Camelia Bădulescu, director ”Ancheta” (Argeș): ”Suferințele jurnaliștilor tineri”

„Infractoarea”, plăpumile vecinilor și președintele.

Nu îmi mai aduc aminte primul sărut, dar îmi aduc aminte - cu limpezime totală - ziua în care am decis - mai presus de orice dubiu - că mă voi face jurnalist când „voi fi mare”.

Aveam 12 ani și cumpărasem  - de la un chioșc de lângă Autogara Câmpulung - „Infractoarea”. Cumpăram ritualic fiecare ziar al vremii, iar fascinația mea pentru poveștile reale care ajungeau sub ochii întregii țări devenise bolnăvicioasă. Mi se părea detașat - după ani de ascultat la radio despre cotele apelor Dunării - suprema explozie de informație liberă, multă și satisfăcătoare, indiferent de calitatea îndoielnică a multora dintre articolele pe care le consumam cu aviditate. Îmi plăcuse de mică să privesc seara, din balcon, în apartamentele vecinilor de vizavi. Așteptam cu nerăbdare să se aprindă luminile și să văd - prin perdelele cu țesătură slabă - ce aveau în casă, cum se certau, cum se împăcau, ce bucurii și ce neajunsuri le marcau existența. Le număram cărțile din bibliotecă, plăpumile de pe șifonier, urmăream felul în care femeile găteau asudate în bucătăriile mici și știam despre fiecare când intra sau ieșea din tură la ARO. Pentru un copil cu mintea și curiozitățile mele stranii, ziarele anilor ’90 reprezentau trecerea de la un mic dejun anemic la 2* către un ultra all-inclusive cu posibilități infinite. Revenind la ziua respectivă, așa cum procedam de fiecare dată, nu am mai avut răbdare să ajung acasă. Mi-am deschis „Infractoarea” și m-am apucat de citit, în vreme ce pașii mă purtau automat pe traseul autogară-casă, pe care îl parcurgeam zilnic de două-trei ori și pe care îl știam cu ochii închiși. Inevitabilul s-a produs și am intrat din plin într-un stâlp, dezechilibrându-mă serios și fiind pe punctul să cad în fața unei mașini. Asistent la întreaga scenă a fost o prietenă de familie care, evident, cu prima ocazie, s-a înfipt în mama, pe un ton dramatic. A sfătuit-o tăios să îmi bage mințile în cap, că mor ca proasta călcată de mașini pe stradă. „Eu numai așa o văd. Merge de năucă și citește ziarul, nici nu vede pe unde pune piciorul pe stradă! Bagă-i mințile în cap că zici că e amețită. Eu nu pricep ce are în mintea aia a ei: vrea să se facă ziaristă când se face mare?”. Ascultând ascunsă după colțul bucătăriei în care cele două își beau cafea, mintea mea nu a mai putut să perceapă niciun sentiment în plus în clipa aia. Nici frica de trosneala mamei, nici rușinea că mă făcusem de râs pe stradă, nici durerea de la cucuiul cât China care îmi strălucea în frunte. Simțeam o unică și imensă bucurie, trăiam o sufocantă revelație: în sfârșit, știam! Știam ce mă voi face când voi fi mare!

Din momentul acela, nimic și nimeni nu m-a mai putut întoarce. Au trecut 30 de ani de atunci, din care 23 de ani de presă. Am muncit până la epuizare, mi-am început ziua cu oameni tăiați de tren și am închis-o în păduri aflate la mama dracului unde se spânzurase câte un amărât. Am plâns la înmormântări de copii și am trăit evenimente istorice în stradă, având adrenalina la cote maxime. Am cunoscut genii, medici celebri, artiști internaționali, oameni care au marcat istoria României din ultimele trei decenii, lideri politici, miliardari. Am coordonat investigații care au schimbat destine. Am intervievat condamnați pe viață, generali, premieri și am discutat – cu o lejeritate care nu mai amintea cu nimic de fata amețită de la autogară – cu doi președinți ai României. Când unul dintre ei mi-a spus la telefon „Hai că am râs copis. Mersi de telefon, vorbim mâine, Camelia dragă!”, am închis convorbirea ca și când tocmai vorbisem cu mama să îmi facă tocăniță. 5 minute mai târziu am realizat - conducând pe A1 cu un zâmbet senin pe față - cât de diferită e meseria mea de toate câte există. Și cât de norocoasă sunt, ca om, că am șansa să trăiesc o profesie, nu doar să o practic.

Beteșugurile presei bătrâne...

La nivelul anului 2000, când pășeam întâia dată într-o redacție de ziar, apartenența la această breaslă era mai mult decât o mândrie. Jurnalismul era o meserie care îți conferea respect social. Îți deschidea porțile către o lume inaccesibilă „muritorilor de rând”. Însemna energie, putere, informație, adrenalină.  Era - pentru mine și pentru majoritatea colegilor mei de grupă din cadrul Facultății de Jurnalism - întruchiparea unor ani de speranțe și a unui traseu educațional focusat spre dezideratul suprem: să fim ziariști. Venea mândria asta la pachet cu venituri mici, cu nopți albe, cu stres, cu redacții în care stabilitatea jobului era o iluzie, cu bullying, cu dezechilibre emoționale și fizice cumplite. Dar cui îi păsa?
Vorbeam despre toate acestea cu emfază, le promovam ca răni de vitejie.

Ancorând discuția în actuala generație de tineri jurnaliști, cred că una dintre diferențele majore survenite în timpul scurs între cele două generații derivă tocmai din faptul că presa a încetat să mai devină alimentator de mândrie și recunoaștere profesională.

Devalorizarea profesiei s-a produs treptat, an de an, pe fondul numeroaselor îndoieli, dezbateri și semne de întrebare ridicate în mintea publicului ca urmare a derapajelor mass-mediei, a campaniilor de manipulare de slabă calitate, a abandonării constante a rolului social în favoarea mercantilismului și/sau superficialității. Ori, în opinia mea, tocmai amestecul de pasiune, de încredere în valorile fundamentale ale profesiei și mândria de a o practica reprezentau cel mai eficient melanj, cel mai puternic combustibil pentru clădirea unor alte și alte generații.

Aceste resurse de ordin motivațional alimentau: disponibilitatea la efort prelungit, consolidarea caracterelor, continua învățare, concurența sănătoasă. Văduviți de această mândrie, lipsiți de recunoaștere socială reală, tineri jurnaliști rar își mai găsesc motivația de a lupta în direcția profesionalismului și a valorilor definite de manual.

O altă problemă în atragerea tinerilor valoroși o reprezintă faptul că mass-media, cu puține excepții, se păstrează în categoria profesiilor care generează venituri mici și medii, deci total demotivante, cel puțin pentru cei aflați la început de drum. Fenomenul este și mai acut în provincie, determinând o scădere constantă a calității profesionale a pretendenților la posturile de redactori sau editori și un handicap profesional real în relația cu mediul extern. Astfel, jurnaliști care câștigă cât un șef de raion la supermarket sau un muncitor pe bandă în industria auto sunt, de exemplu, nevoiți să investigheze sau să interacționeze zilnic cu bugetari care au venituri de zece ori mai mari decât ale lor, cu medici, cu magistrați, cu oameni politici puternici sau oameni de afaceri milionari în euro.

Acest decalaj social generează fenomene total incompatibile cu valorile profesiei, cea care ar trebui să fie străjuită de imparțialitate și incoruptibilitate.
Apar frustrări monstruoase, materializate în derapaje de abordare.  Apar rezerve și temeri cu privire la siguranța propriei poziții profesionale și/sau sociale.
Apar tendințe de abandon în favoarea altor oferte profesionale și, destul de frecvent, apar abdicări de la orice principii de imparțialitate.

Un alt beteșug generat de resursele financiare limitate ale presei actuale în România (și mai ales a celei de provincie) se reflectă în scăderea numerică și, implicit, valorică, a echipelor redacționale. Au dispărut, astfel, aproape definitiv poziții profesionale care aveau rol de ghidaj și învățare la locul de muncă. S-au desființat posturi precum cele de redactor-șef, redactor-șef adjunct, șef de departament, editor, minte-limpede, corector. Ori toate acestea asigurau în trecut un training corect și complet al tinerelor generații, reprezentau stâlpi de pregătire profesională, de orientare și suport. Intrați cu zero experiență în redacții, tinerii jurnaliști sunt aruncați practic în „cușca cu lei”, fără niciun fel de răgaz, fără călăuză, fără instruire. În mod natural, cei mai mulți dintre ei sunt copleșiți de așteptări care le depășesc competențele de moment, de necunoscut, de teama de eșec și au o percepție hiperbolizantă a gradului de dificultate pe care îl implică practicarea meseriei.

... Suferințele jurnaliștilor tineri...

Se adaugă -  la lipsa acestor importanți factori motivaționali - câteva elemente specifice generației încorporate acum în câmpul muncii, independent de domeniul ales.

În primul rând, o ultrasensibilitate și o anduranță extrem de scăzută la efort fizic și consum psihic.

Această generație gestionează extrem de greu, de exemplu, atmosfera socio-profesională din redacții, cunoscută pentru elementele ei de asperitate.

Raportat la condițiile de lucru și atmosfera profesională, sunt (vizibile din avion) diferențe uriașe între redacțiile în care am pășit noi și cele care funcționează astăzi. Chiar și așa, descopăr tot mai frecvent, la tinerii cu care lucrez, o rezistență ultrascăzută la orice factor de stres, carențe serioase de adaptare la ierarhiile profesionale și - mai îngrijorător decât orice - o instabilitate emoțională caracterizată prin episoade depresive, emotivitate excesivă, anxietăți, blocaj comunicațional etc.

Întâlnesc, de asemenea - în 90% dintre cazurile aspiranților la diferite poziții redacționale - o comoditate înfiorătoare și o lipsă totală a răbdării de a construi. O dorință acerbă de a câștiga bani mulți, repede și ușor. De a obține faimă, fără efort.

Asemenea tinerelor care aspiră să fie Lana del Rey, dar nu au răbdarea să facă o lecție de canto, darămite să își asume ani de pregătire. Sau băieților care vor să fie Ronaldo, dar își petrec 80% din timp în fața jocurilor video și mănâncă fast-food dimineața, la prânz și seara, tinerii jurnaliști par setați genetic să ardă etape, să vizeze rapid praguri profesionale și salariale care sunt tangibile abia după ani de expertiză și după o foarte bună înțelegere a domeniului.

Am întâlnit tinere care aveau cel mai scăzut apetit de a documenta o știre banală, dar mi-au explicat cu tărie că ele au mers la Facultatea de Jurnalism pentru a deveni, după absolvire, noile Andreea Esca. Întrebate dacă pot reda traseul profesional al celei mai celebre jurnaliste din România, înainte ca ea să devină iconul ProTV sau ce știu despre munca uriașă din spatele știrilor prezentate de ea, mi-au scuturat toate din cap cu tărie, zâmbind însă aproape mândre de ignoranța ce le definește obiectivul de carieră.

În egală măsură, raportat la comoditatea despre care vorbeam, am întâlnit tineri cu abilități uluitoare, cu har în a scrie, cu gândire analitică, dar care nu au putut birui asperitățile muncii de teren. O muncă atât de specifică și necesară presei scrise și, în general, jurnalismului din categoria quality. O astfel de absolventă, a cărei scriitură o admir încă enorm și care era capabilă de abordări semnificativ superioare vârstei și experienței ei (rezumată doar la anii de studiu), m-a frapat total în momentul în care și-a chemat mama să o ducă cu mașina de la redacție până la Prefectură, în condițiile în care distanța dintre respectivele puncte de reper este undeva în jurul a 700 m. Este doar unul dintre sutele de exemple de comoditate și anduranță redusă cu care m-am confruntat în relația cu tinerii care ies acum de pe băncile facultăților de profil.

În altă direcție, am întâlnit tineri care nu sunt capabili să documenteze și să redacteze cel mai simplu gen jurnalistic, adică știrea, sau tineri are scriu „mi-au/miau” ca pisica, dar care tind - cu maximă autosuficiență - să se considere editorialiști încă de la debutul lor în presă și să scrie materiale din cele mai prețioase zone ale jurnalismului. Grăbiți să emane păreri și judecăți de valoare în domenii în care expertiza lor e apropiată de zero, în vreme ce substanța gândirii lor e construită pe citate de Facebook și teorii conspiraționiste de scara blocului. Pe modelul românului care se pricepe la toate, o parte dintre tinerii jurnaliști intră în câmpul muncii dornici să devină judecători, nu exploratori de informație, rigizi în gândire, subiectivi până la Dumnezeu, poziționându-se deja în mod defectuos mai presus de lumea înconjurătoare, de fapte și de contexte. Dezvoltarea, de multe ori prost înțeleasă, a conceptului de „influencer” nu face decât să acutizeze această tendință.

... Și puntea între generații

Recitind considerațiile de mai sus, realizez că tabloul unui sistem mass-media care întâmpină - deja măcinat de vicii - o nouă generație rătăcită la rândul ei din punct de vedere emoțional și profesional poate părea unul dezastruos.

Este adevărat că nu îl privesc cu optimism, dar sunt și câteva elemente pozitive care – fix de dragul obiectivității și al unei analize pertinente – nu trebuie să scape nemenționate.

Primul dintre ele este acela că - în contextul transbordării jurnalismului ca profesie de la mijloacele tradiționale către vehiculele online - tânăra generație beneficiază de avantajul enorm al deschiderii totale către noile tehnologii. Vorbim despre o categorie de tineri jurnaliști care a crescut în paralel cu întregul proces de digitalizare, care mânuiește cu facilitate noile gadgeturi și stăpânește noile  mijloace de comunicare, redactare și promovare a informației cu naturalețea cu care noi foloseam pixul și hârtia, o generație care are mintea permanent deschisă către inovație.

Dacă la ziariștii de „gardă veche” întâlnesc frecvent o reticiență  în a învăța componente tehnice și de infrastructură online, în a accepta noile resurse social-media și în a ține ritmul cu dinamica lor, în cazul colegilor tineri lucrurile stau exact invers. Înțeleg repede, învață repede, sunt fascinați de tot ceea ce reprezintă noutate și au abilități reale în a ține pasul, over all, cu tehnologia.

Statisticile arată clar că jurnaliștii în devenire vin acum „echipați” cu o serie de noi abilități de mânuire a surselor și a dispozitivelor, de prezentare, editare video, de gestionare a comunităților, de distribuție pe diverse canale.  Este extrem de important, mai ales că presa viitorului se va adresa tot generației lor și supraviețuirea profesiei ține - fără doar și poate - de capacitatea ei de adaptabilitate la noile tendințe și inovații. „Dacă 20% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani folosesc TikTok ca sursă principală de știri, este logic să aducem creatori populari în redacție.”, citeam recent într-o analiză asupra modului în care se schimbă dinamica consumatorilor și, implicit, structura corpurilor de redacție.

Dacă, în jurnalismul din trecut, conținutul a fost rege, în jurnalismul viitorului va conta enorm talentul realizatorilor de a determina implicarea publicului, de a genera reacție, emoție, comentarii, de a angrena cititorul/urmăritorul în jocul media.

Calitatea de a fi un bun producător de ştiri nu se va mai rezuma doar la relatarea faptelor, ci la abilitatea de a implica publicul în fluxul de ştiri. O implicare participativă, care devine condiție sine qua non a rezultatelor de audiență și care diferențiază entitățile media, în condițiile în care, de cele mai multe ori, aceeași informație este disponibilă consumatorilor simultan, dintr-un număr extrem de mare de surse.

Faptul că această generație crește confirmându-se (personal, social, profesional) prin feedbackurile obținute în mediul virtual are, dincolo de evidentele handicapuri psihologice, și un mare avantaj profesional pentru cei care vor să devină jurnaliști: tinerii înțeleg ce și cum trebuie să facă pentru a angaja reacții.

Așadar, aviditatea tinerei generații de a prezenta lucrurile astfel încât să stârnească răspuns și implicare din partea audienței poate deveni, în cazul jurnaliștilor, factor generator de rezultate.

Un al treilea avantaj, mai tehnic, dar extrem de important este adaptarea la viteza de lucru pe care o va impune presa viitorului. Dacă până acum mijloace tradiționale (și mai ales presa scrisă) lucrau într-un ritm prestabilit și în bună măsură generos, noile mass-media vor fi definite de acest factor numit viteză. Publicul devine din ce în ce mai avid de recepționarea rapidă, oriunde și la orice moment al zilei, a informației. La micul dejun, în metrou, între două întâlniri. Reproducerea evenimentelor are loc astăzi, cu o rapiditate fără precedent.

Mediul de ştiri fiind în perpetuă schimbare, energia și graba care definesc această generație se pot transforma, sub îndrumarea potrivită, în adevărate aptitudini ale noilor jurnalişti, aptitudini adaptate noilor provocări.

***

Concluzia mea este că adaptabilitatea rămâne puntea dintre generații.

Pe de o parte, din direcția redacțiilor ce trebuie să își reconfigureze abordarea profesională și financiară pentru a-i atrage pe tinerii care prezintă abilități concrete și care pot deveni viitorii creatori de conținut și generatori de plusvaloare.

Pe de altă parte, din partea instituțiilor educaționale de profil care trebuie să-și adapteze platformele de studiu astfel încât orientarea profesională să fie corectă, ancorată în realitățile mass-media din România și nu în teorii generaliste și în așteptări deformate.

Și, desigur, din partea tinerilor care aleg această cale, înțelegând (asemenea medicilor care își asumă gărzi, polițiștilor care își asumă misiuni de noapte, pompierilor care își asumă să intre în foc sau fotbaliștilor care aleg ani de regim și antrenamente) că jurnalismul este o profesie de credință. O profesie care te consumă și în care comoditatea, automatismele, prânzul la ore regulate, concediul fără laptopuri nu există. Și că, indiferent, cât de mult va evolua tehnologia, nici nu vor exista vreodată.

Semnat: Camelia Bădulescu
Data redactării: 28.08.2024 (ziua mea de naștere)
Locația: Antalya, în concediu.

Materialul face parte din proiectul “Tinerii jurnaliști și viitorul presei din Argeș: mize, provocări și perspective ” realizat de Asociația Ordessos sub egida C.J. Argeș

Tweet

• Prev
• Next

Tweet