Constantin Preda: ”Bolnav de cancer”
- Written by Criterii
- Category: National
Pe măsură ce omul Constantin Preda înaintează în chimioterapie, scrisul poetului cu același nume urcă spre genialitate.
Nu știu unde se va opri, deja poezia lui Constantin Preda s-a ridicat în straturi îngerești și pare inspirată de însuși Iisus Hristos.
Nu am întâlnit în istoria literaturii o astfel de situație în care amenințarea morții să fie sublimată în texte care merg spre limita de suportabilitate a autorului și a cititorului,în același tempo. Dacă substanța din care își trag seva aceste poeme, recte moartea, este absolută, atunci și valoarea lor estetică tinde asimptotic spre absolut.
Până unde ?
Nu știm, limita ar fi ca noi, cititorii, să murim în aceeași clipă cu poetul, el scriind, iar noi citind.
Nu e exclus, fiindcă se poate, în principiu, muri de frumusețe și durere.
Citiți acest poem și spuneți-mi dacă nu veniți pe buza prăpastiei:
x
”SPUNE-MI, POETE
Spune-mi, poete
ce te doare?
mie mi-e cel mai frig
când stau aproape de soare
spune-mi, poete
ce te cutremură, ce te-nspăimântă ?
în inima mea e o pasăre
cu inima frântă.
spune-mi, poete
de ce ți-e frică ?
de marele gol
din pasul de furnică.
spune-mi poete,
ce te doare ?
mie mi-e cel mai frig
când stau aproape de soare.
x
Să scrii trăind, chiar la modul sublim, e una, dar să scrii murind e cu totul altceva:
x
NU CRED CĂ AM VREO SCĂPARE
nu cred că am vreo scăpare
durerea în tâmplă îmi suie
se-aude-nflorind
floarea în cuie
rana care sângerează
atinge după ea o altă rană
sunt între pedeapsă
și icoană
mi-e teamă să deschid ochii
în plină zi e miez de noapte
un crivăț nebun cade
peste cireșele coapte
mi-e teamă să deschid ochii
sunt ca aburul unei pâini
peste care sfâșierea a dat drumul
haitelor de câini
nu cred că am vreo scăpare
durerea în tâmplă îmi suie
se-aude-nflorind
floarea în cuie.
x
Scriitorul și cititorul sunt fiecare la câte un capăt al Universului, nicidecum față în față.
Aceasta este definiția literaturii totale, anume să străbată creația lui Dumnezeu de la infinit la infinit.
Gheorghe Smeoreanu
