Andrei Mihai în dialog cu Gheorghe Smeoreanu: ”În cabana mea din vârf de deal, mă simt cel mai fericit om de pe pământ”

Maestre Gheorghe Smeoreanu, ați publicat zeci de cărți și mii de articole în presa românească. Ați participat la emisiuni televizate și urmăriți cu interes viata politică și socială din România. Vă rog să ne povestiți despre debutul dumneavoastră ca scriitor dar și ca jurnalist.

În ambele domenii pe care le văd acum ca fiind fundamentul vieții mele, adică presa și literatura, am debutat într-un mod compensator. Ziarist am devenit deoarece nu am putut fi psihopatolog, iar scriitor, fiindcă nu mi-a plăcut ideea de a scrie doar de azi pe mâine. Fiindcă aceste deveniri pot fi pilduitoare pentru anumite nuanțe ale comunismului românesc, încerc să vin cu unele detalii.

Absolvisem cu medie foarte mare facultatea de Psihologie a Universității din București și mă specializasem în psihopatologie, mai ales în filosofia bolilor mintale, pe linia unui curent interesant numit Antipsihiatrie. Prefixul ”anti” nu dădea bine, iar partidul unic nu credea că are nevoie de psihologi, așa încât am devenit, volens nolens,  logoped. Apoi, s-a întâmplat ceva miraculos, anume am fost admis la Centre Demographique ONU – Roumanie (CEDOR). Această instituție apăruse în București în urma unui acord semnat de ONU cu Ceaușescu în zilele lui 1977, când avusese loc la București Congresul Mondial de Demografie. Prin contract, Națiunile Unite se obligau să instruiască în domeniul interdisciplinar ”Populație și Dezvoltare” și câțiva români, alături de cadre din alte țări emergente francofone. Mai interesant a fost că după un an de studiu și peste douăzeci de examene cu specialiști în demografie, sociologie, politologie din lumea întreagă, am fost desemnat șef de promoție și am primit din partea Ministerului Învățământului din Franța o bursă la celebra Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales.

De ce vă spun toate acestea? Fiindcă mă alesesem urgent cu trei specializări de care regimul comunist nu avea nevoie: psihopatologie, demografie și demografie istorică. În plus, Securitatea îmi transmisese prin Inspectoratul Școlar să nu mai merg nici măcar la cabinetul de logopedie, să stau acasă și să primesc salariu. Abia după 1989, am aflat că aveam telefonul ascultat și multe microfoane în casă, drept pentru care nu trebuia să părăsesc prea des apartamentul în care locuiam. Serviciul secret era convins să fusesem racolat de vreun serviciu străin, aveam diplome occidentale, ceea ce pentru acea vreme era extrem de rar în România.

Am stat acasă un an, am stat doi, am stat trei, am citit biblioteci întregi, eram într-un fel de arest la domiciliu, iar într-o seară un prieten mi-a prezis că voi înnebuni.

Ce să fac ? l-am întrebat.

Du-te la ziarul local.

Zis și făcut, publicasem în ziarul local  un prim articol la 14 ani, colaborasem periodic cu cronici literare, iar redactorului – șef i-am plăcut fiindcă aveam studii pe bune, nu ieșisem din celebra Academie Ștefan Gheorghiu a cadrelor de partid. M-a făcut așadar acest redactor – șef un fel de colaborator  cu normă întreagă, fiindcă nu aveam acceptul de la serviciul secret să fiu angajat pe deplin. Și așa am rămas până în 1986, când am fost uns ziarist profesionist.

Acum, încă o situație bizară, când Ceaușescu a fugit, le-am spus colegilor de la ziar să îi lăsăm să facă presă pe ”revoluționarii” de pe străzi, iar noi să ne vedem de meseriile noastre. Ei neavând meserii intelectuale la bază, fiind majoritatea foști tractoriști, electricieni, șoferi, au preferat să mă dea pe mine afară și să nu mai audă asemenea îndemnuri.

M-am dus acasă în calitate de prim șomer din țara trecută de la comunism la capitalism și până seara am strâns lângă mine încă șapte oameni din oraș despre care știam că au înclinații spre scris și am format redacția primului cotidian privat din România.

Era anul 1990, luna ianuarie, iar orașul se numea Râmnicu Vâlcea.

De atunci, am fondat mai multe publicații, iar acum sunt proprietarul unei reviste de știri și analize politice numită Criterii Naționale.

Scriu cărți de de poezie, de analiză politică, romane, piese de teatru, eseuri teologice. De dragul libertății de gândire apărută după 1990, am urmat și cursurile unei facultăți de teologie ortodoxă.

Munca mea, cu care m-am obișnuit, este extraordinar de frumoasă, acum nu mai regret că nu am devenit psihopatolog. În cabana mea din vârful unui deal, când scriu analize politice sau cărți de literatură, mă consider unul dintre cei mai fericiți oameni de pe pământ.

Cum a fost trecerea de la presa unui regim totalitar la presa liberă ?

A fost cumplit, prin tensiune, nu prin faptul că ne-ar fi fost greu să scriem liber. Acumulasem atâta frustrare în epoca precedentă, încât libertatea ne-a provocat, ori cel puțin mie mi-a provocat un fel de explozie, realmente am sărit în aer. Greu să mai recunoști un spirit după explozie !

Munceam optsprezece ore pe zi, inventam rubrici, pregăteam tineri pentru meseria de jurnalist, născoceam moduri de abordare în editorial, interviu, iar cel mai dificil a fost să conectăm dorința de a fi obiectivi și sinceri cu cerințele unei piețe libere a informațiilor care abia se năștea. Am descoperit cu uimire, ba chiar cu oroare, că piața acceptă cu mai multă ușurință articolele senzaționale decât pe cele sobre, informative, obiective.

Doua experimente ce pot fi taxate drept naive m-au făcut să înțeleg că aveam de luptat nu doar cu naivitatea cititorilor, ci și cu înclinația noastră de a specula economic această naivitate.

Un redactor mi-a psu pe birou un articol cerându-și scuze pentru subiect, zicând că nu e mare lucru, că, la o adică, pot să nu îl public și nu va fi nicio supărare. Fiindcă în noapte aceea nu a rămas până la închiderea ediției, fiind pur și simplu epuizat, adjunctul meu a publicat, într-un colț de pagină, materialul. În zori, am fost trezit de distribuitori să dublăm tirajul, se vânduse tot, la blană, cum se zice, fiindcă acel articol povestea întâmplarea scabroasă în care un sărman zoofil violase o capră într-o comună din apropierea capitalei de județ. Vă puteți imagina că un asemenea subiect ne-a făcut să tragem încă două tiraje ? Vă gândiți că a trebuit să luptăm cu noi înșine, ca editori, să nu publicăm, cu predilecție, asemenea gen de reportaj?

Al doilea test a fost unul făcut cu intenție. Nu împlinise ziarul nici măcar o sută de ediții de la apariție, când am scris un reportaj mincinos în care anunțam că dictatorul Ceaușescu trăiește într-un tunel care trece pe sub râul Olt, are mașini electrice, hrană, bodyguarzi. I-am anunțat pe cititori că după – amiaza vom scoate o ediție specială, dar pe ultima pagină am scris cu litere mari: Reportajul din pagina 2 este un fals, nu va fi nicio ediție specială, nu stați la coadă să alteptați, mergeți acasă. Ei bine, oameni spuneam că precizarea aceata este fake.

Au trecut peste 30 de ani de atunci și, din vreme în vreme, am mai făcut astfel de experimente, în cadrul unei rubrici speciale numite Agenția LOL. Era clar că LOL punctează ideea de râs, de glumă.

Am scris, de pildă, că, întors dintr-o vizită în Emiratele Arabe, președintele României, Klaus Iohannis, a ajuns la concluzia că țările fără păduri o duc mai bine, ca atare trebuie să radem pădurile țării. Articolul a avut câteva milioane de cititori și da, putem spune că publicul din România este încă naiv, poate chiar imatur, motiv pentru care presa ar trebui să îl protejeze.

O face ? Nu !

Cum a fost perioada studenției în România? Ce amintiri frumoase pe puteți povesti?

Am fost student de trei ori, dar adevărata studenție a fost cea de la Facultatea de Filosofie, secția Psihologie, a Universității din București.

Am trăit în lumină, o lumină aproape orbitoare, eram pur și simplu beat de atâta miraculoasă informație. Asta pe de o parte, ier pe de alta, am suferit aproape permanent de foame, vindeam cartela de la cantina studențească pentru a cumpăra cărți pe care le revindeam, după lectură, la jumătate de preț. La un moment dat, am făcut probabil o eroare în acest management al foamei și am dormit trei zile și trei nopți nemâncat, m-au trezit colegii din cămin și mi-au dat două porții de pe cartelele lor, probabil aș fi murit dacă nu sesizau ei că e ceva în neregulă cu mine. În România acelor vremuri, existau familii formate din oameni veniți de la sat la oraș, iar mentalitatea era că a-i da copilului bani înseamnă a-l deturna de la învățătură. Fiindcă la această vârstă se formează deprinderi de muncă, trebuie să povestesc faptul că aveam întotdeauna o pereche de pantofi cu talpa găurită, iar dacă ploua, nu puteam citit în biblioteca facultății deoarece la căldură se încingeau cumplit tălpile. Mergeam așadar și împrumutam cărți seara, le citeam noaptea și le returnam dimineața. Așa se face că de atunci lucrez mai ales în timpul nopții.

Cele mai puternice amintiri nu sunt de dragoste, așa cum s-ar putea presupune, citind până la epuizare și flămând aproape tot timpul, iubirea era mai ales cea din poeziile lui Eminescu. Am însă puternice amintiri de la Ateneul Român, unde am audiat patru stagiuni de muzică clasică, eram sigurul meloman în blugi, pe vremea aceea iubitorii muzucii simfonice veneau la concert în haine de gală. În zilele de joi mergeam la Sala Radio, unde studenții aveau intrare liberă, iar vinerea, mă duceam să ascult muzică la Ateneu, pe abonamentul unei colege, Laura, care se certa întotdeauna cu iubiții și îmi dădea locul lor pe o strapontină. Am fost surogat de amant și astfel am ascultat toată marea muzică simfonică.

Am amintiri puternice de la celebrul Spital Nr. 9 din București, unde am făcut practică, vreme de doi ani, în vederea obținerii unei licențe cu tema Etiopatogenia schizofreniei. Era o lucrare scrisă în baza unei ceercetări pe cazuri concrete, dar corolarul era unul filosofic, în siajul acelui curent despre care am amintit: Antipsihiatria. Nu insist, spun doar că era la modă în psihiatria occidentală un curent care considera că nu este exclus ca bolnavii să fie sănătoși, iar sănătoșii, bolnavi, pe linie psihiatrică, desigur. În epocă, s-a scris și literatură interesantă pe acest subiect, s-a obținut apoi chiar un Premiu Nobel pentru literatură de către Doris Lessing, care a scris ”O coborâre în infern”. Psihoza este, cu adevărat un infern și cazuistica de acolo m-a șocat și m-a marcat.

Peste toate acestea însă, studenția mea de la psihologie mi s-a părut un basm frumos în care eu, eroul, luptam cu înțelesurile psihanalizei, ale nașterii inteligenței la copil, pe linia Jean Piaget, și ale psihologiei limbajului, în direcția Vâgotski. Se discuta, la cursul de Epistemologie, despre filosofia analitică, auzisem de Carnap și Wittgenstein, norocul nostru era că activiștii comuniști nu se pricepeam în domeniu și ne lăsau în pace. Totuși, după deconspirarea mișcării numite Meditația Transcedentală, secția de Psihologie a fost desființată prin ordinul Elenei Ceaușescu. Aproape un deceniu și jumătate , nu s-a mai studiat psihologia, la nivel universitar, în România.

Ați făcut referire la studiile urmate în Franța într-o perioadă  în care România și Franța erau desparțite totuși de "cortina de fier". Ați menționat de asemenea că Securitatea era convinsă că fuseseți racolat de un serviciu de spionaj străin. În acest context ne puteți spune mai mult despre perioada petrecută în Franța?

Securitatea a intervenit în cariera mea în mod decisiv. După ce obținusem statutul de șef de promoție la Centre Demographique ONU – Roumanie, directorul Departamentului de Demografie al ONU, Mohammed Mazouz, m-a vizitat în orașul meu natal, Râmnicu Vâlcea, și mi-a propus ca după stagiul din Franța să merg să predau în Canada un curs de Psihologia familiei și a natalității, la un centru similar celui din București, dar anglofon. Am întrebat la Securitate dacă acest lucru ar fi posibil și mi s-a sugerat că nu, nici vorbă de așa ceva. Era o strategie pentru a mă determina să accept statutul de acoperit al serviciului secret, iar discuții pe acest subiect au mai existat și înainte și după această ofertă. Nu voi uita schimbul de replici cu un general:

- De ce vrei să privești prin gard și nu sari gardul ?- Fiindcă vreau să trăiesc din scris.- Mai concret ?- Să fiu ziarist și scriitor.

Omul a zâmbit, mai ales că am adăugat că nu sunt potrivit pentru spionaj, adică în situația în care văd o femeie frumoasă, risc să trădez, ce să-i faci, am o slăbiciune în acest sens.

Totuși, serviciul secret nu a cedat și a aranjat ploile în așa fel încât să cred că la Paris voi avea masa și casa asigurate, iar ceea ce a urmat chiar este de povestit.

Să o luăm cu începutul.

Un ofițer mi-a spus că ar fi nimerit ca înainte de plecarea la bursă să am o discuție cu consului francez de la București și e dispus să faciliteze o asemenea întânire și să mă însoțească. Zis și făcut, iar domnul consul, al cărui nume îmi scapă, mi-a dat asigurări că pe Orly ar exista cineva care să mă aștepte și să mă transporte la Cite Unniversitaire. Când am sunat, de pe aeroport, mis -a spus că este casă particulară, adică domnul consul fusese racolat sau, oricum, determinat să îmi spună o minciună. Cu chiu, cu vai, am ajuns la Ambasada României, iar acolo a fost un adevărat show. Apăs pe butonul interfonului și zic:

- Sunt un român bursier al statului francez, azi este sâmbătă, vă rog să mă cazați până luni, când încep cursurile.- Dacă ei bursă de la capitaliști, să te cazeze capitaliștii,a  fost răspunsul.- Tovarășe, am insistat eu, sunt scriitor român și membru de partid, dacă nu îmi dați drumul în ambasadă, fac greva foamei și chem toată presa din Paris.

Am auzit un click și am fost lăsat să intru. Zadarnic, cel carere s-a prezentat drept administratorul ambasadei mi-a spus că pot dormi acolo, dar în zori să îmi iau talpășița. Publicasem o carte, nu îi convenea Securității să fac gălăgie în calitate de tânăr scriitor.  În sfârșit, scenariile s-au sucedat, la un moment dat un distins antropolog de la o mare universitate pariziană, care predase și la Centrul ONU din București, m-a îndrumat către o domnișoară care locuia în Kremlin – Bicetre și, miracol, m-ar fi putut găzdui gratis, atâat doar că într-o noapte am descoperit pe biroul gazdei mele traduceri din română în franceză ale unor cuvântări ale lui Nicolae Ceaușescu. Și ea, drăguța, îmi spusese că este antropolog. Interesant este că la aceeași adresă fusese cazat și academicianul român Eugen Simion, fost președinte al Academiei, care predase un curs la Sorbona. Era vorba, așadar, despre o casă conspirativă. De povestit că fata avea liber în week-end, îmi spunea că merge la părinți, în provincie, iar eu mâncam liniștit conservele pisicii Roseille. Sărăca pisică, luni dimineața sărea în brațele stăpânei mieunând cu disparare, așa încât a fost consultat și un veterinar. Dacă ar fi  putut vorbi pisica, ajungeam în stradă.

Sensul întrebării este cum mi s-a părut diferența politică și de nivel de trai dintre România și Franța. Nu voi răspunde direct, ci prin câteva întâmplări.

Am sunat la Figaro și, pentru că eram un student din est, directorul m-a invitat să luăm masa împreună. M-a șocat să-mi spună că în Românai femeile care făceau avort sunt împușcate.

- Nu e real, i-am zis, avortul este interzis, femeile pot muri practicând tehnici avortive private, dar nu sunt împușcate.- Contează ceea ce îmi spune corespondentul meu, nu realitatea, mi-a spus omul.

Aveam să ne certăm.

Cu colegii mei de la Ecole des Hautes Etudes, mai ales cu cei din America Latină, comparam empiric situația dintre sistemele politice și nu întotdeauna pierdea România.

Libertatea ? Ei bine, înțelesesem perfect că libertatea are un preț, că această valoare inestimabilă nu ne este dată gratuit, dar și că a pune pe un taler libertatea, iar pe celălalt alte drepturi ale omului cum ar fi gratuitatea învățământului, locuinței sau sănătății  este o speculație scolastică.

Pentru că sesizam că locuitorilor din Kremlin Bicetre nu le este ușor să își plătească facturile, să își hrănească copiii, că printre cerșetori se găsesc și oameni cu studii universitare, m-am speriat, mi-am luat diploma și m-am întors în România.

Cred că aveam o anumita fragilitate morală și politică, înțelegeam lumea printr-o prismă a compromisului, nu idolatrizam occidentul, ceea ce mi se întâmplă și acum.

Maestre Smeoreanu, ne-ați povestit despre adevărata studenție și ați împartășit cu noi unele întâmplări remarcabile, ne puteți spune câteva cuvinte și despre perioada în care ați studiat Teologia?

Cred că fiecare om, absolut fiecare om, din orice colț al lumii, indiferent de culoarea pielii, sex și orientare sexuală, de opțiuni politice, pregătire profesională, grad de cultură, job, avere sau orice altă caracteristică trebuie să își pună, periodic, două întrebări:

- De unde venim și încotro ne ducem ?- Are existența noastră vreun sens ?

Odată puse întrebările, urmează căutarea unor răspunsuri, aceasta putând continua de-a lungul întregii vieți, iar răspunsurile pot fi găsite în cărți, în biserici, sinagoci, moschei și alte temple, ori chiar în propria conștiință și în propriul suflet. Consider că singura discriminare acceptabilă este între oamenii care își pun aceste întrebări și cei care nu și le pun, aceștia din urmă fiind, după părerea mea, de o mare superficialitate.

Desigur, răspunsurile pot avea o infinitate de nuanțe și pot fi formulate în felurite limbaje, de la cel natural, la cel logico-matematic, de la cel religios la cel artistic, ori putem avea o sinteză a limbajelor.

M-ați întrebat de ce am ales să urmez și o facultate de teologie și vă răspund subliniind că unul dintre limbajele cu care poți interoga existența este cel religios, iar dumneavoastră puteți spune, poate chiar cu mustrare, că religia înseamnă dogmă și nu credeați că aș putea gândi dogmatic.

Religia este un limbaj a cărui gramatică este dogma, fiindcă orice limbaj are nevoie de o gramatică, altminteri nu ar fi capabil să transmită corect informația. Interesantă este și o altă explicație, oferită de filosoful român Valeriu Gherghel în cartea sa intitulată ”Porunca lui rabbi Akiba”. Profesorul Gherghel consideră că dogmatizarea creștinismului începând cu anul 1325, respectiv cu Sinodul de la Niceea, a avut rolul de a pune capăt speculațiilor pe marginea Bibliei, textul acesteia, minunat de bogat, permițând atâtea și atâtea interpretări, încât oamenii s-ar fi pierdut în comentarii, uitându-L pe Dumnezeu. Este interesant ceea ce spune acest autor, eu rămân însă la opinia că dogmatizarea religiilor este sinonimă cu stabilirea de către academii a gramaticii unei limbi. Dogma cretin – ortodoxă este gramatică și dicționar pentru cel ce dorește să aleagă acest limbaj, dar mai ales gramatică, dicționarul fiind lăsat spre perpetuă îmbogățire, dincolo de sensurile originare propuse de Sfinții Părinți. Acum, se înțelege de ce creștinismul nu doar că permite, ci și stimulează analiza teologică și se lasă îmbogățit de aceasta, așa cum o cultură se lasă îmbogățită, de pildă, de literatura, pictura, dramaturgia sa.

Acestea fiind spuse, cred că am explicat de ce am urmat cursurile unei facultăți de teologie ortodoxă, anume pentru a învăța mai bine această limbă sau acest limbaj, dacă preferați o exprimare mei potrivită cu teoria cunoașterii, precum și gramatica aferentă,plus sensurile corecte din dicționar. De ce teologie creștină și de ce ortodoxă ? Răspunsul este simplu și sinonim cu acela pe care vi l-aș dala întrebarea de ce vorbesc și scriu mai ales în limba română, cu toate că am lucrat și în franceză și mă descurc, de asemenea, în engleză. Am ales teologia creștin ortodoxă deoarece este religia mea maternă. Îi apreciez pe cei care vorbesc mai multe ”limbi religioase”, știu,adică, mai multe limbaje teologice, cu gramatica și dicționarul lor semantic.

Iar acum, permiteți-mi să vorbesc despre credința în Dumnezeu, cum o definesc și la ce mă ajută.

Încep prin a vă spune că nimic nu vă împiedică să considerați că lumea este lipsită de orice vrajă, orice fior, orice frumusețe, chiar dacă, gândind astfel veți fi obligat să fiți consecvent și să spuneți că Mona Lisa este o combinație de culori pe pânză, Simfonia a VI-a de Ceaikovski este o interesantă combinație de sunete, iar orice poezie este un șir de cuvinte mai mult sau mai puțin meșteșugie așezate. Erwin Schrodinger, laureat al Premiului Nobel pentru fizică spunea: ”Dragă cititor sau dragă cititoare, amintește-ți de ochii strălucitori și veseli cu care copilul tău te încântă când îi aduci o jucărie nouă, apoi lasă-l pe fizicial să-ți spună că, de fapt, nimic nu se transmite prin ochii aceia, că, în relalitate, singura lor funcție obiectiv semnificativă este de a fi constant loviți de cuante de lumină și de a le primi. În Realitate ! Ciudată realitate ! Ceva pare să lipsească din ea!”

Ca să nu vă plictisesc cu teorie, intercalez aici o butadă a lui Woody Allen: ”Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că am plătit prea mult pentru acest covor”.

Da, fiindcă frumusețea nu ar mai avea sens, precum nu ar mai avea sens aproape nimic din ceea ce facem și ceea ce suntem.

Eu sunt un om religios care vorbește limba creștină ortodoxă în urma unui șir de revelații naturale. Am observat frumusețea și armonia fără seamăn a lumii, atât a celei materiale, cât și a celei spirituale, ceea ce m-a tulburat profund și mi-a semnalat că există un Creator. În urma acestei tulburări, aș fi putut fi teist, panteist sau deist, dar mi s-a părut că limba creștin ortodoxă surprinde mai bine, mai nuanțat această situație, în gramatica ei Dumnezeu fiind persoană.

Pentru că sunt un om care vorbește ”creștina”, mă consider datro să fiu corect și cinstit, drept pentru care, imediat ce am avut convingerea că revelația naturală îmi vorbește despre Dumnezeu, am dorit să le dau putere asupra mea marilor atei ai contemporaneității.

M-am oprit la trei: Yuval Noah Harari, Richard Dawkins și Paul Kurtz.

În cartea sa ”Homo Deus”, Harari spune că „Homo deus” îl va înlocui, în timp, pe homo sapiens, Mileniul III, zicând el, fiind faza de dispariție a lui homo sapiens și a înlocuirii lui cu noua versiune umană, „homo deus”.

Cum se va întâmpla acest lucru ? ”Prin puterile imense date nouă de biotehnologie și tehnologia informatică ...”

Totuși, sesizând că dă cu rest teoria sa despre omul – dumenzeu și find obligat să răspundă unor întrebări incomode, profesorul Harari dă înapoi și scrie:”Creierul este o rețea materială de neuroni, sinapse și substanțe biochimice. Mintea este un flux de experiențe subiective, precum durerea, plăcerea, furia sau dragostea. ... până în prezent nu avem absolut nici o explicație pentru modul în care mintea este produsă de creier”.

Apoi, constatând cât de greu este să afli ce este în mintea semenilor, autorul subliniază  că ”este și mai greu să-mi analizez obiectiv propria minte” , iar ”conștiința este cel mai mare mister al universului”.

Richard Dawkins, probabil cel mai amintit și comentat ateu au culturii de azi, renunță, ori este obligat să o facă din ignoranță, la abordarea epistemică a problemei, mărginindu-se să argumenteze ideologic sau chiar la un nivel sub cel ideologic. Impresia este că celebrul contestatar al lui Dumnezeu este puternic influențat de lucrările de ateism științific scrise în fostele țări comuniste, în principal în URSS. El postulează că ”ateismul dovedește aproate totdeauna o independență mentală pozitivă și un intelect sănătos”. Nici nu are sens să discuți pe marginea acestui gen de propagandă. Filosofic, Dawkins se ridică doar la genunchiul broaștei, cum se spune, considerând conștiința un epifenomen, așa cum subliniau toate manualele și cursurile de materialism științific din perioada comunistă. ”Gândurile și emoțiile omenești emană dintr-o extrem de complexă intrconectare a entităților fizice aflate în creier”. Cuvântul ”emană” spune totul, iar acest autor se dovedește a fi mult sub nivelul celui discutat mai sus, Juval Hariri, care arată că nu există explicații cu privire la natura conștiinței, nici la modul în care procesele psihice depind de creier.

Cu mult mai onești erau profesorii mei de la Facultatea de Filosofie, secția Psihologie a Universității din București care, la imperioasa mea întrebare demnă de vârsta de 18 ani cu privire la modul în care creierul și conștiința ”emană”, mi-au spus să stau liniștit și, ori de câte ori am asemenea gânduri prăpăstioase, să accept modelul paralelismului psiho – fizic. Cu alte cuvinte, una este ce se întâmplă în creieir, alta, ceea ce se petrece în minte și cu asta, basta, cum spun românii.

Roger Sperry, Premiul Nobel pentru medicină, unul dintre marii neurologi ai secolului 20, adoptă o critică violentă a materialismului și a științei care îl însoțește: ”Mi se pare indispensabil să contestăm cu rigurozitate concepția materialistă și reducționistă despre natură și spiritul uman, concepție care pare să fi apărut din atitudinea obiectivă și analitică predominantă astăzi în științele creierului și ale comportamentului (...). Bănuiesc că am fost păcăliți, că știința a livrat, societății și sieși, doar prostii”.

Despre cel de al treilea propagandist al ateismului, Paul Kurtz, nu vor discuta prea mult, chiar dacă este extrem de notoriu. Problema sa este că are statutul de activist al ”Societății scepticilor” din America. A scris un tratat de 500 de pagini intitulat ”Ispita transcendenței”, glosând pe baze celebrei butade a lui Xenofan din Colofon, acel presocratic care a zis că dacă boii și caii și leii ar avea mâini și ar putea picta cu ele, și-ar zugrăvii zeii asemenea boilor, cailor și leilor. Ceea ce spune Xonofan nu indică inexistența lui Dumnezeu, mai mult, așa cum voi arăta mai încolo, nu este exclus ca filosoful să aibă dreptate, dar într-un mod sublim.

Reducționismul mă întristează, mai ales când îl văd practicat de autori tineri în cărți și de oameni tineri în viața de toate zilele. Un zoolog român de 30 de ani care a economist la sânge pentru a avea bani să petreacă o săptămână în pădurea tropicală, a scris o cărticică în care ori de câte ori venea vorba despre un sentiment, fie el de încântare, de frică sau de iubire, imediat aducea vorba despre hormonii al căror nivel crește cu acest prilej. Ideea este foarte cunoscută și foarte stupidă, anume să consideră că viața afectivă este alcătuită din serotonină, dopamină sau oxitocină. Citind, mă gândeam cu jale la iubita zoologului.

Acestea fiind spuse, dați-mi voie să vă prezint rodul cel mai important al studenției mele de la Teologie, anume o viziune interdisciplinară asupra religiei. Încă de când eram student la această facultate, am avut unele intuiții cu privire la necesitatea abordării interdisciplinare a problemei existenței lui Dumnezeu, domeniile pe care doream să le intersectez fiind: fizica cuantică, fizica newtoniană, teologia și sociologia. Pentru a înțelege unde am ajuns, v-aș ruga să aveți puțină răbdare și vă promit că la finalul acestui lung răspuns la o singură întrebare veți fi pus în fața unui model original, unic, integrativ al naturii religiei și a lui Dumnezeu. Nu vă temeți, dacă cumva vă temeți, nu voi comite nicio erezie, pentru simplul motiv că va fi vorba despre teoria cunoașterii, așadar despre metodă, nu despre conținuturi. Să începem.

Acum aproape o sută de ani, în 1925, tânărul Werner Heisenberg a observat că Niels Bohr are dreptate și electronii fac salturi acrobatice de pe o orbită pe alta. În acest caz, cum să măsurăm ceva ? s-a întrebat Heisenberg, iar ideea salutară a fost să scrie toate cantitățile care descriu mișcarea electornului în tabele, ceea ce permitea previziuni. Ceea ce se întâmpla în interiorul atomului era mai puțin important, aceste derutante superpoziții cuantice erau lăsate în pace, tot ceea ce conta era observația.

Vă rog să rețineți cuvântul observație, deoarece vom reveni la el.

Un an mai târziu, în 1926, tot un tânăr fizician, Schrodinger, spune că, după părerea sa, lumea cuantelor este alcătuită de fapt din unde, nu din particule și constuiește o serie de ecauații care duceau la aceleași rezultate cu ale lui Heisenberg. Nenorocirea a venit însă de la observație (v-am spus că voi reveni) deoarece ecuațiile lui Shrodinger arată că unda se supune, cuminte, calculelor, dar numai când nu o privim. Când ni se năzare să ne uităm la ea, unda se transformă în particulă.

Cel care trage o primă concluzie este Niels Bohr, care spune: ”Nu există o lume cuantică. Există numai o descriere cuantică abstractă. E o greșelă să credem că sarcina fizicii e să descrie cum este Natura. Fizica se ocupă numai de ceea ce putem spune despre Natură”.

Rețineți, vă rog, și acest citat, vom reveni la el ca la o fântână la care ne întoarcem atunci când ne este sete. Deocamdată, să reținem că undelor le pasă de faptul că le privim și, ca în basme, se transformă în particule.

Fizicianul italian Corlo Rovelli ne explică o altă ciudățenie a naturii, anume că funcția de undă a fotonului colapsează, adică sare în întregime într-un punct în momentul observației.

Încă o dată, observația e regină !

Cameleonismul funcției de undă duce la celebrele calcule ale lui Schrodinger care fac posibil faptul ca o pisică să fie și trează și adormită, deopotrivă, iar de aici poate începe nebunia. Dacă eu o văd trează, sunt în lumea psicii treze, dacă o văd admormită, sunt în altă lume, a pisicii adormite, așadar aveam lumi care se multiplică.

Nu cumva e prea mult pentru mintea oamenilor ? Ba da și veți vedea că lucrurile se vor simplifica în curând.

Teoria variabilelor ascunse, născocită de Luis de Broglie și pusă la punct de David Bohm, spune că electronul este ghidat de undă. Nu putem vedea unda ? Nu-i nimic, o considerăm o variabilă ascunsă. În acest caz însă, trebuie să acceptăm că lumea ne este inaccesibilă, iar ceea ce observăm este doar ceea ce observăm, nu ceea ce există.

Ce există când nu observăm ? N-avem habar și probabil nici nu vom avea vreodată. În acest caz, ce este realitatea ?

Realitatea este interacțiune, iar fără interacțiune nu există proprietăți.

Să îi mai dăm o dată cuvântul lui Carlo Rovelli:

”Proprietățile nu trăiesc pe obiecte, sunt punți întyre obiecte. Obioectele există ca atare doar într-un context, adică doar în raport cu alte obiecte, sunt noduri de care se agață punțile. Lumea e un joc prospectic, alcătuit parcă din oglinzi care există numai în reflexia uneia în alta”.

Personajul Străinul din Eleea din dialogul Sofistul al lui Platon spune:

”Afirm că tot ce posedă capacitatea determinată de a săvârși firesc ceva, sau de a suferi o dată, măcar cât de cât, înrâurirea lucrului celui mai de rând, tot ce e de acest soi există cu adevărat. Căci eu pun drept definitoriu pentru erealități faptul că a fi nu înseamnă altceva decât a fi capabil de ceva.”

Încă puțin și am terminat cu partea aceasta atât de abstractă a lucrurilor.

Noi avem impresia greșită că privim din exterior lumea, numai că și noi facem parte din această lume. Punctul de vedere din exterior este unul care nu există, spune Rovelli.

Știu că răspunsul la întrebarea pe care mi-ași adresat-o este unul neobișnuit de lung, pe locuri abstract și, în genere, pare a nu avea legătură cu tema. Vă asigur că nu se putea altfel și vă mais pun că între răspuns și întrebare este cea mai strânsă legătură, cea pe care v-o dezvălui acum.

Am urmat cursurile unei facultăți de teologie deoarece am vrut să citesc cât mai mult despre creștinism și ortodoxie, având intuiția că orice credință este un limbaj, dogma reprezentând gramatica, iar scrierile teologice fiind dicționarul. Această intuiție s-a transformat acum în certitudine și lucrez cu ea.

Pe de altă parte, mi-am spus că trebuie să găsesc un răspuns științific la întrebări precum:

- A înviat Iisus ?- Care este natura Duhului Sfânt ?- Există Dumnezeu ?

Dintr-o dată, vă simt nedumerit și gata să mă interogați pe subiectul prezenței acestui subiect în discuția noastră. Încerc să vă lămuresc afirmând că atunci când vine vorba despre concepția unui om despre lume și viață, mai ales dacă acel om este ziarist, trebuie văzut întreg ansamblul de valori și adevăruri care întemeiază o conștiință.

Revenind, vă întorc la aceea ce am afirmat ceva mai sus cu privire la faptul că ceea ce observăm este ceea ce observăm, nu realitatea care există și despre care nu știm nimic. În paranteză fie spus, acest adevăr pare a fi fost acceptat încă de acum opt sute de ani de către Sfântul Grigore Palama, cel care, pentru a rezolva problema cunoașterii lui Dumnezeu propune existența unor energii necreate ale dumnezeirii. Dincolo de acest aspect pe care îl puteți socoti particular, fiindcă sfântul nu se referă la cunoașterea lumii, ci doar a Creatorului ei, vreau să vă spun că dacă punem pe două coloane modul în care se exprimă Haisenberg sau Schrodingen sau oricare fizician care dorește să se exprime intuitiv și textele Sfântului Grigore Palama, ai impresia că toți se exprimă într-un stil comun. Este ca și cum sfântul ar fi avut inuiția fizicii cuantice.

Am spus mai sus că lucrurile există doar ca interacțiune. Evident că este așa, fiindcă ce ar fi unlucru care nu interacționează ? N-ar fi nimic, practic, nu ar exista. Vin acum și vă întreb:

- Dar dacă și persoanele există doar ca interacțiune ?

V-ați gândit cum ar fi să nu fi interacționat niciodată, cu nimeni ? Ați mai fi existat ? Mă îndoiesc. Din punctul meu de vedere :

- Omul începe să existe o dată cu prima interacțiune și sporește în existență cu interacțiunile ulterioare, până la statutul său final din viața aceasta. Calitățile omului sunt cele care rezultă din interacțiuni, atât și nimic mai mult și sunt sigur că acceptați acest lucru. Calitățile dumneavoastră sunt cele recunoscute de ceilalți oameni cu care interacționați, altfel nu ați avea nicio calitate.

Să luăm în discuție cazul lui Iisus Hristos și să vedem dacă putem să analizăm cu acaestă paradigmă. Chiar în aceste zile când stăm de vorbă, a apărutla Paris o carte de 500 de pagini, cu un titlu incitant: ”Dumnezeu, știința, probele”, de Michel – Yvers Bollore și Olivier Bonnassies, iar fiindcă Există Amazon, într-o săptămână a fost pe biroul meu. La capitolul inititulat ”Cine ar fi putut fi Iisus”, avem următoarele idei:

- 7 miliarde de oameni, pe întreaga planetă, se folosescde anul nașterii Sale pentru a stabili calendarul, chiar dacă unii nici nu au auzit vreodată de El. - În ultimul secol au fost scrise despre El 20.000 de cărți (fie vorba între noi, cred că cifra se referă la cărțile seriose, cu aparat critic, altminteri cred că sunt mult mai multe).- Iisus ar fi trebuit să fie un ilustru necunoscut. Nu a ținut în mână nici sabia, nici creionul, nu a avut nicio funcție în țara lui, nu a avut nici soție, nici copii, cu toate acestea ocupă primul lorc în lume.- El însuși le-a pus o întrebare discipolilor și, indirect, nouă, așa cum se arată îăn Evanghelia după Matei:

-          15 – Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? i-a mai întrebat El.

-          16 Simon Petru a răspuns:

-          – Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!

-          17 Isus i-a zis:

-          – Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, Care este în ceruri.

-          18 Iar Eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră Îmi voi zidi Biserica, iar porţile Locuinţei Morţilor n-o vor birui.

-          19 Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.[e]

-          20 Atunci le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El este Cristosul.

Observați, vă rog, că Iisus se lasă definit de Petru, iar la rândul Său în definește pe Petru, așadar Iisus însuși îndemnă la întemeierea ontologică a ființei umane, în acest caz divino – umane, prin ceilalți.

Iisus a existat și există fiindcă este persoana cu cele mai multe relaționări și definiri, persoana cea mai întemeiată ca Fiu al lui Dumnezeu.

Mă veți întreba: bine, dar și faraonii și Assurbanipal și Octavianul Augustul au pretins să fie considerați zei, oare sunt ei zei ? Vă răspund că sunt zei în măsura în care chiar au fost considerați ca atare, adică destul de firav și extrem de formal. Dinpotrivă, la Iisus, considerarea ca Fiu al Domnului nu este nici fravă, nici formală , este maximă, fără putință de asemănare cu oricine a fost sau este.

Vreți să spuneți că Iisus în sine există sau nu există ? mă veți întreba, ier eu vă voi spune că întrebarea are tot atâta sens cât are aceea dacă lucrurile sunt ori sunt doar energie a cărei funcție de undă colapsează. Lucrurile sunt energie, dar și lucruri, în măsura în care se află în interacțiune, definindu-și calitățile.

Da, dar istoricii caută argumente ale existenței lui Iisus, veți aăuga, iar la aceasta vă voi răspunde că abordarea este greșită. În cazul acestei ființe atât de speciale, care nu a avut niciu statut istoric, cum am arătat mai sus, întreaga existență este una definită de oameni. Definită prin credință, desigur. Demersurile istoricilor sunt neadecvate, deoaerece aplică metode specifice identificării unuei persoane comune la o persoană absolut ieșită din comun. De altfel toate aceste cercetări nua u dus nicăirei, ba chiar au o doză vizibilă de ridicol.

Închei aici acest lung răspuns la întrebarea de ce am studiat Teologia și sper că explicațiile mele să vi se pară suficient de serioase.

Aveți o vastă experiență în presă scrisă dar și în zona audio-vizuală iar în prezent sunteți cunoscut și apreciat pentru profunzimea și claritatea analizelor vieții politice naționale. Cum ați facut pasul spre această zonă? Ne puteți spune câteva cuvinte despre politicieni români pe care i-ați cunoscut și care v-au impresionat pozitiv sau negativ?

Ca mulți ați colegi din presa României, am ajuns să lucrez în presă în mod compensator, adică, la un moment dat nu am reușit, dintr-un motiv sau altul, în alt domeniu și am devenit ziariști. Eu nu am reușit să fiu psiholog clinician pentru că în timpul regimului comunist această disciplină era slab reprezentată, existau puține posturi, foarte puține. Am absolvit Psihologia pe locul al doilea, din cauza unei note mici la sport, iar singurul post în psihopatologie l-a luat șeful de promoție. Fiindcă imaginea mea ar avea de suferit spunând că am primit notă mică la sport, precizez că a fost un fel de răzbunare că am refuzat să mai fac parte din lotul de atletism al Universității. Citeam prea mult, mâncam prea puțin ca să îmi mai permit să fac sport de performanță. După absolvire, văzând că nu am nicio șansă să profesez în disciplina în care îmi făcusem licența, am ales un post de logoped la o casă de copii din orașul natal, Râmnicu Vâlcea. Nu aveam nicio înclinație spre psihologia copilului, eram un antitalent în domeniu, așa încât a fost fericit să plec, așa cum am povestit, la CEDOR și apoi la Paris, la Ecole des hautes Etudes en Sciences Sociales. Când m-am întors, am fost rugat imperios, de fapt a fost un ordin, să nu mai merg la serviciu, iar câțiva ani am fost fără ocupație, dar cu salariu. Abia după schimbarea regimului am aflat de ce, anume fiindcă apartamentul meu fusese înțesat e microfoane, telefonul de acasă era și el ascultat, serviciul secret bănuia că aș fi fost racolat de serviciile secrete franceze, mai ales că mi se propusese să îmi prelungesc bursa, ceea ce nu puteam accepta de foame, nu din alt motiv. Nu mă vedeam spălând vase la un restaurant noaptea pentru a merge la școală în timpul zilei, dar poate că aveam un soi de comoditate care ne-a caracterizat pe unii dintre noi, cei din Est, în vremea socității comuniste. Aș vrea să explic.

Comunismul ne-a indus un fel de automulțumire, ne consideram stăpâni, acceptam să lucrăm la stat pe un salariu de batjocură, dar nu ne vedeam muncind pentru un patron. Să fim sinceri, noi, sau măcar majoritatea dintre noi, tinerii din comunism, aveam coada pe sus, un soi de demnitate comunistă care se manifestă și astăzi, când unii spun că acest lucru este bun, iar alții spun că este rău.

Dumneavoastră ce spuneți ?

Spun că este un fenomen istoric, nici bun, nici rău, s-a petrecut atunci, nu se va mai petrece niciodată. Acest gen de mândrie colectivistă avea nuanța sa de demnitate, însă în mod cert bloca independența și inițiativa personală. Cred însă că este momentul să spun ceva cu privire la ceea ce s-a întâmplat în România cu demnitatea oamenilor.

Vă ascult.

După căderea comunismului, entuziasmul românilor a fost uluitor, probabil că numai la ceea ce numim Marea Unire din 1918 s-a mai văzut așa ceva. Eram liberi, puteam visa la implementarea și înrădăcinarea în România a tuturor valorilor interizse: democrație, prosperitate, libertate. Încetul cu încetul, am revenit cu picioarele pe pământ, iar anii care au urmat m-am făcut să rămân în țară, să încerc să lupt pentru români în condiții de confuzie. De-a lungul timpului mi-am oferit felurite explicații pentru faptul că în 1990 nu am părăsit România pentru o carieră liniștită de expert în demografie al ONU și în cele din urmăa  trebuit să accept, cu toată modestia care îi stă bine omului, că nu puteam să plec, ar fi însemnat o fugă. Așadar, am rămas dar nu a fost ușor.

Nu a fost ușor deoarece nici eu, ca ziarist, ca editorialist, ca editor de ziar nu aveam instrumentele intelectuale necesare pentru a înțelege ce se petrece și nu exclud posibilitatea să nu le am nici acum. Spun asta fără complexe de inferioritate, conștient de faptul că trecerea de la comunism la democrație a fost un fenomen unic, nemaiîntâlnit, o unicitate istorică. A fost o perioadă când ziariștii, politicienii, oamenii au încercat să își creeze repere valorice și criterii pentru a înțelege ce se întâmplă și a acționa în direcția potrivită. Unii s-au grăbit să preia, fără discernământ, criteriile care le-au fost oferite pe diverse canale, din interior și din exterior, criterii care au semănat cu hrana mestecată pe care unele păsări o bagă pe ciocul puilor pentru a-i alimenta. Mulți se alimentează ideologic și astăzi în aceleși fel.

Este perioada în care ia-m cunoscut și intervievat pe Ion Iliescu, primul nostru președinte, sau pe Corneliu Vadim Tudor, un politician considerat tribun al demnității naționale. Mi-aș dori să înțelegeți ceva, anume că nu simțeai că ai găsit adevărul nici la unul, nici la celălalt. Pendulând între unul și altul, deveneam lichid și cred că mulți români, o dată cu schimbarea regimului politic, au devenit lichizi și nu s-au mai solidificat nici până în ziau de astăzi.

Conceptul de societate lichidă îi aparține lui Zygmunt Bauman, după cum ne spune Umberto Eco în ”Cronicile unei societăți lichide”.

”Pentru Bauman, printre caracteristicile acestui prezent care acum se naște se poate aminti criza Statului (ce libertate de decizie mai au statele naționale în fața puterilor supranaționale ?). Dispare o entitate care garanta fiecăruia în parte posibilitatea de a rezolva omogen diferitele probleme ale timpurilor noastre, iar o dată cu crizea aceasta iată că apare și criza ideologiilor și deci și a partidelor și în general a oricărui posibil apel la acea comunitate de valori care îi permite individului să se simtă parte a unui tot care ține seama de nevoile sale”, explică Eco.

Cred că o societate lichidă presupune oameni lichizi și, da, îi văd pe mulți care se lichefiază din oportunism sau de teama de a fi ei înșiși.

Balzac, în Iluzii pierdute, spune că dacă ar fi cunoscute moravurile ascunse ale presei, ar roși multe frunți. Ziariștii, printre care mă număr și eu, au început, în acei ani, să aibă o dilemă cu care nu ne mai întâlnisem în comunism. Oamenii sunt puși întreaga viață să aleagă între real și ideal. Avere versus iubire, compromis versus curaj, condamnare versus milă etc. Ziariștii din întreaga lume – chiar așa, din întreaga lume – și de la începuturile presei – chiar așa, de la începuturi – se află în situația de a alege între bani și adevăr.

Niciodată, de atunci și până azi,  nu am întâlnit situația în care cineva să semneze cu mine un contract prin care să mi se pună clauza de a spune adevărul. Are vreun șef de partid, vreun președinte de CJ, parlamentar, primar, consilier curajul de a învesti 1 leu pentru adevăr ? Mira-m-aș. Același lucru este valabil pentru contractele comerciale, se înțelege. Nu voi putea promova o firmă de termopane pentru ca în același timp să spun că sunt altele și mai bune.

Cum am ieșit  din această capcană ? A existat o variantă. Când distanța dintre bani și adevăr devenea insuportabilă, când nu te mai lasă să dormi, când nu te mai poți privi în oglindă, măcar atunci, în ceasul al 12-lea, trebuia să renunți la bani.

Încă îl aștept pe omul de partid care să accepte un contract cu clauză de adevăr. Când voi semna așa ceva, - adică într-o sută de ani - fiți siguri că vă informez și pun poza contractului. Asta în următoarea ediție a acestei cărți. Până atunci însă, aveți grijă cum citiți presa și cum vă uitați la televiziunile de știri, pe această planetă, niciun canal media din câte cunosc nu are clauză de adevăr.

Dați-mi voie să deschid o paranteză. Am în birou cartoane colorate, prinse cu piuneze, pe care   scris diverse citate. Nu multe, nu mai fac fişe de când am încetat să mai fiu intelectual şi am devenit ziarist. Să nu se simtă nimeni vizat, în fraza anterioară e doar autoironie. Observ că aşa, la vreo doi ani o dată, citatele ţinute la vedere se schimbă, iar celelalte aterizează la gunoi. Pe rând şi la întâmplare.

Înţeleg de aici că fiecare perioadă a vieţii mele este însoţită de anumite citate preferate. Vin cu un exemplu, de pildă cuvintele „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, despre care părintele Steinhardt spunea că sunt cele mai ameţitoare vorbe rostite vreodată, nu îmi spuneau nimic la 30 de ani. Acum, le am în sânge, nu prinse în birou, cu piuneze.

Să nu mai lungesc vorba. Cândva, observam că unele cărţi importante le-am fost citit pe vremea unor femei importante. Să vedem acum care sunt citatele importante ale acestor ani.

Freud către Joung, în timp ce acostau le New York. „Nu ştiu că le aducem ciuma”. Cu cât îmbătrânesc, cu atât pun mai puţin preţ pe psihanaliză. Mai gândesc psihanalitic, uneori, doar ca să scap mai repede de o problemă a mea, ori a vreunui prieten. E atât de comodă psihanaliza, încât încep să mă jenez să o folosesc în mod serios. Chiar şi Lacan e comod, nu vă puneţi nădejdea în el.„Acesta era Simeon cel mare în virtute şi care realizase nepătimirea, dacă a realizat-o cineva.” Sunt vorbele lui Nichita Stithatul, biograful Sfântului Simeon noul Teolog. Întorsătura de la final este sublimă.„Pentru a fi scriitor, trebuie să ai talent, pentru a fi critic, trebuie să ai geniu”, zice Eugen Ionesco într-o frază de maxim alint, dacă nu chiar de mare perversitate.„Acolo unde avem dreptate, nu poate creşte nicio floare”, zice poetul Yehuda Amichai. Nu l-am citit, am luat fraza de undeva, nu îmi aduc aminte de unde, dar aş rosti-o de o sută de ori pe zi, atât o iubesc de mult.„O rugăciune mincinoasă e un nonsens”. E din Ioana Pârvulescu. E logic ce spune, dar când am citit ideea, m-a lovit în moalele capului. „My words fly up, My thoughts remain below, Words without thoughts Never to heaven go”. Asta o spune Claudius. Da, tocmai el. Coresi:„Mai mare vătămătură decât trufa şi măriia nu este”. Se verifică oricând. Mozart: „Facă-se, Doamne, ziua, voia Ta, iar noaptea să se facă voia mea”.Nu ştiu de unde am cules chestia asta, dar mi-aş tatua-o pe frunte. Glumesc, oarecum.„Să nu formulez idei fixe, ci doar idei preferate”, zice Valeriu Gherghel într-o cărticică bună ca apa. De scris pe cartea de vizită, când îmi voi (mai) face.„Era cărunt la minte”. Tot despre Sfântul Simion Noul Teolog. Nu vreau să fiu aşa, nu voi putea fi aşa, ce bine că nu sunt aşa. Ori poate ce rău că nu sunt aşa.„Tot ce poate fi în genere gândit poate fi gândit în mod clar. Tot ce poate fi în genere exprimat poate fi exprimat în mod clar.” Wittgenstein, cine altul ? Mă tem că are dreptate chiar şi în ce-i priveşte pe poeţi, de pildă, Rilke e foarte clar. Din fericire, nimic nu este Cuvântul în afară de Cuvânt, iar Wittgenstein se contrazicea pe sine.„Să nu îţi faci idol nici din Sfânta Scriptură”. Cred că am citit asta în Filocalie, însă am uitat să notez numele Sfântului Părinte. Poate mă ajută cineva.

Acum, că v-am spus câteva jaloane printre care mă strecor, putem relua discuția de unde am lăsat-o, anume de la demnitate.

Când s-a apropiat momentul aderării României la Uniunea Europeană, am observat un fenomen, anume că echipele de negociatori plecate din țară la Bruxelles erau zorite de o parte a presei să semneze mai repede diferite capitole, reproșând guvernului că trage de timp. Opinia publică era în alertă, oare cineva chiar trage de timp și nu dorește aderarea la Uniunea Europeană ?

Nu, nu trăgea nimeni de timp, dar într-adevăr, anumite cercuri doreau să nu se mai negocieze, să semnăm rapid, ceea ce a fost foarte dăunător, în special pentru domeniul agriculturii, unde românii au primit și primesc ajutoare infinit mai mici decât agricultorii din țările din Vest.

În vreme ce răspăundeam întrebărilor dumneavoastră, am scris încă un editorial, provocat de creșterea incredibilă a facturilor la energie, de scumpirea la fel de incredibilă a prețurilor. Cred că poate face parte din răspuns și de aceea îl reproduc aici:

”Mi-a atras atenția o postare a cunoscutului ziarist Bogdan Tiberiu Iacob:

” Ce se petrece în lumea reală, la 32 de ani de la Revoluție:

1) Oamenii fac frigul în case ca în comunism pentru că nu-și pot plăti facturile.

2) În guvern se discută dacă se ajunge ori ba la raționalizarea alimentelor, ca în comunism.

3) În mari orașe se stă la coadă pentru apă de băut, ca în comunism.

4) Disperarea împinge mulți oameni la sinucideri, ca în comunism.

5) Sute de mii de români au în cap doar emigrarea, ca în comunism.

Ce se aude dinspre guvernanți:

1) Consultanță

2) Fezabilitate

3) Reziliență

4) Resetare

5) Greendeal

6) Trupe franceze

7) Trupe americane”.

Asemănarea dintre situația din comunism și cea de acum este șocantă, dar trebuie să vedem și care ar fi deosebirile:

1) Oamenii sunt liberi să înjure, să protesteze, să plece din țară.

2) Presa poate să scrie ce dorește.

3) Unii sunt, totuși, feriți de griji.

Ne bucurăm, așadar, de libertatea de exprimare, de mișcare, de acțiune, putem reuși în afaceri, putem avea idei care să ne îmbogățească, avem mai multe opțiuni de vot, nu mai există cenzură. Să vedem însă cum funcționează libertatea.

1) Dacă protestezi sau înjuri, te eliberezi psihic, dar nu câștigi nimic. Nu îmi aduc aminte ca soarta cuiva să se fi îmbunătățit în urma protestelor.

2) Faptul că presa este liberă și spune ce vrea dă un sentiment plăcut, dar de multă vreme nu mai reușesc ziariștii să schimba în bine viața cuiva.

3) Unii sunt feriți de griji, dar numărul acestora este foarte mic, atât de mic încât nu contează în problemă.

Cea mai mare deosebire dintre situația de acum și cea din comunism este însă alta și anume faptul că atunci aveam demnitatea celui care este posesorul unei țări, iar acum avem umilința celui ce a fost lăsat fără țară.

Îmi cer scuze celor care se simt vexați de afirmația de mai sus, dar dacă este libertate de exprimare, cred că pot să o folosesc.

De-a lungul ultimilor 20 de  ani, am scris editoriale în care am arătat că nu este bine să ne avântăm în economia de piață deoarece nu suntem pregătiți, nici material, nici moral. Nu avem capital și nici nu știm să îl gestionăm bine. La îndemnul altora, ne-am avântat rapid în joc și, așa cum era de așteptat, am pierdut aproape totul, iar cei care ne-au îndemnat să o facem au câștigat totul. Jocurile sunt făcute, nu mai putem da înapoi, dar asta înseamnă jaf.

Puteam cere altora să ne învețe, să ne protejeze ? Nu, fiindcă suntem un popor major și vaccinat, cum se spune, nu un popor de copii. Pe de altă parte, lecția primită ar trebui să ne învețe minte, măcar în ceasul al 12-lea.

Se pare că, totuși, nu învățăm nimic și continuăm să ne lăsam furați, iar hoții au rafinat mijloacele. Iată cum:

1) Se desființează SIIJ pentru ca instanțele să poate îndeplini fără frică orice comandă politică.

2) Se fură la vot, ca în Sectorul 1 al Capitalei, iar procurorul care anchetează furtul e de la SIIJ-ul care se desființează.

3) Sunt puși în funcții înalte oameni șantajabili. Ba cu un dosar, ba cu o incompatibilitate, ba cu un plagiat. Ei vor juca așa cum le cântă alții.

4)  Învățământul este mutilat sistematic, pentru ca oamenii să rămână fără valori autentice.

5)  Am avut Binomul și nu sunt sigur că a dispărut.

Aș putea continua, dar nu are sens, mulți dintre dumneavoastră știu și înțeleg ce se întâmplă. Clasa politică, în proporție suficientă încât să se supună ordinelor primite, a fost artificial alcătuită, prin subtile mijloace, din oameni slabi, lași, compromiși. Îi privim și ne frecăm la ochi nevenindu-ne să credem că ei sunt cei care fac jocurile.

În 1998, am scris o carte, un interviu cu Nicolae Văcăroiu în care toate aceste lucruri au fost spuse, profețiile au fost făcute. Cartea se numește ”România, jocuri de interese”, ediția a doua a apărut anul trecut și a fost difuzată împreună cu ”Jurnalul național”. Între ediția întâi și cea de a doua se mai putea face ceva, acum, apelează unii la salvarea care, chipurile, ar veni de la AUR.

Am mai spus-o și o spun și sub alte forme, nu aș vota AUR nici dacă aș ști că, venind la guvernare, ar face ca energia să fie gratuită. Colcăie violența în privirile lui Simion și la orice lucru bun pe care l-ar face pentru români, ar adăuga zece lucruri rele.

AUR e un partid pe care îl ia valul.

Totuși, deși nu sunt de acord cu agresivitatea, de niciun fel și în nicio situație, dacă Simion l-ar fi pocnit pe Popescu aș fi zis că o merită.

E aici un paradox ? Probabil, dar mi-l explic prin aceea că orice om, născut din femeie, cum se zice, care acceptă să fie ministrul Energiei când costul energiei se triplează, merită pocnit.

Ce sens mai are să ai un minister de acest fel și un ministru în fruntea lui, din moment ce facturile cad, scuzați-mi metafora ieftină, ca o ploaie de foc peste țară ? Să nu fie violență în țară, dar să nu fie din partea nimănui, aceasta este ideea, fiindcă din moment ce prețurile ne izbesc peste obraz, noi ce să facem, să îl întoarcem și pe celălalt ?

Dacă Simion l-ar fi pocnit pe Popescu, aș fi socotit că e regretabil, dar nu mai regretabil decât loviturile pe care ni le dă Popescu tuturor. Nu o dezbatere morală vreau să deschid pe acest subiect, ci să propun ca imediat Iohannis, cu aprobarea Parlamentului, să declare stare de război, dar nu cu Rusia, ci cu prețul la energie.

Iar fiindcă, vorba ceea, la război, ca la război, să scoatem energia de pe bursa de la Viena, să naționalizăm distribuția și să salvăm sănătatea și viața românilor.

Până atunci, oricare român care ar pocni pe oricare ministru al Energiei ar fi în legitimă apărare.

Este părerea mea, dacă tot avem libertate de exprimare”.

Pentru că am făcut mii de ore de televiziune în direct și deoarece am scris o carte cu Nicolae Văcăroiu la lansarea căreia au participat mulți politicieni de stânga, i-am cunoscut pe mulți dintre actorii politici de top ai României. Fiindcă mi-ați cerut să fac asta și probabil este interesant pentru cititori, voi încerca să spun câteva cuvinte despre unii dintre ei.

Adrian Năstase – Un om extrem de cultivat, dar care a crezut, la un moment dat, că va fi etern.

Nicolae Văcăroiu – Genul de economist scrupulos, un om lucid care a intuit ce se va întâmpla cu România.

Ion Iliescu – Marele mister, nu știm cine, dar știm că l-a controlat cineva, înainte de a încerca să se descurce printre ”meandrele istoriei”.

Viorel Hrebenciuc – Un combinator care s-a crezut indispensabil țării.

Traian Băsescu – Un golan bine temperat de păpușari.

Elena Udrea – Frumoasă, inteligentă, disperată.

Corneliu Vadim Tudor – Un enciclopedist utopic și exaltat.

Ion Diaconescu – Naivitatea întruchipată a foștilor deținuți politici.

Mihai Răzvan Ungureanu – Un sclipitor lipsit de curaj și creativitate.

Călin Popescu Tăriceanu – Playboy patriot.

Vasile Blaga – Un sărman combinator.

Klaua Iohannis – A fost cândva om.

Acestea sunt câteva dintre personajele care au compus istoria României contemporane. Viața noastră de astăzi este suma integrată a felului lor de a fi.

Un interviu de Andrei Mihai

Suedia, aprilie 2022

Tweet

• Prev
• Next

Tweet