Logo

Drama Cristinei Țopescu înțeleasă fără isterie

f_350_200_16777215_00_images_banner1_topescu_cristina_1.jpg

 

 

 

 

 

Majoritatea abordărilor în cazul morţii Cristinei Ţopescu sunt banalităţi isteriforme. Ideea că am ajuns egocentrici, izolaţi, răi nu rezistă ori cel puţin nu poate fi argumentată cu această tragedie.

Lucrurile sunt mult mai simple şi vin cu un exemplu din viaţa mea. Sunt un fel de celebritate locală, mă ştiu şi aurolacii în Piteşti şi Râmnicu Vâlcea fiindcă am apărut de multe ori la televiziunile din zonă. Când, în urmă cu un deceniu şi ceva, mi-am petrecut câţiva ani Paştele şi Crăciunul singur, ba chiar foarte singur în sensul că alesesem să locuiesc în cabana mea de la marginea pădurii, i-am întrebat pe câţiva amici de ce nu mă caută mai des.

Mi-au răspuns că nici prin minte nu le-a trecut că eu, care cunosc atâta lume, aş putea sta singur de revelion, par exemple. Corect, ce să mai spui ?

În perioada respectivă, chiar am scris un articol intitulat ”Directorii de ziare mor singuri” din care preiau aici un fragment care rămâne valabil.

Directorii de gazete nu au o soarta usoara. Poate ca sint si exceptii, dar ele confirma regula. Am inteles asta inainte de a ma apuca de aceasta meserie, citind despre conditia facatorilor de ziare prin carti. "Jocul ielelor" de Camil, "Gorila" lui Rebreanu, "Patul lui Procust" al aceluiasi Camil Petrescu, "Iluzii pierdute" de Balzac, toate aceste opere literare si alte citeva zeci pe care le stiu spun ca daca te faci director de ziar numai bine nu-ti este.

Eu am ajuns director de ziar, in ianuarie 1990, dintr-o necesitate stringenta: nu aveam ce minca, eram somer, deci trebuia sa incep o afacere. Si cum scrisesem pe la gazete de la 14 ani, mi-am zis ca singura afacere la care m-as pricepe ar fi presa. Mare greseala am facut atunci, nestiind cit de prost va evolua acest domeniu, cit de mizer va deveni, cit de multe compromisuri necesita. Dar asta este, pina la urma, am facut si voi mai face cite ceva pentru societate, fiindca din moment ce am cititori, inseamna ca am si un rol oarecare in mediul social.

Sint citeva aspecte care ma fac sa spun ca directorii de ziare au o viata dificila. Nu vreau sa va bat la cap, va voi spune pe scurt ceea ce am de spus. In primul rind, sa faci un ziar presupune sa te concentrezi ca un actor pe scena, in fiecare zi, dar nu ca actorii vreo doua ore, ci vreo 12 ore, in medie. Cind termini, esti si tu terminat, nu mai ai chef de nimeni si de nimic, esti ciufut, nu esti potrivit pentru un partener sau pentru o viata de familie. Mai mult, datorita incordarii din timpul injghebarii editiei, ajungi sa nu poti sa dormi, sa ramâi sa te gindesti daca ai scris bine ce ai scris, daca e bine ca ai publicat ce ai publicat. Si niciodata nu ti se pare bine. Uneori, ca sa-ti gasesti somnul, poti ajunge sa iei somnifere, ori sa dai un pahar de bautura pe git.

Un alt lucru rau este ca tratezi toate evenimentele vietii ca pe evenimente de presa. E mai greu sa va explic cum vine asta, dar va asigur ca e chinuitor si, pentru cei apropiati, e de neinteles, ba chiar de neacceptat. Ca sa nu mai spun ca ai si vorbi, iarasi si iarasi, despre articole, atitudini, succese sau erori de presa.Cu toate ca au enorm de multe cunostinte, directorii de gazeta nu au multi prieteni apropiati. Intr-o iarna, cu vreo patru ani in urma, cind terminasem editia si ajunsesem acasa, am simtit nevoia sa stau de vorba cu cineva. Era miezul noptii, cei doi, trei prieteni apropiati nu raspundeau si atunci mi-am numarat numerele de telefon din memorie. Aveam peste o mie, cu toate astea, nu aveam pe cine sa sun.

De ce nu au directorii de gazeta prieteni? Simplu, fiindca oamenilor le e teama sa vorbeasca deschis cu ei, au un instinct care ii opreste sa faca asta. In plus, gazetarul insusi nu vrea sa se expuna prea mult si se teme ca daca are "gasca" deranjaza. Cam asta este, pe scurt, situatia.

Revenind, mutatis mutandis, la drama Cristinei Țopescu, sunt sigur că la notoritatea ei toți amicii s-au gândit că e bine, mersi, că poate dansează, ori citește, ori ascultă muzică, ori are o idilă. VIP-uri precum Cristina Țopescu par a fi mereu în formă, fericiți în perpetuitate, vorba lui Pascal Bruckner.

Ceva explicații au cei care acuză faptul că domna Țopescu nu avea un soț sau un iubit, dar asta era problema ei, nu a noastră.

Pe scurt, românii nu au ajuns în stadiul descris de majoritatea comentariilor pa acest subiect. Poate vom ajunge acolo, dar suntem încă departe de cei din vest, din fericire.

Asta era ideea.

Dumnezeu să o ierte pe Cristina Țopescu, era precis un om bun fiindcă Sfântul Vasile cel Mare spune că oamenii care iubesc animalele sunt buni, însă asta nu înlocuiește iubirea de oameni nici pe departe, idee pe larg dezvoltată aici.

Gheorghe Smeoreanu

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.