Menu

Eseu despre rădăcina conflictelor dintre creștini și musulmani

f_350_200_16777215_00_images_tibi_3_1.jpgMotto: ,,Ia mai lăsaţi, nene, ciubucele astea, şi-om mai vorbi şi de muieri” (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche).

 

În contextul atentatelor care tind să reducă la neputinţă şi nelocuire o bună parte a casei noastre comune, este normal să ne întrebăm şi să căutăm răspuns la următoarea interogaţie: Cum s-a ajuns ca Europa zilelor noastre - dincolo de frumuseţea teoretică şi aplicabilitatea practică a principiilor şi a drepturilor omului (venit de oriunde şi de orice culoare) - să colcăie de imigranţi aparţinând tuturor raselor, religiilor şi civilizaţiilor? Din ce în ce mai mulţi şi - mai ales - dintre aceia care nu au contribuit cu mai nimic la clădirea fundamentelor civilizaţiei europene.


Noi, europenii, avem „mândria” că suntem buricul pământului, alfa şi omega, că stăm la temelia a tot ce a dat bun şi peren civilizaţia umană în ansamblul său. Că toţi şi toate ar trebui să urmeze exemplul nostru de civism şi de guvernare democratică.

 

Cu bună ştiinţă, cel mai adesea, scăpăm din vedere faptul că în afara modelului de guvernare european, bazat pe supremaţia legii şi a statului de drept, pe separaţia puterilor, pe respectarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, pe egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, a femeii cu bărbatul, pe libertatea deplină a cuvântului, pe garantarea dreptului de proprietate etc. (drepturi pe care nu le exersăm cu folos nici noi de prea multă vreme), au existat şi alte modele de evoluţie economică, socială şi politică. Alţii, în alte locuri ale planetei, au plămădit alţi zei şi şi-au fundamentat guvernarea pe cu totul alte principii şi crezuri. Pe care le considerau şi ei ca fiind cele mai bune. Şi pe care, cel puţin până acum, nu au reuşit să ni le impună cu forţa.


Ciocnirea acestor moduri diferite de a vedea lumea şi, mai ales, dorinţa unora dintre vest europeni - aflaţi într-o permanentă conchistă - de a impune cu forţa propriile lor credinţe şi valori, au determinat cursul spre conflict al relaţiilor dintre aceste civilizaţii.

 

Fie că era vorba de cele din Africa, America sau de unele din Asia. Indiferent de gradul şi de ritmul lor de dezvoltare, fiecare urma un curs propriu spre progres. Mai lent sau mai rapid. Accelerat cu forţa de prezenţa elementului colonizator şi „civilizator” european. Care i-a determinat pe colonizaţii de peste mări şi ţări să ardă etape, să „sară” din preistorie direct în capitalismul cel mai sălbatic, din societatea egalitară a culegătorilor de poame în cea a „acumulării primitive” a capitalului şi a categoriilor sociale antagoniste.
Obligându-i astfel să-şi renege tradiţiile bazate pe cooperare şi întrajutorare, înlocuind vechile lor relaţii patriarhale cu exploatarea nemiloasă a unor stăpâni lumeşti şi cereşti care, cel mai adesea, aparţineau cuceritorilor lor. Totul spre civilizarea şi creştinarea cu forţa a unor „sălbatici”!

 

Cu majoritatea acestora ne-a mers (cei scufundaţi în străfundurile istoriei speciei noastre): i-am dat pe brazdă, determinându-i să adopte destule „forme”, care le erau cu totul şi cu totul străine, pentru care nu exista niciun „fond” local. Cu alţii, care erau continuatorii unor civilizaţii multimilenare, care contribuiseră vârtos şi ele la progresul general uman, nu ne-a mai mers la fel de uşor. Ne-am împotmolit la impunerea cu forţa a credinţelor noastre, confruntate cu fundamentele bine înfipte ale altora, cel puţin la fel de vechi precum cele creştine.


f_350_200_16777215_00_images_tibi_3_1_1.jpgDin lupta necurmată dintre adepţii unui Dumnezeu orb şi surd şi cei ai unui Allah însetat de sânge de necredincios s-a altoit conflictul multisecular dintre creştini şi musulmani (creştinism şi islam) pentru stăpânirea teritoriilor unora sau ale altora; de fiecare dată cu hecatombe de morţi nevinovaţi, din Europa sau de aiurea (din Locurile Sfinte, de exemplu). Şi astfel s-a născut teama organică, inoculată unora şi celorlalţi de aceste necurmate spaime. Care nu mai aveau nevoie decât de doar câteva scântei contemporane pentru a reaprinde vâlvătaia urii ancestrale.


N-am reuşit să-i facem şi pe alţii să înţeleagă faptul că libertatea, născută din vizionarismul iluminismului francez, turnată în termeni moderni în articolul 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, conform căruia ,,Libertatea constă în a putea face tot ceea nu dăunează altuia”, este un principiu care trebuie să stea la temelia oricărei societăţi civilizate. Că ea se manifestă prin libertatea de conştiinţă, inviolabilitatea persoanei, libertatea votului, a presei, a întrunirilor etc., contribuind la dezvoltarea şi lărgirea democraţiei prin participarea tot mai largă la adoptarea deciziilor politice (prin trecerea la votul universal, acordarea dreptului de vot femeilor), toate acestea ducând la crearea unui sistem politic democratic (care presupune alternarea la putere a unor forţe politice diferite, accesul unui număr cât mai mare de cetăţeni la adoptarea deciziilor).


Nu discutăm acum şi aici despre modul în care, în ultimii ani, au ajuns pe tărâmul european al făgăduinţei atât de mulţi imigranţi. Nici despre cauzele reale care i-au adus în situaţia de a-şi lua lumea în cap. Pe fiecare dintre ei sau pe grupuri etnice. Istoria, în năvala succesivă a unor evenimente imprevizibile, a produs alte momente asemănătoare, când milioane de dezrădăcinaţi au pornit în lumea largă. Numai că, aproape în fiecare din aceste episoade, era vorba de valuri de creştini care îşi căutau izbăvirea într-o lume realizată după chipul şi asemănarea lor. O lume în care fiecare dintre ei încerca să îşi valorifice abilităţile pentru a dovedi că în lumea nouă, pe pământul tuturor posibilităţilor, se poate! Nu s-au dus să schimbe cu anasâna realităţile locului ci, în măsura în care acest lucru s-a dovedit posibil pentru fiecare dintre ei, să valorifice acele oportunităţi! Unii au reuşit, mulţi alţii... nu!


În contextul celor întâmplate în Europa în ultima vreme, proverbul „Cine seamănă vânt, culege furtună”, pare a fi de mare actualitate. Chiar dacă „însămânţarea” s-a produs cu mult timp în urmă, iar „roadele” sunt strânse de a patra şi a cincea generaţie!


f_350_200_16777215_00_images_tibi_4_ema.jpgDe data aceasta puţină istorie nu strică. Prin 1885, pe fondul unei rapide dezvoltări economice a unor state vest-europene, într-o perioadă de intense dispute între puterile coloniale ale timpului, Jules Ferry, premierul de atunci al Franţei (şi un apostol al colonialismului), declara: „Naţiunile nu sunt mari decât prin activitatea lor; oprind curentul mişcării coloniale, şi-ar compromite destinul. O ţară mare are datoria de a răspândi, peste tot unde poate, limba sa, armele sale, drapelul său, geniul său”!!!


Germania vremii, devenită imperiu după ce-i administrase o bătaie cruntă Franţei (în războiul din 1870-1871), prin glasul autorizat al cancelarului Otto von Bismarck, exprima rezerve faţă de angajarea sa în politica expansionistă în Africa: „Harta Africii mele se află în Europa. De o parte Rusia, de cealaltă Franţa; iată harta Africii mele”. Nu a rămas nici el indiferent la posibilitatea pe care acapararea de teritorii peste mări şi ţări îl adăuga altor mari puteri. În 1884 Germania şi-a proclamat protectoratul asupra teritoriului Angra Pequena, situat în Africa de sud-vest (Namibia).

 

Simţind că are vânt bun în pânzele expansiunii coloniale, cancelarul german răspundea obiecţiunilor britanice referitoare la ocuparea acestui teritoriu: „Am vrea să ştim de ce n-am avea şi noi dreptul de a coloniza, drept pe care Anglia îl exercită pe o scară atât de întinsă. Încrederea noastră este zdruncinată de această prezumţii, rezultând din teorii şi pretenţii care nu pot fi de acord cu principiul de egalitate al puterilor independente”. Astfel s-a ajuns la organizarea unei Conferinţe a puterilor (în 1885, Berlin), iar în Actul final s-a stipulat că „pentru a lua în stăpânire un teritoriu în Africa, o putere era obligată să-şi notifice intenţia şi să procedeze la ocuparea efectivă”!

 

A urmat o adevărată busculadă a state europene pentru a ocupa teritorii libere pe continentul negru, puterile coloniale trasând frontierele dintre domeniile lor africane, după cum s-a exprimat Kwame Nkrumah (conducător al mişcării de eliberare din Ghana), „cum ai tăia cozonacul”! Iar acest principiu urma să fie aplicat „tuturor părţilor globului care nu erau legal ocupate de o putere recunoscută”. Cu sau fără asemenea „principii umaniste”, conflictele dintre puteri nu au mai putut să fie evitate. De atunci s-au purtat două războaie mondiale, care au determinat prefaceri majore în organizarea lumii.


Aşa să se explice faptul că astăzi, după 130 de ani de la aceste declaraţii pompoase şi faptele „civilizatoare” care i-au urmat, în ce priveşte fostele puteri coloniale, nu par a se fi schimbat prea multe!?

 

Iar noi, românii, situaţi dintotdeauna la periferia continentului, ne vedem obligaţi să preluăm şi integrăm balastul produs de colonialismul care a profitat doar altora! Ceea ce ne obligă să adoptăm un număr nedefinit de imigranţi, sosiţi din teritorii care au făcut parte din domeniile coloniale britanic, francez sau italian! Ţări care s-au umplut deja de milioane de oameni provenind din teritorii unde şi-au răspândit doar ele „limba, armele, drapelul şi... geniul”! Pe care, după ce i-au „muls” atâta timp fără milă, vor să împartă cu noi doar... ponoasele coexistenţei în contemporaneitate pe acelaşi continent! Devenit subit, unul al valorilor umane esenţiale, pure etc.! Ca şi cum ieri-alaltăieri, când umblau cu sabia şi cu limba scoasă după bogăţiile altora, nu erau tot ei - vest-europenii, zic - inventatorii patentaţi ai tuturor libertăţilor cu care se împopoţonează azi: ai separării puterilor în stat, ai drepturilor omului şi cetăţeanului etc.!?


Iar acum, Frau Angela Merkel (care doar că nu i-a trecut ea însăşi de mânuţă - peste frontierele spaţiului Schengen - pe cei peste 1.200.000 de musulmani intraţi fraudulos în Europa în 2015), văzând grozăviile pe care le comit aceştia chiar pe la ea prin bătătură, ne spune cu toate vorbele că „multiculturalismul generează societăţi paralele”! Ca şi cum nu ne-ar fi fost de-ajuns recentele experimente „integratoare”, eşuate cu brio în Franţa, Anglia, Belgia, Norvegia, Suedia, Finlanda etc., pentru a constata această impardonabilă realitate!


TIBERIU M. PANĂ

NATIONAL - CELE MAI CITITE ARTICOLE

  1. 7 zile
  2. 30 zile
  3. 1 AN
The most visited gambling websites in The UK