Menu

Eu nu sunt Gheorghe Smeoreanu

cabana albotaDacă aş fi cu adevărat Gheorghe Smeoreanu, omul pe care îl ştiu, nu aş fi nevoit să scriu aceste rânduri.

Mă tem că nu sunt Gheorghe Smeoreanu.

Dacă aş fi, m-aş afla acum în cabana din vârful dealului de la Albota ascultând Brahms, recitind clasicii, scriind poezii.

Pentru asta m-am născut, nu pentru presă.

A face presă în România de azi înseamnă a accepta de bunăvoie să renunţi la a fi ceea ce voiai să fii, înseamnă a te contorsiona într-atât încât să nu te mai poată recunoaşte nici propria ta mamă.

Orice altă abordare, eventual din perspectiva luptei pentru adevăr şi a importantului rol social este o ipocrizie. 

În Iluzii pierdute, Balzac spune că dacă lumea ar şti ce se ascunde în măruntaiele presei, ar roşi multe frunţi.

Bine zis.

În România însă a recunoaşte ce se petrece în stomacul mass media înseamnă nu a roşi, ci a muri de ruşine.

Dacă poţi să ai ruşine.

Eu şi puţinii mei amici din presă ne simţim adesea mai murdari ca vidanjorii. Nu ne cereţi să vă explicăm de ce, fiindcă e peremptoriu, ajunge să vă concentraţi puţin asupra fenomenului pentru a-l înţelege suficient de bine.

Ar fi totuşi nedrept să nu recunoaştem că meseria de comentator politic are avantajele ei, în primul rând psihologice, fiindcă poţi defula zilnic, ca într-o psihoterapie perpetuă şi niciodată vindecătoare.

Apoi, putem spune, împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, că din iubirea faţă de anumiţi oameni, în acest caz oameni politici, îl batem pe cel ce lucrează în ei, pe satana ce a pus stăpânire pe conştiinţa lor.

Mă tem că titlul acestui articol sună pe cât de schizo, pe atât de egocentric.

Recomand prieteneşte cititorilor cartea lui R.D. Laing The Divided Self, An Existential Study in Sanity and Madness. Harmondsworth: Penguin.

În schimbul acestui gest, daţi-mi voie să scriu, pentru prima şi ultima oară:

Eu nu sunt Gheorghe Smeoreanu.

 

 

 

Blogu’ lu’ Smeo - Cele mai citite articole

The most visited gambling websites in The UK