Menu

O noapte de pomină

f_350_200_16777215_00_images_banner1_eternul_sot.jpg

 

 

 

 

 

Puțin după miezul nopții, am auzit că unul dintre câini dă ocol pe la ferestrele cabanei și plânge de ți se rupe sufletul. Am coborât.

Era Thory, cel mai mare dintre cei trei lupi.

L-am luat după gât și mi-a povestit cât de mult o iubește pe cățelușa Woolfy, care face nazuri. Cred că am vorbit mai mult de o oră, mi-a dat detalii, s-a tânguit, m-a luat și el în brațe.

I-am explicat că asta-i viața.

După întâmplare, n-am mai putut dormi și am recitit ”Eternul soț”, micul roman dostoieveskian. În adolescență, la prima lectură, nu înțelesesem nimic, fiindcă nu știam nici cum este să înșeli, nici cum e să fii înșelat.

Se spune că nu poți scrie romane fără să ai o experiență de viață, dar cred că asta se potrivește și cititorilor, adică nu poți înțelege bine un roman complex fără să fi pătimit una și alta.

În fine, Velceaninov nu e mare personaj, nici Trusovski, dar romanul e genial prin sondarea psihologiei cuplului pe care îl formează amantul și soțul încornorat. Se pare că se produce un transfer, ca în cura psihanalitică.

În fine, ideea este că am terminat cartea la 6 dimineața, ceea ce pentru un doctor poate suna rău.

Poate suna rău pentru oricine care mă consideră un om la locul lui.

Nu sunt.

Dar de data asta, vinovați au fost, în ordine, câinele Thory cu povestea lui de amor, și marele Dostoievski, cu altă poveste.

Gheorghe Smeoreanu

Blogu’ lu’ Smeo - Cele mai citite articole