PROFESIUNE DE CREDINŢĂ LA 54 DE ANI - II
- Written by Gheorghe Smeoreanu
- Category: Blogu’ lu’ Smeo
SÎNTEM ATÎT DE PROŞTI, ATÎT DE PROŞTI...
He, he, ce mai rîdeam de greci cînd eram adolescent... Cum adică, să creadă ei în Zeus, în Hermes, în Afrodita? Înseamnă că oamenii ăştia au avut, îmi ziceam, ceva la cap. Cînd am ajuns la facultatea de fiolosofie, am rămas cu gura căscată. Nu înţelegeam cum aceiaşi oameni care îl venerau atît pe Hermes încît au făcut aproape o revoluţie cînd i-a mutilat unul statuile, puteau da dovadă de atîta înţelepciune. Mi-am zis că e ceva în neregulă cu civilizaţia asta. La un moment dat, mi-a căzut fisa. Noi, doamnelor şi domnilor, avem un Pantheon mai populat decît al grecilor. Zeul suprem, un fel de Zeus modern, se chemă Succesul. Hai să fim serioşi, dar îl venerăm şi chiar îi aducem sacrificii. Grecii îi jertfeau lui Zeus o oaie, noi îi jertfim Succesului familie, copii, prietenii, chiar şi pe noi înşine, cu carnea şi sîngele nostru. Ne rugăm să vină Succesul, îl implorăm şi îl conjurăm cu un ritual straniu pe care îl denumim „management“. Precum odinioară preoţii lui Zeus, specialiştii în management ne învaţă cum să intrăm în graţiile Succesului. Am citit o carte care îşi punea problema dacă au crezut grecii în zeii lor. Sigur că au crezut. Nu se punea atunci problema dacă o fiinţă e întemeiată ontologic, gnoseologic sau doar moral. Aici e chestiunea, că nu se făceau astfel de despicări ale firului în patru. Noi, astăzi, credem în existenţa Succesului mai mult decît credeau grecii în Zeus, oricum, noi îl venerăm pe zeul nostru cu mult mai mult. Şi îi acordăm prezumţia de ontologie, adică ştim că Succesul există, nu este doar un concept, ori o normă morală. Sîntem, astăzi, mai legaţi de Succes decît grecii de Zeus, fiindcă dacă Succesul nu ne ajută, adio plata facturilor, a medicamentelor, a şcolii pentru copii ş.a.m.d. Mai vreţi să vă spun zei de pe Olimpul contemporan? La fel de sacralizaţi precum căpetenia lor Succesul? Îi ştiţi şi voi. Păi, o avem şi noi pe Afrodita, îl avem pe Apolo? Evident, avem un cult al frumuseţilor dezbrăcate, iar rubricile mondene ale presei, de toate felurile, nu obosesc să îi aducă ofrandă. Este limpede, pentru un om lucid, că industria modei şi a cinematografiei creează zei, ba sîntem şi presaţi să credem că există şi se plimbă printre noi. Cultul Vedetei este cu mult mai prezent în societatea contemporană decît era la greci cultul celor doi. Credem în Hermes? Nu, ni se pare o prostie. Credem însă în Comunicare şi nu putem trăi fără ea. Ne închinăm la telefonul mobil, la televizor, la internet. Comunicarea este o zeiţă care ne domină existenţa mai mult decît le-o domina Hermes pe a grecilor antici. Nu vreau să lungesc vorba, deoarece ideea este clară. Am inventat un nou Pantheon şi un nou tip de ritual, un alt fel de sacralitate şi o supunere oarbă faţă de noii noştri zei. Nu se rugau aheii şi troienii lui Homer cu mai multă ardoare zeilor decît ne rugăm noi astăzi să fim salvaţi de zeii noştri. Credeau grecii în zeii lor, totuşi? Adică în existenţa lor? Aproape toată lumea înclină să răspundă afirmativ, cu toate că eu am îndoieli cu privire la extrapolarea situaţiei la mentalitatea de azi. Credem noi în zeii noştri? Le spunem zei şi ne închinăm lor? Doar că nu le aplicăm denumirea de zei, în rest, ne comportăm faţă de Olimpul nostru mai pasional decît o făceau grecii. Mai pasional şi, spre deosebire de greci, slugarnic. Şi tot spre deosebire de greci, noi ne pierdem umanitatea din pricina Olimpului nostru, în vreme ce ei şi-o sporeau pe a lor. Este Pantheonul nostru mai durabil decît cel grecesc? Să analizăm puţin. Socrate a fost condamnat şi pentru delictul de impietate şi nimeni în adunare nu se îndoia atunci că Olimpul e etern. Noi am creat un mecanism prin care condamnăm, zilnic, milioane de oameni, la săracie, la exil sau chiar la moarte pentru faptul că nu se închină cum trebuie zeului Succes şi acesta nu le răspunde. Nesupunerea semenilor noştri faţă de Pantheonul modern este privită cu aceeaşi ură şi cu acelaşi dispreţ cu care a fost tratat Socrate de Melitos. Să îndrăzneşti numai să spui că nu îţi doreşti Succesul, că nu ai chef de internet, că ai aruncat telefonul celular. Nu mai vorbeşte nimeni cu tine, nu-ţi mai intră nimeni în casă, îţi pierzi prietenii, pierzi tot. Iar dacă insişti, îţi pierzi şi viaţa. Se poate pune problema că zeităţile noastre sînt, de fapt, simple norme şi instrumente? Aşa ar fi dacă s-ar putea trăi şi altfel. Atunci cînd nu există decît o cale, ne aflăm deja în miezul unei dogme, al unei religii. Dacă Succesul ar fi înţeles şi altfel decît în plan strict material, nu ar fi un zeu, ar fi o vorbă. Dacă s-ar crea posibilitatea să avem şi alte tipuri de comunicare decît Comunicarea modernă, atunci am putea fi liberi. Aşa, pentru că mai încă spaţiu pentru acest articol, aş zice să nu vă temeţi că vă infestaţi de vulgaritate şi să citiţi ultimul roman al lui Coelho intitulat „Vrăjitoarea din Portobello“. Vreau să scriu şi pe blog despre această carte, fiindcă mi-a atras atenţia asupra unei chestiuni. Deocamdată, aici, voi fi scurt. Coelho încearcă să facă să se pupe undeva succesul modern cu mistica. Pentru asta, inventează un personaj pe nume Atena care reuşeşte să mărească productivitatea într-o filială bancară numai pentru că îi învăţase pe colegii ei să danseze, în transă, după un ritual sufist. Directorul ei este invitat la o reuniune a băncii pentru a explica metodele de management folosite şi, cînd spune adevărul, se face de rîs în faţa colegilor. Nu voi comenta aici mai mult despre acest roman. Aş spune însă că Paulo Coelho s-a gîndit la faptul că noi nu propune, ca civilizaţie şi cultură, ca religie şi stil, decît două extreme şi nimic mai mult: succesul material sau mînăstirea. În alte ipostaze, noi spunem că omul e mediocru, că a trăit degeaba. Există însă multă frumuseţe şi multă nobleţe în oameni care nu sînt nici bogaţi şi nici călugări. Problema este că ei sînt trataţi la capitolul „şi alţii“. Atenţie! Nu vorbesc aici de aşa-zisa „clasă medie“, în care oamenii nu au altă dorinţă decît să se menţină în cadrul acesteia sau să urce pe culmile succesului. Eu vorbesc despre acei oameni care se raportează la chestiunile materiale cu dezinvoltura cu care tratează regii bijuteriile. Există deja o categorie, ce e drept mică, de semeni ai noştri care acordă vieţii materiale o atenţie firească, aş numi-o atenţie decentă, punînd permanent accentul pe valori cum ar fi toleranţa, generozitatea, bunătatea - toate acestea neidolatrizate, nescoase la plimbare ca pe viţelul de aur. Cred că din această categorie se vor naşte oamenii viitorului. Pentru ei, succesul nu va fi un zeu, comunicarea va avea alternative, valorile sufleteşti nu vor fi nici dogmatizate religios, nici instituţionalizate ecleziastic. Peste mult timp, sînt convins că urmaşii noştri se vor întreba, aşa cum ne întrebăm noi despre grecii lui Homer: Oare, oamenii globalizării chiar or fi crezut în zeii lor? Oare, or fi fost atît de proşti?
ATÎT ŞI NIMIC MAI MULT
Atît am vrut să spun însă mă întreb dacă peste 14 ani, dacă mă mai ţine Dumnnezeu pe pămînt, voi mai putea să gîndesc şi să simt la fel. De ce peste 14 ani, fiindcă simt că s-a încheiat un ciclu, mîine se împlinesc exact atîţia ani de cînd am venit la Piteşti şi am început presa tabloidă, absolut necesară în acel moment.Tot de mîine începe, simt asta, o nouă etapă. Cum va fi ? Vom vedea.
