Menu

Dacă dragoste nu e, nimic nu e, nici măcar critica literară

f_350_200_16777215_00_images_banner1_manolescu_nicolae_1.jpg

 

 

 

 

 

 

 

Și când am scris despre viața politică, și când am scris despre cărți sau piese de teatru, am recunoscut că pun pe primul plan afectul, trăirea personală, că mă implic cu toată ființa. Nu cred că publicistica, fie ea politică, ori de critică literară, ori de ce alt gen doriți trebuie să aspire la a deveni știință, iar cei care au avut asemenea pretenții și au dorit să fie  îngrășământ fertil, au sfârșit prin a deveni un puternic ierbicid.

Bine observa cineva că în anii 70 ai secolului trecut Roland Barthes era mai cunoscut în Franța decât scriitorii epocii, lucru care mi se pare o răsturnare monstruoasă de situație, o perversiune culturală. Fără voia sau vina lui, Roland Barthes a fost ierbicid.

Undeva, cred că în prefața la volumul ce conține Enigma Otiliei din ediția Academiei de Opere complete G. Călinescu, Eugen Simion spune ceva stupefiant, anume că e posibil ca o parte a critici literare să fi împins romanul spre experiment într-un asemenea hal încât să îl îndepărteze de cititor.

Plăcându-mi mie și de Daniel Cristea – Enache și de Nicolae Manolescu, am cumpărat cartea lor în care primul îl intervievează pe cel de-al doilea. Se cheamă, desigur, Convorbiri cu Nicolae Manolescu. Notez, de la pagina 139:

”Mi s-a întâmplat să plâng văzând la televizor reportaje care relatau în imagini scene de viață cumplite. Niciodată însă când am citit un roman sau o poezie, oricât de emoționante ar fi fost”.

În următoarele câteva pagini, ideea este reluată sub alte formulări, dar cred că era deja clară: Nicolae Manolescu este criticul rece metologic. Întrebarea sare în față:

- Ce ar fi fost oare literatura română fără cronica literară a monstrului sacru care este Nicolae Manolescu ?

Mie îmi plac exercițiile de istorie contrafactuală, dar răspunsul îl las cuprins în întrebare.

A nu se înțelege că îi văd pe Maiorescu sau Ș. Cioculescu nemuritori și reci, iar pe G. Călinescu plângând citindu-l pe Țichindeal.

Critica literară bună este nu doar un exercițiu de admirație, ci și cronica unei iubiri împărtășite, refuzate sau, pur și simplu, ignorate.

Dacă dragoste nu e, nimic nu e, nici măcar critica literară.

Dovada simplă a justeții acestui poate vinovat și neprofesionist adevăr este că pe smartphone poți citi mai orice, dar în niciun caz o cronică literară.

Dixi et salvavi animam meam.

Gheorghe Smeoreanu

Blogu’ lu’ Smeo - Cele mai citite articole