Menu

Mircea Flonta, profesorul care m-a mutilat

f_350_200_16777215_00_images_IrealMusic_mircea_flonta.jpgMircea Flonta mi-a fost profesor de epistemologie la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.

 

Aveam 19 ani.

 

În mod cert, a fost profesorul care m-a influenţat cel mai mult pe linie metodologică, aşa cum în direcţia cunoaşterii omului cel mai important profesor a fost pentru mine Gheorghe Ionescu, titularul cursului de psihopatologie.

 

Mircea Flonta m-a învăţat să gândesc filosofic şi cultural.

 

De la Mircea Flonta am rămas cu sechelele unei modestii intelectuale exagerate.

 

Acum, citindu-i cartea intitulată „Drumul meu spre filozofie”, apărută de curând la Humanitas, am înţels cum sunt înţelegând cum este Mircea Flonta.

 

„Sunt unul dintre cei despre care s-ar putea, pe bună dreptate, spune: Eşti ceea ce ai citit”, zice Mircea Flonta şi aşa zic şi eu.

 

La pagina 148, m-am regăsit pe mine, aşa cum eram şi cum am rămas întreaga viaţă. Spune Mircea Flonta, ca şi cum ar vorbi despre cel ce sunt:

 

„M-am concentrat îndeosebi asupra scrierilor lui Carnap şi ale lui Quine. Ei erau, pe atunci, figurile dominante ale filosofiei analitice americane. Pe fundalul experienţei mele cu texte de filosofie marxistă şi de epistemologie genetică, ceea ce îmi atrăgea în mod deosebit atenţia în aceste scrieri era concentrarea asupra clarificării conceptelor, transparenţa deplină, stringenţa incomparabilă a demersurilor argumentative. Toate acestea îmi transmiteau impresia cultivării exemplare a valorilor onestităţii intelectuale, a respectului autentic al autorilor faţă de cititor. Pentru cei care studiau cu toată atenţia şi concentrarea aceste texte şi stăpâneau metodele tehnice utilizate, totul devenea pe deplin clar.”

 

Profesorul Flonta m-a făcut să rămân întreaga viaţă mai preocupat de filosofia analitică decât de cea speculativă, ceea ce s-a reverberat concentric şi în celelalte domenii ale culturii. Ceea ce alţii tratează speculativ, eu abordez analitic, cu tot riscul ratării spectacolului.

 

Unde şi când fac asta ? Nu la catedră, fiindcă nu sunt profesor, nu în articole şi cărţi de specialitate, fiindcă nu sunt cercetător, ci în viaţa de zi cu zi.

 

Îmi dă voie să procedez astfel însuşi profesorul meu, care scrie, la pagina 266:

 

„Importantă este, prin urmare, în primul rând filosofia practicată drept exerciţiu critic al gândirii, acel exerciţiu care ne invită şi ne ajută să ne aplecăm asupra multor lucruri socotite de la sine înţelese. Cu alte cuvinte, să devenim conştienţi de supoziţii care susţin modul nostru de a gândi asupra problemelor vieţii comune şi să câştigăm capacitatea de a le supune unei examinări critice. Din această perspectivă, cele mai importante prestaţii ale gândirii filozofice sunt tocmai cele care contribuie la ameliorarea modului cum gândesc un număr cât mai mare de oameni asupra unui număr cât mai mare de teme importante pentru conducerea vieţii.”

 

Citind acest paragraf, îmi spun, orgolios, că am putut filosofa chiar în condiţiile în care viaţa m-a constrâns să fiu ziarist.

 

Am descoperit cu bucurie, în această carte a profesorului meu, faptul că nu l-am părăsit niciodată, înţelegând lucrurile aidoma cu el, chiar dacă nu l-am mai întâlnit de atunci. Un exemplu ar fi perceperea lui Wittgenstein:

 

„Wittgenstein se străduia să arate, prin descrierea stăruitoare şi detaliată a unora din situaţiile în care sunt ele folosite, că impresia curentă, adând înrădăcinată, pe care au acceptat-o şi adoptat-o şi filosofii, impresia că semnificaţia expresiilor limbajului poate fi fixată prin raportarea la obiectele pe carele desemnează ele, la anumite gânduri şi trăiri ale noastre, este înşelătoare. Este o impresie ce se destramă, încetul cu încetul, pe măsură ce folosirea acestora va fi descrisă cu minuţiozitate, în cât mai multe situaţii.”

 

Oare nu înţelegându-l astfel pe Wittgenstein, am apucat calea spre o facultate de teologie ? Cred că da, deoarece Wittgenstein mai avea doar să citeze din Scriptură cuvintele Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa pentru a arăta că limitarea la adevăr este tulburător de falimentară.

 

Mircea Flonta m-a pus din nou faţă în faţă cu filosofia analitică, empirismul sau pozitivismul logic, dar şi cu teoriile cunoaşterii ştiinţifice ale lui Thomas Kuhn şi Karl Popper. A fost ca o confirmare că, după o viaţă de lectură, nu am greşit drumul.

 

Ori poate l-am greşit, dar am făcut-o mergând în direcţia arătată de un profesor cum altul nu am mai avut.

 

Mircea Flonta m-a mutilat frumos, dacă pot spune astfel, făcându-mă un om poate mai puțin fericit, dar bucuros că pot gândi.

 

Pentru asta, nu am cuvinte să-i mulțumesc.

 

 

Gheorghe Smeoreanu

 

The most visited gambling websites in The UK