Cumplita dramă a unui om al străzii. Statul caută o soluție. Vă ținem la curent

O bucată de oglindă veche, o icoană, câteva cutii goale de conserve de pește și trei sticle de plastic (într-una fusese lapte, în alta pot intui câteva degete de țuică iar în cea de-a treia văd un lichid oarecum roz). Asta-mi atrage, mai întâi de toate, atenția, când mă apropii de canapeaua veche, lipită de zidul unui post electric de cartier, pe care stă întins, sub o grămadă de pături, plăpumi și haine de tot felul, omul străzii la care voisem să ajung. Cel mai probabil că-mi agățasem privirea de obiecte fiindcă inconștientul îmi spusese că șocul va fi mai mic, astfel, în momentul când îl voi zări pe bărbatul pe care-l căutam.

Știam că e bolnav și paralizat de la doamna consilier local Dorina Stanciu, cea care mă condusese acolo și care mi-a povestit cu amărăciune despre el: ”Îl știu pe aici de vreo 3 ani (n.n.: ”aici” înseamnă pe strada Bradului din cartierul piteștean Trivale, între blocurile 46 și 47). Până acum un an se deplasa singur, dar a paralizat. Oamenii îl ajută, dar nu e suficient. Astă iarnă a stat internat la Spitalul TBC de la Leordeni, astă-primăvară – la Spitalul Județean, dar acum? Că vine iarna!”.
M-am apropiat cu grijă și i-am zâmbit. S-a uitat oarecum dintr-o parte la mine. Am zis bună ziua și am început să-i pun întrebări în timp ce făceam câteva fotografii cu telefonul. S-a aricit tot. Mi-a răspuns în dodii sau deloc: ”Dar de ce vrei să știi? Vrei să-mi faci rău?”. ”Nici vorbă! Dimpotrivă!”, i-am spus. În câteva minute l-am convins. Nu a fost nevoie de cine știe ce, doar de puțină blândețe. ”Alți oameni ai străzii veneau peste el, aici, și-i furau mâncarea, îi făceau rău...”, mi-a spus doamna Dorina. ”Și-atunci, cum să am pretenția să mă creadă pe cuvânt că sunt de bună credință?!”, mi-am zis în gând.

Din discuție am putut afla că: îl cheamă Cristinel Nania, e piteștean, a avut un apartament în Pitești dar l-a vândut când i-a murit nevasta și că are o fată pe care o cheamă Cristina și care a plecat în Italia, cu mulți ani în urmă. Mi-a mai spus că e născut în 1957 și că a fost sudor la TMUCB - ”Am făcut sudură de mâna-ntâia!”, mi-a zis cu mândrie - și că a mai lucrat la ”Apă Grea” (oriunde ar fi asta...).
La final, m-a întrebat cu o sticlire de speranță în ochi: ”Poți să faci ceva?”. M-a străpuns în inimă întrebarea lui. Eu vreau, dar alții or vrea?? Cei de care chiar depinde ajutorul ăsta?

Când mă îndepărtam de locul acela trist, nu știam ce mă înăbușă, mai degrabă: plânsul sau furia? Mă gândeam că indiferența, în primul rând, a făcut ca omul ăsta (și cine știe câți alții ca el!) să fie atât de aproape de moarte și atât de îndepărtat de normalitate.

Un lucru e cert: Cristinel Nania are nevoie de mai mult de-o plapumă și de-o lingură cu mâncare. Îi trebuie un acoperiș deasupra capului, asistență sanitară, acte pentru a putea să-și ia o pensie ori un ajutor social. Am vorbit cu o reprezentantă a Direcției de Asistență Socială a Municipiului Pitești despre acest caz, care mi-a spus că, în zilele ce urmează, se va căuta o soluție.

Vom reveni cu informații,pe măsură ce acestea se ivesc.

Eva Smeoreanu

Tweet

• Prev
• Next

Tweet