De ce mă duc la Moulin Rouge

Data publicarii: 2012-05-12 18:56:10

Mă duc adeseori la Moulin Rouge pentru că întotdeauna cele slabe le ruşinează pe cele tari, cele proaste pe cele înţelepte, iar cabaretul poate umili muzeul. Mă duc la Moulin Rouge pentru a mă feri de orgoliul culturii, de vanitatea întâlnirii cu capodoperele. De la o vreme, încep Parisul cu french cancan fiindcă nu mai cred la fel de tare în artă, în cultură, nu mai sper să mă izbăvesc prin cunoaştere. Spunea Sfantul Ieronim că nici un neam nu se mântuieşte prin dialectică. Just, vezi grecii de azi !

Un cititor anonim îmi scrie că am fugit fiindcă a picat guvernul. Am fugit la Paris, ce e drept, durându-mă-n cot de guvern, nu de altceva, dar fiind eu în presa privată din ianuarie 90, am trecut prin toate avatarurile, prin toate furcile caudine, drept pentru care nu cred că vreun guvern îmi poate mări ori micşora fericirea nici măcar cu o sutime. Guvernele pot cel mult să mă amuze, aşa cum este acesta al lui Ponta, cu trei miniştri contestaţi din start, unul pentru imcompatibilitate, altul pentru impostură şi al treilea pentru plagiat. Dacă în firma mea aş avea trei angajaţi prinşi cu asemenea mâţe-n sac, aş închide-o, aş băga-o în faliment şi nu aş mai ieşi pe stradă de jenă. Chiar nu pricep pe ce criterii a fost făcut acest guvern.

Presa franceză e serioasă, e distantă, e erudită şi e prudentă faţă de lumea politică. A doua zi după victoria lui Francois Hollande, TF1 a difuzat toată seara un documentar mamut despre un trib din Etiopia. După ce am căutat , mai mult retoric, cu telecomenda, un Mircea Badea ori un Dan Diaconescu din Hexagon, m-am întors la documentar.

Am regăsit un Paris friguros. "Voire Paris au mois de mai" zicea Aznavour, dar poate că nimic nu mai e ca înainte, Montmartre pare trist, liliacul e mort, iar restaurantul "Le lapin agile", pe unde au trecut Modigliani şi Picasso, e închis. Ne mulţumim cu raţă în Trocadero şi cu mai multe carafe de vinul casei la "Les Fontaines", lângă Porte de Saint-Cloud.

A fost un Paris dens, ameţitor, obositor, subţire în sens cultural, puternic în cel existenţial, aşa cum ni l-am dorit.

De la o vreme, încep Parisul cu Moulin Rouge. Poate de teamă să nu aflu din nou de la vreun pictor ori de la vreun poet ceea ce vreau să uit şi anume că nimic nu e veşnic. Pulpele fetelor din cabaret sunt, la urma urmei, tot capodopere (şi tot praf stelar).

Hai să fim sinceri, hai să fim serioşi.

O carte ca o broască râioasă

Data publicarii: 2012-04-29 15:51:32

Credeam că nu pot urî o carte, aşa cum nu pot să urăsc un om. Cum s-ar spune: iubeşte cărţile aproapelui tău ca pe cărţile tale. Problema ar fi să-ţi iubeşti cărţile, fiindcă oamenii nu se prea iubesc pe ei, cu toate că afirmă asta, iar cei care scriu cărţi nu şi le prea iubesc, deşi lasă o altă impresie.

În fine, nu despre asta este vorba, ci despre nenorocita carte a lui Michel Onfray intitulată “Prigoana plăcerilor” şi apărută de curând la „Humanitas”. Îl ştiţi pe Onfray, cel cu “O contraistorie a filosofiei”, cel cu “Amurgul unui idol”, titluri aşa cum îmi plac mie...

Haideţi să o iau pe scurtătură, altminteri nu veţi avea timp să citiţi. Teza din “Prigoana plăcerilor” este una veche dusă la extrem. Creştinismul asupreşte corpul, ceea ce poate să creeze, prin mecanisme psiho-somatice, boală şi nenorocire. Totul, zice Michel Onfray, se datorează impotentului de Pavel.”Handicapat sexual, frustrat din cauza acestui ghimpe în carne, Sfantul Pavel trebuie să renunţe la sex, la femei, la plăcerile cărnii, la senzualitate, la voluptate. Ca să-şi poată suporta beteşugul, hotărăşte să închidă acest capitol şi, voind să fie ca toată lumea, dar neputând să fie ca ceilalţi bărbaţi, le cere lor să renunţe la virilitate, ca să fie ca el. Sfântul Pavel vrea să-şi transforme beteşugul în calitate, să-şi sublimeze impotenţa transformându-o în putere, să convertească boala lui proprie în normă pentru toţi. Altfel spus, cum să-ţi suporţi nevroza personală nevrozând întreaga omenire, şi asta pentru veşnicie. Iar veşnicia e lungă...”

Ideea aceasta , precum toată cartea, este ca o broască râioasă. Onfray, admitând să e sincer, nu doar comercial, nu a înţeles nimic din “ Epistole” şi nu a trăit cu adevărat experienţe erotice semnificative. Să mă explic.

Erotismul nu poate fi libertinaj, fiindcă este, în primul rând, tensiune, dramă. Scriind “Corinteni doi”, Sfântul Apostol Pavel generează conflict între dorinţă şi conştiinţă, iar dacă este să fim cinstiţi, apostolul este un fel de garant al frumuseţii sexualităţii. E ca la societăţile de asigurări, care nu îşi doresc să mori fiindcă trebuie să achite poliţa, dar care nu îşi trimit un om să te ţină de mână când treci strada.

”Corinteni doi” nu se opune Kama Sutrei decât în măsura în care polul nord se opune polului sud ori 1 se opune lui 0, fara ca o relată să poată exista în absenţa celeilalte.

Mă rog, dacă e să judecăm astfel, îl putem ierta pe Onfray, fiindcă el se opune lui Pavel, punându-l încă o dată în valoare. Din păcate însă cartea e slabă, ca o vacă slabă căreia i se văd coastele. Iar Onfray nu e un antipod bun pentru Pavel, fiindcă nu e însuşi diavolul, adică nu e Nietzsche.

Ce să mai zic, iată că nu reuşesc să urăsc nici cartea asta...

Ce rahat !

Data publicarii: 2012-04-22 00:54:41

De câteva zile, mi se tot spune, în faţă ori la telefon, cât de mare ziarist a fost Mircea Mărgărit. Vreme de 15 ani, cât am lucrat cu acest om, niciodată nu mi s-a spus asta. Timp de 7 ani, cât a scris în "Criterii", Mircia Mărgărit a fost permanent înjurat, niciodată lăudat. Înjurat în Argeş, fiindcă la Vâlcea mulţi îl citeau cu o satisfacţie mărturisită şi îl apreciau fără să-l cunoască. Nimeni, aşadar, nu e profet în ţara lui.

Mi se va întâmpla, cu siguranţă, acelaşi lucru, cândva. Mă vor lăuda cei care astăzi mă înjură. Situaţia e atât de penibilă, încât, glumind un pic, iată că nu merită să mori. Aş spune că nici Mircea, dacă ar fi ştiut cu câtă ipocrizie îl plâng unii, s-ar fi ferit să moară.

Ce rahat !

20 de rânduri despre vacă

Data publicarii: 2012-03-28 03:50:19

Cărţi peste cărţi, coperte peste coperte. E ca şi cum ar fi prea mulţi struguri şi nici un strop de vin.

Filme lângă filme, pierdute în memorie. Seamană cu lanuri de grâu din care nu ştiu să-mi fac o pâine.

O singură carte ori un singur film nu-ţi pot oferi totul, în schimb crezi asta despre o singură femeie. Femeile sunt, ori nu sunt cărţi ?

Întâmplări după întâmplări, o turmă de animale mici pe care nu le poţi închide într-o cuşcă.

Uneori, sensul trece razant, ca un fulger, dar prea iute străluceşte soarele.

Liniştea celor dragi e o vacă rumegând liniştit iarba neliniştii mele.

"Omul elefant" şi cele două fete din viaţa mea

Data publicarii: 2012-03-26 00:59:47

Cu cinci lei, am cumpărat de la piaţă “Omul elefant” (The Elephant Man, 1980 cu Anthony Hopkins, John Hurt, Anne Bancroft, în regia lui David Lynch) cu o mulţime de nominalizări la Oscar. Nu îl văzusem, nu îl aveam, a fost aşadar un noroc chior.

Subiectul e destul de cunoscut, aşa încât îl las deoparte, fiindcă am de spus două lucruri importante despre acest film. Primul, că e o corectă reevaluare a epocii victoriene atât de bârfită pentru ciudăţenii şi pentru moravurile ei rigide. Promotorii acestor moravuri sunt şi cei care dovedesc bun simţ, stil, maniere, suflet, mai ales suflet. Al doilea lucru esenţial este că filmul este o pledoarie clară pentru dreapta, o dreaptă care ştie cât de ticăloasă poate fi gloata la un moment dat. Aş vrea să ştiu dacă Lynch (apropo, nu mă dau în vânt după “Twin Peaks”, nici după „Blue Velvet”) a citit “Revolta maselor” a lui Ortega y Gasset).

”Omul elefant” e un eseu despre relaţia suflet-corp, masă-elită, credinţă-destin. Aşa stând lucrurile, m-am putut bucura că am văzut filmul împreună cu cele două fete din viaţa mea. Am avut multe de comentat.

O luptă disperată. Vezi de ce...

Data publicarii: 2012-03-23 01:47:32

Zi de zi, o luptă disperată pentru a găsi timp pentru citit. Sunt atâtea cărți teribile necitite. Cum să mori fără să le fi citit ?

Zi de zi, o goană după timpul necesar să văd filme. Voi dispărea fără să fi văzut toate filmele bune.

Timp pentru dragoste, timp pentru soare, pentru munte, pentru mare, pentru Europa, pentru Asia, pentru Africa, pentru America, timp pentru Mozart, mai ales pentru Brahms, pentru un zâmbet, pentru un pahar de vin, pentru o respira, pentru a uita. Voi pleca fără să fi zâmbit toate zâmbetele.

Care ar fi arta de a face puţin din tot cu sentimentul că faci totul ? Nu o cunosc şi asta mă doare cel mai mult.

Aş vrea timp mai ales pentru a înţelege. Nu pentru a mă bucura, ci pentru a pricepe sensul bucuriei. Nu vreau Raiul, ci înţelesul Raiului.

Curios este faptul că nu doar eu vreau timp, vor asta celulele, carnea, creierul, parcă ar căuta şi trupul un înţeles înainte de a îmbătrâni, de a dispărea. Mă bucur că și trupul caută, că nici el nu are timp să moară.

Eu și trupul, doi străini eșuați pe o insulă nepustie.

Ghici cu cine ține plebea !

Data publicarii: 2012-03-19 23:37:35

Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu s-au lansat acum împotriva lui H.-R. Patapievici. Aici s-a ajuns, patru dintre cei mai neghiobi indivizi din spaţiul public să-l linşeze mediatic pe unul dintre cei mai interesanţi oameni de cultură. Semnalul este că tembelismul cu antenă îşi poate bate joc în orice clipă de elita culturală, fiindcă neghiobii amintiţi şi-au şters pantofii şi cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu, precum au decretat că Oxford-ul absolvit de MRU e „vax” şi că a spune că citeşti cărţi e o ruşine.

Cred că Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu, indivizi mediocri, ale căror foi matricole de la liceu şi facultate nu ar avea curaj să şi le facă publice, au convingerea că îi răzbună pe toţi tembelii României care poate or fi încercat dar nu au reuşit să priceapă măcar un paragraf din opera oricăruia dintre cei înjuraţi. Iar aceşti tembeli se vor simţi solidari cultural cu cei patru neghiobi şi vor vota, cu aceeaşi solidaritate, USL.

Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu versusPatapievici, Pleşu, Liiceanu şi Cărtărescu. Ghici cu cine ţine plebea !

Sunt duşman al poporului

Data publicarii: 2012-03-17 22:33:07

Citind acest titlu, cititorii mei se vor împărţi în trei categorii. Unii vor considera că, în sfârşit, mă autodenunţ. Într-adevăr, articolele mele sunt adeseori îndreptate împotriva USL, dar şi împotriva PRM şi PNG, ba chiar împotriva PP-DD, aşadar sunt, la propriu, un duşman al poporului.

Alţi vor considera că este vorba despre o ironie, că fac trimitere la epoca totalitaristă, când această sintagmă îi desemna pe chiaburi, pe burgheji, pe cei care fugeau din ţară, pe dizidenţi. Pe puţinii dizidenţi.

Nu cred că sunt numeroşi cei care vor ghici că mă refer la piesa lui Ibsen intitulată chiar aşa: “Un duşman al poporului”. Personajul principal, dr Stockmann, se revoltă împotriva ignoranţei şi ipocriziei maselor, contra refulantei morale victoriene.

Ştiţi ce zice dr Stockmann ? Luaţi-o la fugă, fiindcă spune ceva înfiorător, o chestiune pe care eu totuşi o cred adeseori adevărată. Minoritatea are întotdeauna dreptate zice personajul, zice Ibsen.

Să fim corecţi şi să spun că dramaturgul norvegian era un pic anarhist şi afirma chiar că ar participa la o revoluţie care ar aboli conceptul de stat şi ar instaura principiul liberului arbitru. Eu nu mă gândesc în niciun caz să-mi însuşesc această idee. Îmi însuşesc însă, ba chiar practic, ideea că minoritatea are întotdeauna dreptate. “Ce este majoritatea ? se întreba Ibsen. Masa ignorantă. Inteligenţa aparţine întotdeauna minoritiţii”.

Ce ne facem cu asemenea idei ? E treaba dumneavoastră dacă sunteţi ori nu de partea lor, eu însă trebuie să recunosc că sunt. Cu un amendament, totuşi. Minoritatea are întotdeauna dreptate, numai că ea trebuie să se supună majorităţii, ori să încerce să capete agrementul acestei majorităţi. Pentru a-l obţine, sărmana minoritate trebuie să devină populistă.

În ultimul său discurs în faţa Parlamentului, preşedintele Traian Băsescu a susţinut necesitatea măririi salariilor bugetarilor de la 1 iunie a.c.

Quod erat demonstrandum.

De azi sunt alt om

Data publicarii: 2012-03-12 23:43:05

Dorind să merg ieri până la Brașov, pe Bran, iar azi să mă întroc, pe Făgăraș, am ascultat în mașină o carte, citită de Marcel Iureș. Trebuie să spun că pe lângă biblioteca mea de carți tipărite, pentru care a trebuit să contruiesc o casă, am și o bibliotecă de cărți vorbite, de audiobook-uri, cu vreo 500 de titluri.

De cele mai multe ori, o carte ascultată își dezvăluie mai multe înțelesuri decât una citită. Acum vreo patru ani, am ascultat, de-a lungul a două drumuri Albota – Timișoara și retur, „Crimă și pedeapsă”, citită de o actriță din Chișinău. Citisem romanul de două ori, o dată pe la 18, a doua oară pe la 30 de ani, dar abia acum, ascultându-l, pot spune că l-am înțeles cu adevărat. Un exemplu este că nu fusesem atent la personajul Marmeladov, iar cartea vorbită m-a făcut să-l consider unul dintre cele mai importante personaje dostoievskiene.

Un alt exemplu se referă la Mircea Cărtărescu, pentru care nu am avut vreo mare pasiune. Când am ascultat însă „Travesti” în lectura lui Claudiu Bleonț, mi-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, îl tot citesc (sau ascult) pe Cărtărescu, cu alți ochi (alte urechi, dacă vreți). L-am sunat pe Claudiu Bleonț să-i mulțumesc fiindcă mi l-a dăruit pe Cărtărescu.

Acum, pe traseul Albota – Brașov – Rm. Vâlcea, am ascultat „Revolta maselor” de Ortega y Gasset. Am învățat la Filozofie despre această carte, am citit fragmente prin dicționare și crestomații, am citit…citate, dar nu citisem cartea. Și, de altminteri, nu citisem din Ortega y Gasset decât „Eseu despre dragoste”.

Ei bine, doamnelor și domnilor, mă mir cum de am putut trăi și cum am putut să am pretenția să lucrez în presă până acum fără această carte. Sincer, cred că după cei 500 de kilometri și după ultima silabă a cărții, am simțit că sunt alt om. Am învățat multe și mi s-au confirmat multe. De la „Cunoașterea inutilă” de Jean- Francois Revel nu am mai avut sentimentul că mă aflu în fața unei capodopere care mă va ajuta în înțelegerea fenomenelor politice.

Nu voi dezvolta aici, dar voi insista să citiți, ori să ascultați cartea. Nu faceți ca mine, nu o citiți la 57 de ani, citiți-o acum, imediat, de mâine. Dacă nu ați citit-o deja.

Citiți-o și nu vă supărați pe acest mare spaniol.

Pentru voi, doamnelor

Data publicarii: 2012-03-08 22:50:59

Femeie .Se dedică tuturor

Femeie, nu te pot gândi murind,
te pot gândi mireasa tuturor,
dar să nu fii cu mintea nu cuprind,
cum să nu fii şi să îmi fie dor ?

Femeie, nu te pot gândi murind,
pot mai degrabă să gândesc Treimea
dar n-aș putea să fiu închipuind
că nu vei fi atât cât va fi lumea.

Femeie, nu te pot gândi murind
pot să te văd zburând înspre Lactee,
dar să nu fii în minte nu cuprind,
eu nu te pot gândi murind, femeie!
br> Femeie, nu te pot gândi murind
şi sigur sunt că vei fi veşnic vie
fiindcă nu pot trăi închipuind
tu să nu fii şi lumea să mai fie.
.
.(Din volumul Gheorghe Smeoreanu, „Ave Maria”, 2005).

Ce cred despre The Artist

Data publicarii: 2012-03-08 02:41:51

Să o luăm metodic. Regia: Michel Hazanavicius, cu Jean Dujardin și Bérénice Bejo. Producător: La Petite Reine, adică un film de la Paris. Genial.

Genial pentru că povesteşte despre moartea filmului mut cu mijloacele artistice ale filmului mut. E ca şi cum ai picta pe un vas de ceramică istoria dispariţiei olăritului. Mai grav, ca şi cum ai explica unui orb ce este lumina, cu toată delicateţea posibilă.

Filmul acesta este ca un verset biblic, vorbind despre cele proaste care le ruşinează pe cele înţelepte, despre cele mute care le ruşinează pe cele sonore. Aici stă sensul, împachetat la infinit, ca o invizibilă gaură neagră. „The Artist” este prima minunată gaură neagră din universul cinematografiei.

Aceasta este filosofia filmului. Senzaţia este însă şi mai complexă şi indelebilă, fiindcă aştepţi permanent să izbucnească vorbele şi astfel ţi se face dor de ele şi mulţumeşti Creatorului că urechea şi vorbele există.

E un film hegelian prin tensiunea dialecticii şi prin finalul care, acceptând cuvântul, refuză semnificaţiile absurde. Spiritul absolut al filmului mut cunoaşte fenomenologia izbăvitoare şi astfel adevărul e recuperat pe deplin.

Moralmente, filmul exprimă absoluta decenţă, fiindcă nu se întoarce în istorie pentru a o rescrie ori pentru a o sfida cu tehnici şi perspective contemporane. Avem de a face cu metafora respectului pentru film.

Mă bucur că există The Artist fiindcă privindu-l e posibil să ne îndoim de faptul că perfecţiunea e doar un atribut divin. Se spune că aceasta e senzaţia pe care ţi-o poate da Bach şi, culmea, există o înrudire între acest film şi Arta Fugii.

Acest film poate să nu bucure şi nici să întristeze, poate nici nu ştim ce ne spune ci doar ştim că ne spune ceva grav, esenţial, ca mesajul cuiva după o întoarcere de acolo de unde nimeni nu s-a întors.

Vedeţi The Artist şi veţi afla că George nu vrea să vorbească, fiindcă vorbele au produs războaiele, despărţirile, minciunile. Dar George va vorbi pentru că vorbele fac posibile poeziile şi împăcările şi jurămintele. Până una alta, George dansează cu iubita lui. E mai sigur.

Filmele sunt ca bărbaţii, cărţile sunt ca femeile

Data publicarii: 2012-03-04 03:14:31

Filmele sunt ca bărbaţii, cărţile sunt ca femeile.

Filmele sunt o iluzie, o sucesiune de secvenţe, în vreme ce cărţile sunt certitudinea şi continuitatea.

Filmele te vor, cărţile te doresc. Ecranizările sunt ca operaţia de schimbare de sex.

Dacă iadul e o sală de cinema, raiul e o bibliotecă .

Mă uit la filme cu vinovăţie, citesc ca şi cum aş face fapte bune. Cinematograful e fitness, cititul e o plimbare pe malul mării.

Filmele sunt hamburgeri, cărţile sunt vinete coapte. Azi noapte, am văzut “Midnight in Paris” de Woody Allen, patru nominalizări la ultimul Oscar, gustos ca un McParis, ca să zic aşa.

Cum m-am nenorocit ca intelectual

Data publicarii: 2012-02-27 03:49:15

Pentru Cristina, să se facă bine mai repede

La ce bun să citeşti această carte dacă nu îi vei vorbi despre ea copilului tau ?

La ce bun să asculţi acest Brahms dacă femeia ta nu află nimic despre asta ?

Cultura care nu se face sânge şi trup e doar o minciună.

Cred din tot sufletul că nu existăm decât în ceilalţi, iar dacă spiritul nostru nu e în ei, nu e niciunde.

Filmul acesta e bun fiindcă l-am văzut gândindu-mă cum i-l voi povesti ei, iar cine merge singur prin muzee singur va rămâne. Astfel mă neg pe mine ca intelectual, considerând că aceasta ar fi cea mai mare ocară, fiindcă intelectualul speculează în loc să dăruiască, explică în loc să îmbrăţişeze, scrie în loc să iubească.

Ştiu că Hegel nu e o poveste de adormit copiii, dar poate fi una de trezit copiii.

Când mi-am pierdut iubita, am simţit că se întorc între coperţile lor toate cărţile citite până atunci, iar când am regăsit-o, a fost clipa în care am citit, brusc, mii de cărţi.

Sunt cult în pat şi erotic în sala de concert, înţeleg sânii şi muşc din Rubliov, iar cu ea mă culc, sorry, fiindcă Socrate a murit de mult.

Ce i-am ascuns până acum iubitei mele

Data publicarii: 2012-02-23 03:28:14

I-am ascuns până acum femeii pe care o iubesc o serie de lucruri.

De pildă, nu i-am spus niciodată că de când o cunosc citesc cărți mai bune decât înainte, pentru a fi mai bun.

De asemenea, nu am avut curajul să îi spun că am devenit mai atent la ce se întâmplă în natură, pentru a-i putea povesti ei.

Tot de când o știu, îi privesc pe toți bărbații ca pe niște prieteni cărora le doresc să întâlnească o femeie cât de cât asemănătoare cu ea.

I-am mai ascuns și faptul că mă simt cel mai potent nu în pat, ci atunci când iese cu mine pe stradă.

Nu i-am spus niciodată că de când o știu mă bărbieresc mai atent și cu toate că petrecem puțin timp împreună, mă îmbrac de fiecare dată așa cum i-ar plăcea ei și mă port ca și cum ar fi de față.

Cel mai tare i-am ascuns faptul că nu sper să fiu niciodată mai bun ca ea.

Cam acestea sunt, în mare, lucrurile pe care nu i le-am spus iubitei mele, dar dacă tot am un blog, m-am gândit să le scriu aici.

O cheamă Ana și are bun simț.

Am fost cam intimist ? Probabil. Mă va ierta însă și de data asta și se înțelege că mă iartă des.

Înainte şi după emisiune

Data publicarii: 2012-02-20 19:57:12

Mă plimb pe stradă, la Rm. Vâlcea, mai am o oră până la emisiunea mea de la VTV. De ani de zile, la 8 seara, spun "Bunăseara, doamnelor şi domnilor". Poate am sau nu am chef, poate sunt bucuros sau disperat, la ora 8 îmi intru în rol.

Niciodată nu pot începe spunând cum sunt în seara aceea, trebuie să fiu doar spirit, cât pot, sufletul trebuie escamotat.

Aş vrea să treacă vremea, să intru în direct, fiindcă timp de două ore am dreptul să nu mă gândesc la mine.

Îmi cumpăr covrigi, îi mănânc pe stradă. În faţă, un grup de adolescenţi, vreo patru, cu fesuri pe ochi. Vorbesc tare, apoi, ca la un semnal, fac stânga-mprejur. Le văd feţele fără expresie şi mă sperii. Aş vrea să am autoritatea de a le spune să meargă acasă, să vadă un film, să citească o carte, să înveţe. Nu vreau să îi văd peste câţiva ani ieşind în stradă şi cerând locuri de muncă de la guvern.

Ajuns la studio, încep să mă gândesc la invitaţi. Uit de mine. Astă-seară, emisiune cu Miron Cozma.

Uit de mine. Spre sfârşitul emisiunii, ca întotdeauna, apare, vag, întrebarea: şi eu ce fac după ?

Violuri nemărturisite din viața mea

Data publicarii: 2012-02-17 18:48:39

La viața mea, am violat și am fost violat de mai multe ori.

Mă refer la cărți, nu la femei.

Am citit cu forța mai multe cărți de poezie care nu m-au dorit. Ca să dau câteva nume, este vorba despre Sylvia Plath, Gottfried Benn, William Blake sau Ingeborg Bachmann. Sunt și romane care s-au opus din răsputeri citirii, cum ar fi: Ulysses, Jocul cu mărgele de sticlă, Muntele vrăjit, Amantul colivăresei.

Mai crunt a fost atunci când cărțile m-au avut cu de-a sila și îmi amintesc nopțile de siluire la care m-a supus Nathalie Sarraute, ori perioadele de dragoste violentă la care m-a obligat Michel Butor.

Cu niciuna dintre cărțile care m-au violat nu vreau să mă mai văd în viața mea. Știu că mă pândesc din bibliotecă pentru a mă da pe spate la cea mai mică ocazie.

Apropo de asta, singurele biblioteci feminine au fost haremurile, iar sultanii au putut reciti femei. Altul ar fi fost gustul vieții mele dacă aș fi putut păstra într-o bibliotecă nu doar toate cărțile, ci și toate femeile citite.

Recunosc că am vrut să forțez nota la un moment dat și să îmi construiesc o astfel de bibliotecă imaginară: la fiecare șapte cărți, o femeie, păstrând proporția, oricât mi-ar fi ars buza după o noapte de sex, ori o noapte de citit. N-am izbutit.

Există o serie de legături primejdioase. Mă întreb adeseori pe vremea cărei femei am citit o carte anume, iar observaţia care mă face să zâmbesc este că pe clasici i-am citit de-a lungul unor iubiri clasice, iar cu cât iubirile mele au fost mai moderne, cu atât au fost mai moderne cărţile de pe noptieră.

În fine, acum sunt un bărbat serios, grizonat. Ca atare, nu mă mai joc de-a citititul, îmi aleg lecturile pe îndelete, revin, subliniez, termin greu.

Scuze.

Mâine, urc în vârful dealului, la cabană, cu o carte potrivită vârstei mele: Rudin, de Turgheniev. Bănuiesc că vom discuta la gura sobei până în zori, fiindcă a trecut vremea când mă tăvăleam cu cărțile pe podea.

Vă povestesc.

Despre doamnele în vârstă care afişează poze false pe facebook

Data publicarii: 2012-02-11 23:40:18

Faptul că unele doamne mai în vârstă afișează pe facebook fotografiile unor tinere perfecte la înfățișare mă derutează. Cum majoritatea doamnelor mai în vârstă procedează în acest fel, deruta mea se transformă în angoasă.

Mă întreb cât e de trist să fii femeie și să îmbătrânești. Poate ar trebui să pun altfel problema și anume cât e de trist să fii femeie, să îmbătrânești și să nu accepți, cel puțin la nivel inconștient, realitatea.

În Las Palmas de Gran Canaria, am descoperit o minunată discotecă oldies. Vin acolo doamne și domni bătrâni de la Madrid, dansează până spre dimineaţă, beau o pina colada și fac dragoste. Ori sex, dacă preferați, fiindcă, trebuie să o spun, urcă în hotel cu parteneri cu mult mai tineri. E însă vizibil că nu doar acei domni, dar nici acele doamne nu au vreo problemă că sunt septuagenari sau chiar octogenari.

Primul ministru și ministul de finanțe din Insulele Capului Verde sunt două doamne pe care am avut plăcerea să le cunosc, în decembrie trecut, la Praia. Una dintre doamne se apropie de șaizeci de ani, cealaltă a trecut, cred, de această vârstă. Rareori am văzut însă femei mai frumoase, mai atrăgătoare, iar ceea ce le făcea să fie astfel era și acceptarea cu seninătate și noblețe a condiției, să-i spunem, biologice. Am simțit însă și forță și cultură în personalitatea lor și, zâmbind, i-am invidiat pe soții lor.

Cândva, lângă Santiago de Chile, la o cramă celebră, am văzut o cântăreață de flamenco a cărei vârstă mi se părea indecisă. Cu ochii ațintiți pe coapsele ei prinse în pantaloni de echitație, am întrebat un ospătar cine e și câți ani are și am aflat că este o cântăreață națională și are peste șaizeci de ani. Am dorit să o cunosc și când am reușit, mi-a spus că soțul ei are optzeci și e îndrăgostită lulea de el. Nu mințea, fremăta spunându-mi asta.

Să fie neacceptarea vârstei de către unele doamne o chestiune care ţine mai ales de ţările din est, de ţările foste comuniste ? Să fie această atitudine un semn că bătrânii noştri se resemnează uşor ? E cumva o problemă care ține mai ales de civilizația noastră încă un pic retardată ?

Poți să optezi pentru a nu-ți afișa portretul pe facebook, dar e de-a dreptul discordant să decizi că te reprezintă un chip total opus. Tu ești bătrână, chipul e tânăr, tu nu mai ești frumoasă, chipul e impecabil. Nu e foarte greu de suportat o astfel de tensiune ?

Obișnuiesc să glumesc spunând că îmi calculez vârsta astfel: anii mei, plus anii iubitei mele, plus anii copilului meu împărțit la trei. Rezultă celebra vârstă a lui Iisus. Nu îmi fac însă iluzii, chiar am 57 de ani, dar mi se pare o vârstă atât de frumoasă, încât mi-o mărturisesc cu mândrie.

O vârstă mai înaintată este o provocare chiar și în plan erotic, eu cel puțin asta cred.

Mă pasionează bătrânețea și cred că e normal să fie așa, fiindcă nu o cunosc, ori abia am început să o cunosc, iar din ceea ce am putut observa până acum, pot spune că e fascinantă. Cu condiția să o accepți, să o iubești, să o respecți.

Nu îmi place exprimarea ipocrită că doar sufletul contează dacă el rămâne tânăr. Îmi place sufletul meu de 57 de ani în corpul meu de 57 de ani.

Nu le înţeleg pe doamnele în vârstă ce se recomandă cu fotografii impecabile care nu sunt ale lor. Nu le înţeleg, dar probabil că există un înţeles care îmi scapă mie, cel puţin…

Pe fereastra dormitorului meu

Data publicarii: 2012-02-10 00:19:59

Țin foarte mult ca atunci când mă trezesc să văd pe fereastră o imagine care să-mi confirme faptul că viața merită trăită. Când posibilitățile materiale mi-au permis, am putut alege peisajul pe care sa îl dăruiesc ochilor mei dimineața.

Peisajele mele au fost întotdeauna mai frumoase decât mașinile mele. Dar nu mai frumoase ca femeile din viața mea.

Acestea, la rândul lor, sunt mai frumoase decât hainele mele. Dar nu mai frumoase decât cărțile mele.

Cărţile mele sunt mai frumoase decât faptele mele. Dar nu mai frumoase decât copilul meu.

Copilul meu e mai frumos decât orice pe lume. Dar nu mai frumos decât iubirea pe care i-o port.

Vedeţi, totul începe cu prima imagine a zilei. Dacă aş putea, aş deschide ochii, simultan, pe toate ferestrele dormitoarelor vieţii mele. Toate au arătat ceva demn de văzut.

În fotografie, imaginea dimineţii de ieri.

Recomand călduros orgiile

Data publicarii: 2012-01-31 23:43:50

Am simţit întotdeauna că orgiile sunt recomandabile. Cum zice o şansonetă: „ c/est bon pour le temperament de s/evader de temps en temps.” Depinde însă de ceea ce înţelege fiecare prin cuvântul orgie.

Pentru mine, o orgie este punerea laolaltă a mai multor senzații tari din care, la nevoie, poate lipsi sexul. Orgia mea preferată, dintre cele asexuate, este să merg la Paris, să beau seara o bere pe Champs Elysees, iar dimineața să ajung în România și să urc imediat în munți, unde, la un foc lângă cort, să privesc întreaga noapte cerul cu un pahar de vodcă în mână. Dacă în acest cocktail orgiastic este pus și ingredientul erotic, doar a doua zi, după răsăritul soarelui, atunci e cu atât mai bine.

Alte orgii de-ale mele ar fi combinarea focului din sobă cu concertul în re major pentru vioară de Brahms și niște ochi verzi, ori melanjul psihic dintre o zi petrecută cu Platon și plecarea, la orele nopţii, cu mașina, spre Viena. Ca variație, pot combina un Platon cu un meci Real – Barcelona.

Recenta călătorie în Africa mi-a prilejuit multe asemenea contrapunctări. O noapte fierbinte la Dakar, iar dimineața un zbor în Insulele Capului Verde, pentru ca seara, îmbătat de oboseală, să iar masa în Cafeneaua lui Rick de la Casablanca.

O justificare neașteptată a predilecției mele pentru asemenea orgii, pe care le recomand ca specialist în psihosomatică, o găsesc, iată, la Mircea Eliade: ”Sensul abscons al orgiei rituale acesta era: contopirea tuturor lucrurilor, suprimarea tuturor limitelor, suspendarea oricăror forme, a oricăror distanţe şi discriminări”.

Recomand călduros orgiile.

Secretele mele

Data publicarii: 2012-01-29 20:17:22

O studentă la Ştiinţe Politice, Camelia Cîrstea, mi-a solicitat un interviu pe care să îl folosească la facultate, ca obiect de studiu. I l-am oferit cu plăcere şi m-am gândit să îl public aici. Interviul cuprinde "secrete" în măsura în care mulţi dintre cei care îmi comentează articolele nu ştiu aproape nimic despre subsemnatul.Iată interviul:

Ce v-a influentat sa deveniti jurnalist?

-Un defect al felului meu de a fi si anume, incapacitatea de a ramane intr-un domeniu, de a ma specializa intr-un domeniu. Dupa ce mi-am satisfacut curiozitatea relativa dintr-un domeniu, am trecut al altul, in tinerete. Am facut asta de vreo 4-5 ori, iar in final am descoperit ca nu sunt un specialist in nimic. Am facut intai psihologia si m-am specializat in psihopatologie, dupa care am facut demografia, la Centrul Natiunilor Unite iar apoi demografia istorica la Scoala de Inalte Studii, Stiinte Sociale din Paris , dupa care am facut teologia, apoi un doctorat in Litere. Iata deci ca e vorba de un defect si anume, defectul de a nu aprofunda un domeniu toata viata. Cand ai un asemenea defect, singura modalitate de a-ti castiga painea este sa iti folosesti defectul. Sa folosesti aceasta interdisciplinaritate personala intr-un domeniu unde ea sa functioneze si anume in domeniul presei. Acesta este motivul pentru care am “esuat” in presa, la care se adauga si o anumita placere pe care am simtit-o din adolescenta, de la 14 ani cand am publicat primul articol. Am simtit ca imi place sa fac acest lucru. De ce? Nu pot explica, dar am simtit ca imi place. Defectul acela si cu placerea aceasta, cu alte aspecte ca ambitia, conjunctura, plus ca facusem o suta de pasi si imi era greu sa ma intorc, au contribuit la ramanerea mea in presa.

Si totusi, daca nu ati fi ales jurnalismul, din tot ceea ce ati studiat, la ce v-ati fi oprit?

-Psihopatologie, fara indoiala. Mi-a placut foarte mult, aveam talent de diagnostician. Cred ca la 23 de ani citisem tot ce se publicase sau tot ce exista in Romania in materie de psihopatologie si mancasem destula “nebunie pe paine” la Spitalul Nr. 9, credeam ca voi ramane in acest domeniu, in orice caz.

Cum ati ajuns sa lucrati la televiziune, sa aveti emisiunea Criterii Politice?

-Directori si patroni de televiziune, vazand ca performez in presa scrisa din zona, m-au cautat de-a lungul timpului pentru a face emisiuni. Asta se intampla in urma cu 10-11 ani, cand am inceput primul ciclu de emisiuni la Pitesti si acum sunt in al 9 lea an de emisiuni zilnice, ca sa spun asa. A intrat in viata mea ritmul acesta. In fiecare seara eu ma intalnesc si stau de vorba la televizor cu oamenii.

Care considerati ca este rolul jurnalistului in societate?

-Sunt tot felul de jurnalisti si mai sunt si oameni care se declara jurnalisti. Presa e un rau necesar. Asa cum sunt mai multe alimente pe care trebuie sa le mananci, care iti fac si bine, dar in acelasi timp, iti fac si rau, se depun pe artere, pe ficat, pe rinichi etc. Sigur ca fara presa, Romania nu ar mai fi existat la ora asta, ar fi fost total furata, total mutata in alte conturi, dar pe de alta parte, trebuie sa remarc faptul ca tehnicile de manipulare s-au perpetuat atat de mult...si experienta de manipulare a devenit atat de mare, incat rolul negativ al presei tinde sa il egaleze sau chiar sa il depaseasca pe cel benefic.

Sa inteleg, deci, ca dumneavoastra considerati ca presa manipuleaza?

-Fara indoiala, in sensul larg al termenului, orice comunicare manipuleaza, orice act de comunicare. Presa din Romania manipuleaza intr-un sens restrans,propriu, manipuleaza in anumite scopuri, anumite interese. Uitati-va ce se intampla cu posturile de stiri din Bucuresti, care scot oamenii in strada, la aceasta ora, dat fiind faptul ca patronii lor au partide politice cu cei care vor sa schimbe lumea. Pentru a realiza acest scop, folosesc informatia punand accent doar pe ceea ce vor sa se vada, oferind mesaje cu caracter sofisticat sau chiar ilogic de multe ori. Trebuie precizat, ca eu mi-as dori foarte mult ca in programele scolare, sa se introduca un curs de antimanipulare, de rezistenta la manipulare. Cred ca cetatenii unei tari democratice, ar trebui sa fie intruiti in acest sens, sa stie cum sa preia mesajele din media, cum sa le interpreteze, cum sa le analizeze. E putin probabil sa se intample acest lucru, pentru ca daca un ministru sau un parlamentar propune o asemenea chestiune, toata presa i-ar sari in cap, pentru ca presa are propriile sale reflexe de aparare. S-au propus proiecte de lege ale presei, in ultimii 20 de ani si in mod total nemotivat, o parte a jurnalistilor s-a indreptat impotriva celui care a avut o asemenea initiativa, pentru ca acei jurnalisti au interes ca presa sa ramana nereglementata. Nereglementata in sensul in care sa poata oricine sa patrunde in interiorul ei, sa nu existe bariere deontologice, ca sa isi poata exercita functia de santaj, pentru ca averile, aproape in exclusivitate in capitala apartin unor jurnalisti care s-au ocupat cu traficul de influenta, de aceea nu si-au dorit o lege a presei. Acum, noul Cod Civil suplineste legea presei, aparand destul de bine demnitatea persoanei. Nu doresc, desigur, o lege a presei ca in Ungaria, despre care am auzit ca este destul de restrictiva, dar totusi, e necesara o minima reglementare in sensul in care un jurnalist sa primeasca o acreditare profesionale in baza unor studii superioare, nu neaparat de specialitate, in baza unui cazier, pentru ca sunt foarte multi infractori, oameni veniti de la Jilava, care in scurt timp au devenit jurnalisti sau chiar sunt in structura de conducere a unor redactii. Stiu un caz, o persoana are cinci condamnari, inclusiv pentru tentativa de omor, dar conduce un ziar in Romania. Aceste lucruri ar trebui puse la punct, pentru ca ne dezavantajeaza pe cei care dorim sa fim cinstiti, sa ne facem meseria intr-un mod onest.

Apropo de legi si de parlamentari, ce parere aveti despre mediul politic de astazi?

-Sunt multi factori care au contribuit la slabiciunea mediului politic. In primul rand ca selectia la inceputul anilor ‘80 a fost o antiselectie, au intrat in politica nu cei care aveau studii si erau pregatiti, cei competenti, ci aceia care aveau tupeu. Puteai avea celelalte calitati, fara tupeu, nu puteai ajunge in domeniu. Acum s-a mai schimbat putin, dar nu cu mult. Noi nu avem o traditie a democratiei , venind din perioada comunista, si populatia nu a avut mijloace de judeca pe cei carora le cereau votul. S-au inspirat dupa carisma, s-au lasat pacaliti oamnii. Incetul cu incetul totul se va schimba si calitatea clasei politice va creste.

Ce credeti dumneavoastra ca lipseste parlamentarului roman, de fapt?

-Cultura si onestitatea. Nu tuturor le lipsesc aceste doua lucruri, dar majoritatea nu sunt instrumentati cultural. Traiesc intr-un mediu in care s-a inradacinat ideea ca daca ai o functie politica trebuie sa beneficiezi in mod grosolan de ea.

Ce considerati dumneavoastra ca ar trebui sa stie un tanar aspirant la o functie in politica?

-Cu tinerii trebuie discutat. Mai intai trebuie sa ai experienta in conducerea unor colective, o conducere in teambuilding, sa performezi intr-o munca colectiva, sa te impui acolo ca lider, sa fii recunoscut informal ca lider, inainte de a fi formal si abia apoi sa iti doresti sa fii in politica, pentru ca fara experienta muncii cu oamenii, nu stii daca esti bun sau nu pentru asa ceva. Dupa aceea, sigur ca trebuie un soi de cultura politica pe care politicienii nostri nu o au. Ei nu citesc economie, politologie si isi dau cu parerea pur si simplu bazandu-se pe ceea ce aud de la televizor, pe ceea ce aud de la colegi. Statutul de lider politic presupune multe trasaturi si trebuie sa te autostudiezi sa vezi daca le ai: stabilitatea psihica necesara, forta de munca necesara, carisma necesara, capacitatea de a rezista unor tentatii, puterea de a te face ascultat si bineinteles, sa existe o cultura.

Oamenii politici stiu sa comunice cu poporul? Comunica intr-un mod corect si eficient?

-Oamenii politic comunica, ei incearca sa manipuleze. Intra intr-un dialog sistematic in campaniile electorale si o fac numai pentru a obtine simpatia populara, nu pentru a spune adevarul. De remarcat ceea ce,poate pentru prima data, se intampla cu actuala structura de conducere a Romaniei, care nu incearca sa manipuleze, dar comunica prost, ceea ce e un lucru rau, pentru ca nu au reusit sa explice masurile de austeritate luate si legle reformei. In schimb, n u au apelat prea mult la acte de manipulare. Asistam la cea mai scazuta tendinta de manipulare din partea politicii din ultimii 20 de ani.

Ce sfat ii dati unui tanar care ar dori sa devina jurnalist?

-Sa se ocupe de altceva, serios vorbind. Eu am o fetita si nu mi-as dori sa imbratiseze aceasta meserie. Chiar o feresc putin de emisiunile politice sua de site-urile politice, inclusiv de revista mea Criterii politice. Nu o incurajez sa se uite la emisiunile mele, nu mi-as dori sa imi calce pe urme. Meseria de jurnalist este si una alienanta. Tu nu iti mai apartii tie, ci apartii domeniilor si oameniilor despre care scrii. Uneori mi se intampla sa visez fragmente din emisiuni. Nu e bine pentru un om.

Cum putem convinge tinerii sa fie mai interesati de cultura decat de cancan?

-Eu mi-am pus aceasta problema si incerc sa o rezolv concret cu fetita mea de 10 ani. Vara trecuta eram pe malul Oltului, la un restaurant unde luam pranzul si mi-a spus ca este un peisaj foarte frumos. Era, intr-adevar un peisaj deosebit. Mi-a spus spus ca cititul cartiilor sunt ca niste ochelari care te ajuta sa vezi peisajul acela si mai frumos decat il vad oamenii obisnuiti. Cred ca aceasta inseamna cultur, asta trebuie sa le spunem tinerilor. Daca nu isi formeaza un bagaj cultural, pierd foarte mult din intelesurile acestei lumi si din nuantele ei. Fata de un om cult, un om incult vede in alb si negru.

Tatăl și mama proștilor

Data publicarii: 2012-01-25 08:16:11

Iar statul este tatăl lor şi mama lor e presa.

Presa a folosit timp de două decenii un limbaj comunist pentru a vorbi despre chestiuni capitaliste. Nu s-a discutat mai ales despre: credit, asociere, dezvoltare, productivitate, ci mai ales despre: exploatare, cârdăşie, ţepe, mafie. Orice afacere a fost considerată din start o hoţie, iar lumea a înţeles din ziare că e cinstit să nu comiţi nicio tentativă de biznis.

Pe umărul presei private plângeau toţi întreţinuţii statului. Ziariştii i-au urât pe patroni, i-au hărţuit, i-au prezentat ca pe o specie de briganzi. Lumea a înţeles că acest capitalism e o cloacă de care orice părinte responsabil trebuie să-şi ferească odraslele.

Ceea ce am semănat a răsărit, grâul a crescut strâmb şi buruienile drepte. Presa a fost mama răniţilor unui război cu piaţa. În fond, mama proştilor.

Happy and ?

Data publicarii: 2012-01-24 23:35:17

În anii 90 am fost nu de stânga, dar de partea stângii, crezând că poporul are nevoie de o perioadă de carantină după întoarcerea din comunism. Consideram că stânga oferă tuturor o şansă se evolueze, cu un anumit sprijin, spre înţelegerea regulilor jocului capitalist.

Cred că am făcut un calcul greşit, fiindcă răgazul a fost folosit de cei mai mulţi români nu pentru a înţelege şi a se adapta, ci pentru a tăia frunză la câini. Nu s-au perfecţionat profesional, nu au riscat, nu şi-au pus mintea la contribuţie, au crezut că economia de piaţă e doar o glumă şi că statul va interveni în caz de avarie a vieţii personale. Iar statul le dădea dreptate, intervenea.

Se ajunsese la o complicitate între stat și cetățeni, ca între doi bolnavi incurabil care se ajutau reciproc să să parcurgă ultimii paşi în viaţă.

Pe la mijlocul primului deceniu al noului secol, am realizat eroarea de calcul. Criza mondială avea să îmi demonstreze apoi că mă înşelasem grav şi numai tăierea cozii câinelui dintr-o dată, aşa cum o ceruseră cândva liberalii, ar fi putut să ne pregătească pentru ceea ce va urma. Îmi spuneam că e însă prea târziu, nimeni, nicio forţă politică nu va avea curajul să renunţe la populism şi să intre într-o paradigmă dură. Fiindcă a-i face bine poporului prin suferinţă nu poate decât să te trimită în afara istoriei, existând mulţi salvatori ipocriţi, ghicitori în stele politice, gata să îţi ia locul.

În 6 iunie 2009, Traian Băsescu a apărut câteva minute la televizor şi s-a sinucis politic în direct. Acest harakiri mi-a plăcut şi m-a şocat deopotrivă. Nu credeam să existe un asemenea om politic.

Apoi, timp de un an şi jumătate, Băsescu şi Boc au mers umăr la umăr, ca într-un western, încercuiţi fiind de populişti. Ştiam că este imposibil să nu îi nimerească niciun glonţ, fiindcă se trăgea din toate părţile.

Acum, rafalele s-au înteţit şi mă întreb dacă vom asista la căderea eroilor pozitivi ori istoria ne rezervă un miraculos happy and.

Mamă, m-a bătut Heidegger !

Data publicarii: 2012-01-22 23:40:52

De cele mai multe ori, Gigel e mai greu de înţeles decât Heidegger. Ce e de făcut ?

La prima vedere, ar urma să insistăm în înţelegerea lui Heidegger, aceasta urmând a ne ajuta să îl pricepem mai bine pe Gigel. Cine procedează astfel cade însă într-o fatală eroare, pentru că nu Heidegger ne poate ajuta să-l înţelegem pe Gigel, ci viceversa.

Gigel este Gigel, iar faptul că nu a scris niciodată “Sein und Zeit” îl face cu atât mai misterios. Dacă am avea o operă scrisă de Gigel, înţelegerea sa ca om ar fi cu mult mai uşoară,din păcate însă o asemenea chestiune lipseşte.

Multă lume se plânge că nu îi înţelege pe Kant sau Hegel , pe Joyce sau pe Alban Berg, pe Urmuz sau pe Malevici. Au curs, în secret, lacrimi şiroaie din pricina acestor adevărate pietre de poticnire pentru domni şi doamne cu ştaif. Unii, ca mine de pildă, se plâng mai ales că nu îl înţeleg pe Gigel.

Observaţi, ne învârtim în jurul cozii şi asta se întâmpla din cauză că folosim termeni greşiţi. Să punem în loc de a înţelege pe a iubi şi veţi vedea cum se luminează situaţia. Pe Gigel îl putem înţelege mai mult sau mai puţin, la fel şi pe Kant, dar asta nu ne împiedică să-i iubim şi pe unul şi pe celălalt.

Iubirea ne scuteşte de efortul dubios al înţelegerii .

Acest adevăr este valabil şi în ceea ce îl priveşte pe Gigel,şi în ce-l priveşte pe Heidegger. Atenţie, însă ! E mai uşor de iubit Gigel decât Heidegger.

Fiindcă e simplu să strigi “Mamă, m-a bătut Gigel” şi aproape imposibil de zis “Mamă, m-a bătut Heidegger”.

Aşa-i că am căzut de acord ?

Cât de important este un nenorocit ?

Data publicarii: 2012-01-22 04:21:19

Ultimul nenorocit este mai important decât toţi sorii, toate planetele, toate galaxiile şi întreg universul. Ultimul nemernic este mai valoros decât toate florile, toţi fluturii, toate pădurile, toate mările şi oceanele. Un singur egal are ultimul nenorocit şi anume pe Dumnezeu, egal în libertate cu El. În rest, jigodia cea mai patentată este stăpânul lumii.

Nimeni nu este însă ultimul nenorocit, aşa ceva nu există, în consecinţă viaţa e cel puţin suportabilă, dacă nu chiar frumoasă, cu condiţia să ni se ascundă mereu la spate adevărul pe care El îl ţine în pumn. Toţi suntem copii, nu se maturizează decât nebunii.

Am văzut „Arborele vieţii” (Terrence Malick, cu Brad Pitt şi Jessica Chastain) un film puritan, sobru, axat pe teologia predestinării. M-am bucurat că, într-un moment cheie, am auzit tema din „Vâltava”, Smetana fiind invocat, în sfârşit, în mod serios. Merită. Se mai aud Bach şi Brahms, la momente prea potrivite.

Mă bucur că viziunile astronomiei, ale fizicii cuantice, ale biologiei moleculare ajung, în sfârşit, să fie asimilate artistic în mod explicit. Implicit, mai văzusem asta la Doris Lessing, de pildă.

Filmul mi-a adus aminte, nu ştiu clar pentru ce, de Eminescu.

Merită văzut, cu toate că are câteva tuşe eodipiene prea grosiere. Pe mine m-au făcut să zâmbesc, dar să nu ziceţi că nu v-am prevenit.

Faptul că ultimul nenorocit e mai important decât întreg universul e, desigur, viziunea unui nenoricit. Universul s-ar putea să creadă invers.

Cele mai sexi texte pe care le cunosc

Data publicarii: 2012-01-21 23:46:07

Cele mai sexi pagini din întreaga cultură scrisă sunt în opera sfinţilor. Este normal, fiindcă dacă scrii despre secetă absolută, celor care citesc li se face o sete năprasnică.

Aşadar, nu Sapho, Marchizul de Sade, Apollinaire sau Henry Miller sunt marii scriitori erotici ai umanităţii, ci un Maxim Mărturisitorul, un Grigorie Sinaitul sau un Isaia Pustnicul.

Sfinţii Părinţi scriu cu absolută cutremurare despre sex, aproape fiecare pagină a Filocaliei mărturiseşte despre această infinită ispită, ceea ce este, la urma urmei, un omagiu maximal. Nimeni nu a făcut vreodată sex cu atâta patimă câtă pun Părinţii în veştejirea sexului. Eh, dacă ar fi arătat o lejeră indiferenţă faţă de chestiune, poate că astăzi nu am fi avut o cultură obsedată erotic...

(Dintre toate operele literare care au speculat tensiunea dintre frica monahală de sex şi cedarea în faţa ispitei, cel mai mult îmi place “Părintele Serghi”, nuvela lui Tolstoi).

Mă suspectez că atunci când am urmat cursurile unei facultăţi de teologie ( am făcut şi asta, pe la 40 de ani) am avut pofta inconştientă de a pune la loc mărul în pom pentru a putea, din nou, ceda ispitelor Evei.

Doamne, iartă-mă, dar scena păcatului primordial, aşa cum este ea descrisă în Facere, mi se pare de un exhibiţionism sublim, păcătoşii cunoscând că Dumnezeu îi priveşte „voieur-eşte”.

Aşa stând lucrurile, de la o vreme , mă gândesc de două ori înainte de a continua să citesc din sacrele scrieri ale Părinţilor.O fac doar atunci când mă simt în deplină necurăţenie, pentru ca nu cumva gândul să mă poarte spre celălalt capăt al textului.

Să îți dorești o femeie ca pe o carte, ori...viceversa ?

Data publicarii: 2012-01-21 02:13:49

In pofida "rivoluţiei", am reuşit să mai şi citesc, ba chiar să mă îndrăgostesc de o altă carte. Cărţile nu sunt geloase, nu se supără dacă le înşel, dacă citesc la mai multe, dacă le trădez.

Am citit "Jurnalul unui cititor" de Gabriel Brebenar (Humanitas). Omul e tânăr, are vreo 30 de ani, a renunţat la învăţământ şi s-a retras la bunici să citească. Citeşte şi scrie. E o salata savuroasă în ceea ce scrie.

Brebenar se gandeşte că în acest ritm de lectură va citi toată viaţa vreo 8000 de carţi şi se întristează. Îi spun însă un lucru: să citească oricât, dar să trăiască mai mult decât citeşte.

Reformulez. Eu am trăit mai multe cărţi decât am citit. În plus, trăitul poate fi câteodată livresc, iar cititul foarte tragic, aproape sângeros.

Alta e însă ideea...Brebenar vorbeşte atât de "sexi" despre "Jurnalul portughez" al lui Eliade, că m-am dus la librărie ca la întâlnirea cu o fată frumoasă care mi-a promis că se culcă cu mine. Nu citisem "Jurnalul portughez", îl voi citi acum, mulţumită lui Gabriel Brebenar.

Sincer, de multe ori mi se întâmplă să îmi doresc o femeie ca pe o carte şi o carte ca pe o femeie. Ce o fi de capul meu ?

Jurnalist - ce jalnic sună acest cuvânt...

Data publicarii: 2012-01-11 01:12:39

Sunt ziarist - ce mândru sună acest cuvânt. Îl parafrazez, desigur, pe Gorki, din "Azilul de noapte"...Şi eu şi personajul lui Gorki vrem să spunem că e şi nu e...

Cărţile din casa mea aproape că au intrat în putrefacţie. Eu însumi mă simt uneori,spiritual, în putrefacţie.

Jurnalismul nu e o meserie pentru intelectuali sau poate fi una doar pentru foştii intelectuali. Cel puţin în România, cel puţin în provincia din România.

Sub soarele presei se ofilesc iubirile, tablourile, tendreţele, concertele, privirile. Soarele presei arde tot, regatul lui tinde să devină deşert.

Azi: telefoane, mailuri, sms-uri, mess-uri, mass-uri, news-lettere, webmaster, facturi, întâlniri, lecturarea confraţilor, talk-show văzut, talk-show făcut, nervi cu un coleg care scrie encomiastic, înjurături pe facebook, vizita unui om politic, în vizită la un om politic.

Sunt cărţi moarte în casa mea, iubito, chiar pentru asta am venit să-ţi spun, din cauza mea, pe rafturi, în casă, încet, cărţile se descompun.

Cine e iubita care după al nu ştiu câtelea oftat de compasiune nu ar pleca lăsând uşa deschisă ?

Jurnalist - ce jalnic sună acest cuvânt....

Despre ce se mai întâmplă în viaţa mea

Data publicarii: 2012-01-10 01:49:21

Acum, e noaptea de luni spre marţi. De vineri, mă gândesc dacă trebuie ori nu să scriu acest articol. Sunt idei şi sentimente care nu pot fi puse pe hârtie şi cu sfială vă rog să mă lăsaţi să îl invoc pe Platon, care spunea că tot ceea ce a gândit mai profund şi mai înalt a rămas nescris.

Ce ar avea de a face Platon cu o mărturisire strict personală ? Răspund cu o întrebare: la ce bun Platon şi întreaga cultură dacă nu ne poate sluji, la momentul potrivit, în chestiuni personale ?

Ascultaţi, vă rog, ce spune David în Psalmul 103:

"Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;

Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;

Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.

Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.

Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor.

Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.

Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;

Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.

Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca."

Este o poezie despre cerbi şi iepuri, despre pui de lei, despre soare şi lună.

Închipuiţi-vă această poezie rostită de o fetiţă de zece ani, proaspătă la chip ca un înger, sub bolţile unei mari biserici. Închipuiţi-vă că această fetiţă are un glas limpede ca albastrul cerului, că modulaţiile vocii ei sunt nespus de juste, că privirea ei exprimă modestie copilărească, iar ţinuta ei vesteşte o femeie de o frumuseţe fără seamăn.

Cuvintele psalmului urcă până la Pantocrator şi apoi curg ca mierea pe lângă pereţii plini de sfinţi.

Tatăl acestei fetiţe sunt eu. Ea este potirul şi moştenirea mea.

Aceste rânduri nu vor să fie nici pedagogice, nici vanitoase. Ele spun povestea după-amiezei de vineri, 6 ianuarie, când am fost, pentru prima oară, să particip la o slujbă la lucrarea căreia ia parte şi copila mea.

Evi, fetiţa despre care vorbesc, merge la slujbă de la vârsta de un an, prin voia Domnului, fiindcă femeia care a ajutat la creşterea ei este nevastă de cântăreţ la strană. Aşa a fost să fie...

În urmă cu un an, en passant, Evi mi-a spus că a rugat-o "părintele" să-l ajute la vecernie.De unde să îl ştiu eu pe părintele acela... Am crezut că e o copilărie, dar vineri am înţeles despre ce lucru serios este vorba. Alături de copila mea, cea cu Psalmii şi Fericirile, cânta pe glasuri multe un călugăr de 90 de ani, iar preotul, din altar, îi lua în serios, în sacru aş putea spune, pe amândoi şi urma mersul slujbei.

Nu insist asupra acetor chestiuni, am vrut doar să dau un semn despre ce se mai întâmplă în viaţa mea. Fiindcă vorba aceea: Din nobil neam te tragi şi cugetul tău spre înaltul cerului va căuta.

I-am telefonat mamei ei şi i-am spus:

- Credeam amândoi că ştim totul despre fetiţa noastră. Iată, nu ştiam mai nimic...

Sexul este cultură sau nu e nimic

Data publicarii: 2012-01-08 23:42:31

Parafrazând o celebră expresie a lui John Locke şi scriind că nimic nu e în pat care să nu fi fost mai întâi în spirit, am obţinut nu doar acordul postum al faimoasei Colette care vorbea despre ces plaisirs nommes, a la legere, physique, ci şi aprobarea unei frumoase şi inteligente contemporane care mi-a trimis un mesaj privat pe facebook formulat în felul următor:

desi, nu ma feresc sa-mi exprim gandurile si opiniile public, de data asta ma voi abtine de la orice comentariu... de teama ca voi pati asa cum am patit-o cu citatul meu favorit la sectiunea "despre mine" din profilul fb! " , Iubeste si fa ce vrei" - Sf Augustin... pe care multi l-au interpretat eronat sau l-au inteles gresit ... iar eu mi-am atras niste ... multi bagatori de seama care au inteles o mare disponibilitate la mine...

Articolul tau este genial ! GENIAL !

Eu am gandit dintotdeauna ca ... stie carte exact cat stie stapanul ei ! Acum mi-e clar asta ! De aceea nu voi flirta niciodata cu ciobanul, cu instalatorul, cu mecanicul auto... si nu pentru ca nu as putea avea surpriza unui IQ poate mai mare decat al unui filozof... dar pe langa IQ, ciobanul, instalatorul, mecanicul au nevoie de niste lecturi obligatorii, de arii ascultate cand ploua si sunt singuri, de filme vazute in doi... pentru ca in prcatica amorului...se impun imaginatia si cuvantul soptit !

So... l-as fi ales pe Cioran la vremea lui fara sa stau doua secunde pe ganduri... asa ... suparat pe viata, anxios si poate timid, dar sunt sigura ca tacerea lui mi-ar fi provocat orgasme multiple...

si l-as alege azi in secunda unu pe Llosa, la 80 de ani... si stand cu barba in palma, ascultandu-l , sunt convinsa ca as avea parte de acelasi extaz !

Felicitari. Cristina.

I-am cerut permisiunea Cristinei să folosesc acest text al ei, sub anonimat, însuşindu-mi chiar şi felicitările şi lauda că articolul ar fi genial. Este genial doar în măsura în care am inserat informaţia că, totuşi , Casanova nu a fost un macho, ci doctor în filosofie al universităţii din Padova. Aici este clou-ul întregii poveşti, cu adăugirea că seducţia rămâne o artă în sensul propriu al termenului, una încastrată în literatură, pictură, operă sau film.

Sexul este cultură sau nu e nimic.

O întrebare hamletiană: ştie sau nu scula carte ?

Data publicarii: 2012-01-08 14:20:51

Toate experienţele existenţei pot fi povestite în afară de trei: naşterea, moartea şi sexul.

Cine îşi pune mintea să descrie aceste momente esenţiale ale vieţii trebuie să o ia pe căile ocolite ale psihologiei sau teologiei.

Forţând un pic exprimarea, pentru a se înţelege cum stau lucrurile, putem zice că nimeni nu s-a întors din moarte, naştere ori sex pentru a ne relata care este situaţia.

Fiindcă în genere nu ne place să ne considerăm ignoranţi în nicio privinţă, avem vanitoasa placere de a ne spune tutuşi părerea cu privire la aceste trei trăiri aflate dincolo de limita cunoaşterii raţionale. Astfel, s-a încetăţenit ideea că la naştere suntem supăraţi că am venit pe lume, în clipa morţii suntem speriaţi de ceea ce va fi după, iar când facem sex suntem cuprinşi de cea mai teribilă plăcere.

E posibil ca experienţa comună să nu greşească şi într-adevăr aşa să se întâmple, cu observaţia că nu ar fi exclus ca supărarea, spaima şi plăcerea se fie prezente, în proporţii diferite, în toate cele trei clipe esenţiale ale parcursului uman.

Despre toate cele trei trăiri s-a spus că sunt bune. Părinţii jură că naşterea copilului e minunată, bătrânii sunt gata să accepte că moartea este o eliberare, iar amanţii îşi spun unul altuia că au trăit o bucurie fără seamăn acuplându-se.

Tot despre aceste trei trăiri s-a spus şi că sunt foarte rele. Freud vorbeşte despre thanatos, instinctul morţii care însoţeşte venirea pe lume, poeţii deplâng despărţirea de existenţa pământească, iar cu privire la sex aflăm cât e de cumplit de la apostolul Pavel şi alţi mărturisitori creştini.

Poate nici nu trebuie să ne ducem până la sfântul apostol, deoarece îl avem la îndemână pe Cioran pentru care sexul e o sumă de genuflexiuni încununate de un grohăit.

Nu cumva treaba este foarte încurcată ?

Este şi poate de aceea nu e zi să nu ne dăm cu presupusul despre naştere şi moarte, dar mai ales despre sex. Şi cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât dovedim că ştim foarte puţine.

O dovadă a ignoranţei generale în materie de amor este exprimare românească neaoşă potrivit căreia scula nu ştie carte. Ce ne facem însă dacă aflăm că marele Casanova era doctor în filosofie, la Padova, cu o teză despre Paracelsus ? Poate că totuşi scula ştie ceva.

Ce mai zicem descoperind că acelaşi Cioran, cel cu grohăitul, îi scrie la 70 de ani tinerei Friedgard că ar vrea să-şi îngroape pentru toată viaţa capul sub fusta ei ? Înseamnă că, totuşi, scula nu ştie mare lucru ?

Pentru că mi-ar plăcea să îmi spun părerea cu privire la acest subiect, aş formula că nimic nu e în pat care să nu fi fost mai întâi în spirit, aşadar, scula poate ori nu să ştie carte, în funcţie de posesor. La limită, un orb ar putea spune cât spirit şi suflet are o necunoscută doar punându-i mâna pe fund, precum o oarbă ar ştii cât de interesant ar fi un barbat în pat doar discutând cu el despre naştere şi moarte. Nu degeaba alchimia pune pe acelaşi plan esenţial inima şi sexul.

Marile mistere ale antichităţii au presupus şi o iniţiere erotică şi noi, cei de azi, nu vom afla niciodată câtă juisare presupunea acest lucru. Azi, amorul pare a fi perfect descris de comunicarea tinerilor pe net: cf ? bn. Ce poate să iasă în pat între un cf ? şi o bn nu e greu de ghicit…

Revenind la întrebarea din titlu, aş mai observa că, în ciuda patriotismului fanfaronard care se manifestă în bancurile cu omul de la munte care cum te prinde, cum te fute, românii nu par a sta pe roze cu privire la performanţele erotice. Păcală nu va fi niciodată Don Juan.

Ştie sau nu scula carte ? Pun pariu că Hamlet se gândea adeseori la această chestiune.

Bancuri teribile citite pe facebook

Data publicarii: 2012-01-06 20:17:07

De ce cozonac e de genul masculin, iar paine de genul feminin? R: Cozonacul are oua!

- Alo, biroul de informatii? Spuneti-mi, va rog, unde pot gasi Viagra pentru femei? - In orice magazin de bijuterii.

El si sotia lui stateau pe canapea si se uitau la televizor. El avea telecomanda si tot schimba de pe un canal de pescuit pe un canal porno. Ea a inceput sa se enerveze din ce in ce mai tare si in cele din urma a spus: -Pentru numele lui Dumnezeu! Lasa pe canalul porno, stii deja sa pescuiesti !

- Nu stiu ce este mai nasol: faptul ca mi-a trimis un SMS - "Hai sã ne despartim" - sau faptul ca douã minute mai târziu mi-a mai trimis unul: "Scuze, nu era pentru tine"?!

Mitica, un barbat plapand, n-a prea avut noroc in casatorie. Prima lui sotie, activista de partid, noaptea in pat, ii tot spunea: "Mai mult si mai bine, Mitica!" A doua, era profesoara: "Repeta, Mitica!""Mitica, de trei ori pe zi: dimineata, la pranz si seara". Dar acum, cu a patra, a avut noroc: inginer agronom. A fost intelegatoare: "Mitica, numai cand poti; pentru restul, chemam soldatii si studentii!"

Brocoli: Eu arat ca un copacel! Ciuperca: Eu arat ca o umbrela! Marul: Eu arat ca o inima! Banana: Hai sa schimbam subiectul, va rog ...

La o sectie de politie este adusa o femeie care a trecut pe rosu. Politistul de serviciu incepe interogatoriul: - Numele ? - Camelia D. - Varsta ? - 28 de ani. - Ocupatia ? - Invatatoare. Politistul se ridica de la masa, zambeste fericit si ii spune: - Minunat ! Am asteptat aceasta ocazie o viata intreaga. Acum va asezati pe scaunul acesta si scrieti de 5000 de ori, cu o caligrafie perfecta: "Daca semaforul este rosu, trecerea este interzisa!"

Poza de mai sus e ea însă un banc bun.

Treaba voastră cum vă trăiţi problema aceasta !

Data publicarii: 2012-01-04 01:32:09

Fiindcă nu sunt sfinţi şi, drept urmare, nu pot descrie minunile care se întâmplă în ceruri, mari artişti precum Irarritu insistă să ne vorbească despre mizeriile vieţii terestre.

Problema lor este că nu poţi săpa la fel de adânc în pământ pe cât sapă sfinţii în ceruri, fiindcă rişti să ieşi pe cealaltă parte a planetei. Apoi, mai este un incovenient şi anume că din aşa-zisele ceruri te poţi întoarce cu o revelaţie, câtă vreme din subterane nu poţi reveni decât cu nisip în ochi şi cu un zâmbet amar.

Cât de amar, asta trebuie să ne demonstreze mari actori precum Bardem. În asemenea situaţii, artiştii riscă să li se observe frustrarea, un fel de cur al spiritului uman.

Nu este doar problema filmului Biutiful, ci a întregii culturi laice. Soluţiile găsite de toată lumea sunt două, anume dialogul cu Dumnezeu, mai mult sau mai puţin gripat, ori zugrăvirea raportării omului la suferinţă, ori ambele, de cele mai multe ori împletite.

Irarritu alege a doua variantă, din păcate previzibilă, dar diferenţa o fac metaforele cinematografice şi talentul lui Bardem.

Aşa se face că Biutifuleste un film mare fiindcă ni se face milă nu de personajele lui, ci de autorii lui, cei care ne lasă posibilitatea de a le întrevedea drama creatoare. Nu de personajul întruchipat de Bardem ne e jale, ci de însuşi Bardem, ca să nu mai vorbim de Irarritu, cel mai demn de compasiune, fiindcă nici măcar nu e disimulat de vreun personaj.

Bref, nu ne place neapărat opera, care ne face să suferim inutil, cât ne plac autorii ei, care se chinuie, tot inutil, evident. Iar această din urmă evidenţă ne goleşte sufleteşte, ne aduce într-o stare pe care ne-am obişnuit să o numim umanizare.

O fi aceasta umanizarea, ori suntem într-o veşnică eroare ?

Treaba voastră cum vă trăiţi problema aceasta, noi toţi fiind şi bobul şi piatra măcinătoare !

Biutiful ?

7 întrebări disperate despre filmul "Biutiful"

Data publicarii: 2012-01-03 22:11:15

Am văzut aseară Biutiful de Inarritu, cu Bardem. Mi-am pus câteva întrebări:

1. Nu cumva, dacă m-aş fi concentrat, aş fi putut ghici sensurile filmului doar repetând de câteva ori şi aprofundând aceste trei cuvinte stranii – Bardem, Inarritu, Biutiful ?

2. Oare ar mai fi făcut Gaudi Sagrada dacă ar fi ştiut că vine Inarritu şi-i strică Barcelona ?

3. Nu cumva aceşti doi mari artişti, regizorul şi protagonistul, sunt prea murdari pe mâini de frumuseţea Capriciilor lui Goya ? Poate ar trebui să se spele puţin, pentru a nu risca manierismul ?

4. De ce nu se apucă Inarritu şi Bardem de un film despre Patimile lui Cristos care să se cheme, eventual Giezus ? Ar fi de văzut…

5. Este personajul Uxbal strănepotul lui Don Quijote ?

6. Are juriul de la Oscar reminiscenţe din Inchiziţie, motiv pentru care nici Bardem, nici Inarritu nu au ridicat statueta ?

7. Se salvează această peliculă , artistic şi moral, doar fiindcă nu are nici o urmă de reproş, nici social, nici existenţial ?

Dacă îmi poate cineva răspunde la aceste întrebări, voi înţelege şi eu filmul până la capăt. Aştept. Mulţumesc anticipat.

Câte femei trebuie să aibă un bărbat în viaţa lui

Data publicarii: 2012-01-02 18:11:43

Dacă aş fi avut un băiat, i-aş fi spus încă din copilărie că ar fi bine să ţină permanent sub control numărul femeilor din viaţa lui. Femeile din viaţa unui bărbat care nu au fost iubite, admirate sau măcar respectate se aşează pe arterele sufletului său îngroşându-le, asemenea unor grăsimi nedigerate. Din pricina acestui colesterol erotic sufletul bărbatului poate face infarct şi am văzut destul bărbaţi cu sufletul pleznit continuând să meargă în viaţă într-un mod straniu, asemenea călăreţului fără cap.

Sunt foarte mirat că în nicio civilizaţie nu se ia în serios limitarea numărului femeilor din viaţa bărbatului , că exemplul lui Solomon nu a fost suficient de puternic , părându-mi-se că văd aici – scuzaţi tonul rigid - o gravă lipsă a spiritualităţii, o victorie a unei genetici barbare asupra culturii universale.

Contrar a ceea ce credea în urmă cu vreo şaptezeci de ani Wilhem Reich şi anume că prin convulsii erotice vom ajunge la dispariţia treptată a posesivităţii, a cancerului, a dictaturii sau a violenţei, cred că e bine să ne gândim de două ori înainte de a mai adăuga un partener vieţii noastre private. Aurolele boreale nu sunt orgasme cosmice, cum spunea Reich, sunt doar minunate fenomene ale naturii şi nu cred că Niagara, Grand Canyon sau fiordul Geranger trebuie admirate în cheie sexuală. Eu, cel puţin, mă bucur că nu am făcut asta.

Nu trebuie să dăm curs tuturor fantasmelor şi , sugerând contrariul , psihanaliza aproape că agonizează în vremurile noastre libere.

Pascal Bruckner se bucură spunând că “ am câştigat mult timp de pe urma revoluţiei sexuale, e ceva agreabil, femeile au devenit mai libere, ăsta e un beneficiu imediat”, dar tot el îşi ucide eroii din “Luni de fiere”, semn că o criză erotică nu e o lămâie să o poţi stoarce şi să arunci apoi coaja liniştit.

Oricum, spunând acestea nu descopăr nimic nou, fiindcă mi-am adus aminte de un verset din Înţelepciunea lui Iisus Sirah , pe care l-am căutat şi pe care îl transcriu aici :"Cât de înţelept ai fost în tinereţile tale şi te-ai umplut ca un râu de înţelegere … Dar ai plecat sânul tău femeilor şi le-ai făcut stăpâne pe trupul tău. Ai dat ocara întru mărirea ta şi ai pângărit sămânţa ta, ca să aduci mânie peste fiii tăi ".

Câte femei trebuie să aibă un bărbat ? Câte poate iubi sau măcar respecta – cred că acesta este răspunsul.

Dintre toate viziunile despre Don Juan, cel mai mult îmi place cea a lui Karel Capek, unde cuceritorul, bătrân, recunoaşte că nu a satisfăcut niciodată, dar absolut niciodată, nicio femeie.

Iartă-mă, Ana...

Data publicarii: 2012-01-01 01:36:15

Aveam de gând ca în noaptea de an nou să scriu un scurt şi percutant eseu despre frumuseţea libertăţii, pornind de la un text al lui Alexandru Dragomir. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama, cu bucurie, că libertatea urcă pe scara valorilor mele şi mă întreb dacă nu cumva a ajuns deja în vârf, deasupra dragostei, frumuseţii sau chiar deasupra vieţii, fiindcă, parafrazându-l şi oarecum contrazicându-l pe apostolul Pavel, dacă libertate nu e, nimic nu e.

Apoi, apropiindu-mă de calculator, mi-am zis că decât să scriu despre libertate, mai bine mi-aş folosi-o, aş face o dovadă a faptului că sunt liber, fiindcă mulţi lăudăm libertatea şi puţini o şi slujim.

Aşa am hotărât să scriu despre Ana, cel mai frumos şi mai chinuit om pe care l-am întâlnit, femeia care mi-a făcut cinstea de a merge cu mine în viaţă atât cât s-a putut .

Nu am cuvinte să o descriu pe Ana. ..

E peste închipuire de frumoasă şi de modestă, peste măsură de educată şi blândă. Şef de promoţie la facultate şi centură neagră la karate, încă mai crede despre sine că nu a făcut nimic special în viaţă, că alţii sunt cei deştepţi şi puternici. Minunată eroare.

Ceea ce o caracterizează cel mai mult pe această femeie este acceptarea fără reproş a faptului că soarta i-a hărăzit o dramă familială cum alta nu poate fi. Nu se revoltă, nu pizmuieşte, nu plasmuieşte o viaţă fără acest handicap, îşi trăieşte clipa şi atât. Iar clipa ei de libertate este oricând sub semnul pericilitării, fiindcă nu ştie în care secundă va fi chemată să stea lângă băieţelul ei bolnav.Se întoarce întotdeauna lângă el, după rarele şi scurtele sale momente de bucurie, asemenea tuturor mamelor bune, femei ori femele, de la facerea lumii. Şi, cine ştie, eu unul nu pricep, doar poate bucuria cea adevărată chiar acolo este, lângă Victor.

Este un act de libertate să scriu despre Ana, despre frumuseţea ei comparabilă doar cu drama ei. Ne-am obişnuit să nu ne mărturisim public, pierzând din minunea primelor spovedanii creştine, care erau publice. Mi-am luat libertatea de a recupera, azi, această pierdere, măcar pentru minutele în care scriu aceste rânduri.

Alexandru Dragomir spune că “Libertatea este alegerea sigură pe nesigur”. Nesigur sunt şi eu scriind despre Ana, nesigur că fac bine. Mai spune Alexandru Dragomir că “Pentru ca până la sfrârşit să rămânem nesiguri, suntem liberi. Această nesiguranţă, care face ca adevărul să fie ceea ce este şi nu realitate, este tocmai libertatea”.Nu cunosc realitatea despre Ana, fiindcă nu mă pot transpune în pielea ei. Sunt însă liber să îi spun că o admir mai mult decât pe oricine .

Ajungă-I libertăţii trufia ei, aşa încât mă voi opri aici…

Iartă-mă, Ana !

Cel mai important lucru pe care l-am aflat anul acesta

Data publicarii: 2011-12-29 19:13:53

La sfârşit de an, obişnuiesc să mă întreb care este ideea cea mai importantă pe care am aflat-o, lucrul acela care m-a îmbogăţit spiritual ori sufleteşte cel mai mult. Anul acesta, nu a trebuit să aleg între foarte multe idei sau experienţe, fiindcă una mi s-a relevat a fi, de departe, cea mai importantă.

Ne punem adeseori întrebarea "de ce există răul în lume" şi trebuie să recunoaştem că aproape nicio explicaţie nu ne mulţumeşte pe deplin, mai ales dacă nu suntem nici "liber cugetători", nici bigoţi.Personal, m-am confruntat de multe ori cu interpretări fade, ipocrite, care nu au putut să-mi arate cum este posibilă o scenă pe care am citit-o în adolescenţă în Dostoievski şi care mi-a rămas până azi întipărită în suflet. Copilul unei slujnice loveşte din greşeală cu piatra pe unul dintre câinii de vânătoare ai stăpânului. Stăpânul lasă impresia că-l iartă şi îl lasă să fugă pe câmp, pentru ca apoi să dea drumul întregii haite şi copilul să piară sfâşiat. Cum e posibil aşa ceva într-o lume creată de un Dumnezeu bun ? Se întreba Dostoievski, mă întreb şi eu de când mă ştiu.

În cartea sa "Întrebări privitoare la credinţă" (Humanitas)monseniorul Gianfranco Ravasi spune următoarele:

"Sigur este că în cazul răului cosmic putem să recunoaştem că, măcar la început, el este structural creaţiei, este însăşi condiţia ei naturală. Într-adevăr, prim însăşi natura ei creaţia este limitată, deci imperfectă, finită, şi e încredinţată unor mecanisme care pot să se gripeze: faptul că ea este bună/frumoasă, cum se repetă în Facerea (cap.1) este numai semnul recunoaşterii realităţii ei, a dinamicii ei, a vieţii ei, dar aceasta nu exclude calitatea sa de lucru creat şi nu divin. De aceea Creatorul, pentru a fi coerent cu Sine, respectă, pe de o parte, libertatea omului (creat de el în acest fel), având drept consecinţă răul moral, iar pe de alta, respectă finitudinea şi limitele trasate naturii, indiciu al faptului că şi ea este un lucru creat, rădăcină a răului cosmic"

Există oameni răi, fapte rele şi întâmplări rele. Acest fragment din cartea amintită pare a găsi, din punctul meu de vedere, cea mai limpede şi mai sinceră explicaţie teologică.

Acesta este cel mai preţios gând pe care l-am "achiziţionat" în 2011.

Ce voi ţine minte din 2011

Data publicarii: 2011-12-27 01:29:52

Notez repede, fără prea multe explicaţii, ce voi ţine minte din experienţele anului care se încheie, ce nu voi uita niciodată. M-am gândit să limitez lista la 12 chestiuni, nu de alta, dar am avut un an bogat în învăţăminte. Ordinea este una a importanţei pentru mine.

1. Lectura rechizitoriului redactat de DNA cu privire la modul în care a condus C.J. Argeş fostul meu prieten Constantin Nicolescu. Am aflat că fiul, nepotul, ginerele şi cam toată familia făceau afaceri cu banii Consiliului Judeţean. Cică licitaţiile au fost corect câştigate de toţi aceştia, iar omul declară că nici măcar nu ştia cine licitează.

2. Muzeul Rene Magritte din Bruxelles. Nu mă dau în vânt după suprarealişti, dar acesta este cel mai interesant muzeu pe care l-am vizitat în viaţa mea. Lucrările sunt puse în valoare la maxim, ba chiar şi eu, vizitatorul, m-am simţit pus în valoare.

3. Cunoaştinţa pe care am făcut-o cu câţiva oameni tineri, care au la bază studii solide pe afară, oameni de un caracter fără fisură. Dau doar două exemple: Andreea Tudor şi Adrian Panduraşu.

4. Citirea pisei lui Ibsen „Peer Gynt”. Nu credeam să mă mai impresioneze atât o operă literară.

5. Faptul că mai multe ţări din Africa de Vest pe care le-am vizitat au lideri politici neaşteptat de serioşi şi de responsabili.

6. Întâlnirea cu senatorul Mircea Andrei, care mi-a demonstrate că nu toţi politicienii dispreţuiesc cititul cărţilor bune, ceea ce pentru mine a fost ca o izbăvire.

7. Cartea monseniorului Gianfranco Ravasi „Întrebări privitoare la credinţă”, un catehism modern, excepţional, care mi-a mai domolit spaima că Biserica nu găseşte drumul spre inimile tinerilor.

8. Descoperirea regizorului Jim Jarmusch, recomandat de o colegă de la VTV, căreia îi mulţumesc.

9. Ideea nebunească a fiicei mele de doar 11 ani de a începe să lucreze la o carte.

10. Berea pe care am băut-o la „Rick s cafee”, în Casablanca şi ce mi s-a întâmplat atunci.

11. Modul jenant în care s-a reinserat în politică fostul primar al Râmnicului Mircia Gutău, mod care mi-a demonstrat definitiv că putere e o boală.

Mirarea că Murinho nu reuşeşte să bată Barcelona.

Singur în seara de Crăciun

Data publicarii: 2011-12-24 19:19:27

În afară de anumite situaţii cu totul speciale, singurătatea de sărbători nu este, oricât s-ar lamenta pătimaşii, decât o opţiune, ba încă una extrem de orgolioasă.

Alegi să fii singur pentru că nu poţi fi cu cineva anume şi în felul acesta încerci să protestezi, chiar dacă într-un mod infatuat şi fără rost. Ori, decizi să fii singur fiindcă ţi se pare că te lepezi de toate formalismele care însoţesc sărbătorile, deşi unele dintre ele sunt arhetipuri la care nu ajungi cu mintea şi sufletul. Alegi să fii singur – posibil şi asta – deoarece toţi cei cu care ai putea fi ţi se par neinteresanţi, obositori, nedemni de prezenţa ta, inferiori. De cele mai multe ori, această percepţie e o neobrazare.

Iată cum celebra singurătate de Crăciun îşi arată goliciunea, pierzându-şi statutul de situaţie existenţială limită, înduioşătoare. În fond, singurătatea, de sărbători sau în zilele obişnuite, nu este decât o conjunctură banală, definită şi, mai ales, autodefinită drept dramă nemaivăzută.

Alături de alte “stări”, precum suferinţa din amor, greva comunicării (“nu vorbesc cu respectivul”) ori banala supărare, singurătatea de sărbători e de cele mai multe ori un răsfăţ pus într-o ramă somptuoasă, un kitsch existenţial care pică la ţanc, de Paşti şi de Crăciun.

Autorul acestor rânduri e şi el singur în această seară, dar recunoaşte cu un zâmbet că situaţia se supune cuminte cel puţin uneia dintre explicaţiile de mai sus. Ceea ce nu şterge cu totul culoarea kitch-ului de pe obrazul situaţiei.

Nu există nefericire în dragoste

Data publicarii: 2011-12-19 18:55:02

Una dintre exprimările fără sens este nefericirea din dragoste.

Aşa ceva nu există, fiindcă acolo unde se află dragostea nu are loc nefericirea, iar acolo unde se află nefericirea nu încape dragostea. Formulări de felul sunt nefericit în dragoste, sunt dezamăgit în dragoste, sunt înşelat în iubireetc. exprimă un egoism în stare pură.

Totuşi, nu avem cum să negăm faptul că mulţi oameni folosesc aceste cuvinte pentru a descrie o stare pe care chiar o trăiesc în mod sincer. Pe de altă parte, marea artă a lumii a vorbit la modul sublim despre nefericirea în amor. Să se înşele oamenii într-atât, să fie chiar geniile capabile de o eroare majoră ?

Nu, doar că în toate aceste situaţii nu este vorba despre dragoste, ci despre dorinţa intempestivă de a avea, de a poseda pe cineva. Printr-o adevărată şmecherie semantică, a iubi este înlocuit cu a dori, după care nefericirea poate curge în valuri, fiindcă e normal să nu putem avea tot ceea ce ne dorim. Ar fi chiar absurd ca toate dorinţele să fie satisfăcute, fiindcă din acel moment fiinţa umană ar fi obeză de plăcere şi evident dizgraţioasă.

Aşa se face că inepuizabila sursă de nefericire a oamenilor şi izvorul nesecat al inspiraţiei artiştilor se bizuie pe un fel de prestidigitaţie, în pălărie fiind introdusă posesia, iar publicului arătându-i-se, scoasă de urechi, ca un iepure, iubirea.

Faptul că aşa stau lucrurile este că aşa-zisa nefericire în dragoste e, totuşi, trecătoare. Dorinţa este satisfăcută de o altă persoană, iar lucrurile reintră în normal. Iubirea însă “niciodată nu trece” după cum ne asigură, cu înţelepciunea garantată de Duhul Sfânt, apostolul Pavel. Tot el ne lămureşte nuanţat cum stau lucrurile cu iubirea în cunoscutul verset 4 din Corinteni I, 13:

”Iubirea rabdă-ndelung ; iubirea se dăruie, ea nu ividiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură şi pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă”.

Poate că apostolul ar fi trebuit să spună explicit că iubirea nu are nimic de a face cu nefericirea, ba dimpotrivă. Dacă ar fi spus-o, poate că o bună parte din marea artă a lumii nu ar fi fost cu putinţă. Ori, cine ştie, artiştii ar fi recunoscut pur şi simplu că nu vorbesc despre iubire, ci despre dorinţă, sex, posesivitate.

Ar fi fost bine ? Asta nu am de unde ştiu, înclin să cred că nu ar fi fost. Poate că e mai decent să ne prefecem că vorbim despre iubire şi nu neapărat despre sex. Poate că e mai nobil, mai suportabil, mai uman. Nu e însă, în niciun caz, adevărat.

Nu există nefericire în dragoste.

O părere despre barbaţii fatali

Data publicarii: 2011-12-11 20:17:38

O colegă din presă îmi spune că i-a plăcut articolul despre femeile fatale şi se gândeşte să scrie, la rândul ei, unul despre barbaţii fatali. Încerc să i-o iau înainte.

O spun de la început că bărbatul fatal arhetipal este Iisus Hristos. El iartă totul, te primeşte când vrei şi te lasă să pleci când doreşti. Toţi barbaţii fatali din istorie au încercat să-L îmite pe Crist, reuşind, desigur, numai parţial.

Ar trebui să-i considerăm pe bărbaţii fatali drept eroi ai umanităţii, sfinţi, fiindcă iubirea lor este necondiţionată, chiar dacă nu este fără de păcat ? Să ne mai gândim.

Cred că această sfinţenie a încercat să o sugereze Marquez când l-a creat pe Florentino Ariza, în „Dragoste în vremea holerei”, ori Llosa cu al său Ricadro Somocurcio din „Rătăcirile fetei nesăbuite”. Barbatul fatal ar fi doar cu puţin mai prejos decât călugărul devotat Fecioarei Maria, ori poate, pe alocuri, mai presus, deoarece fatala Eva, Maria cea Nevirgină, este o ispititoare.

Bărbatul fatal este însă, după părerea mea, un egoist care nu poate concepe lumea decât ca fiind eternă şi vrăjită, iar prin dragostea lui unică aspiră să fie considerat un coparticipant la zidirea acestei lumi, ori măcar un îngrijitor autorizat al ei. A nu o mai iubi pe femeia fatală ar fi echivalent cu prăbuşirea cerului, cu pierderea încrederii în veşnicie. Bărbatul fatal are nevoie de femeia fatală care îi oferă un martiriu fără de care nu-şi poate merita raiul, câtă vreme femeia fatală are nevoie de bărbatul omolog precum tâlharul cel bun are nevoie de Crist, fratele său de cruce.

Aşa stând lucrurile, e vorba de un pic de orgoliu luciferic, de o mândrie suspectă la bărbatul fatal. El e cu mult mai vinovat decât umila femeie fatală, care nu consideră că trebuie să se deschidă cerul pentru a o primi pe ea. În fond, bărbatul fatal este un uzurpator de Dumnezeire, el se dedă la o “imitatio Christi”perversă întrucât este una sexuată. Când într-un roman ori într-un film intâlnesc cuplul fatal, sunt întotdeauna de partea ei, considerând că ea îşi urmează dezinteresat destinul, pe când el e un negustor de nemurire.

Cred că spunând asta ne-am înţeles în privinţa lui Don Juan.Nu care cumva să îl fi asimilat bărbatului fatal, ar fi o eroare, măcar pentru că el nu lasă urme în destinul femeilor. Din Juan nu e un barbat fatal, ci o muiere cu falus căreia îi place să fatalizeze.

De remarcat, totuşi, că majoritatea bărbaţilor fatali au ceva din Don Juan, iar la Florentino Ariza chestiunea e clar subliniată de Marquez. Concluzia: Don juan este un escrement de barbat fatal, o fecală a lui Crist.

Femeia fatală este tabloul, bărbatul fatal e doar o ramă, de multe ori de o culoare şi o esenţă nepotrivite.

Am întâlnit femei fatale

Data publicarii: 2011-12-10 15:11:52

Femeile fatale sunt o specie aparte şi ideal ar fi să poarte un semn distinctiv, o insignă sau o brasardă, pentru a şti cu cine avem de a face. Glumesc, desigur.

Totuşi, adevărul este că "une femme fatale" e greu de identificat din priviri, fiindcă nu frumuseţea e trăsătura definitorie, ci ubicuitatea şi contradicţia, având adică exact aceleaşi legi de funcţionare precum cele ale materiei la nivel subatomic. Nu este exclus ca sufletul unei femei fatale să fie guvernat de aceleaşi legi ca ale luminii şi spunând asta nu vreau să fac o metaforă.

Am citit în două reprize "Rătăcirile fetei nesăbuite", singurul roman pur de dragoste al lui Llosa şi părerile mele despre femeia fatală au fost confirmate încă o dată. Ea nu e neapărat frumoasă, iar eu ştiam asta, fiindcă întâlnisem într-un orăşel de câmpie, nod de cale ferată, o femeie fatală urâtă. Nu e neapărat inteligentă, iar acest lucru l-au ştiut de mult, de când m-am mirat că o fată cu un spirit modest poate să ni se pară atât mie, cât şi unui amic, poet de meserie, absolut strălucitoare.Ce e drept, pentru o vară.

Femeia fatală e, în primul rând inconştientă, asemenea materiei, vezi cazurile Evei sau Delilei, apoi e rea, vezi cazul Salomeei.

Personajul lui Llosa are toate trăsăturile enumerate mai sus, plus, desigur, pe aceea de a nu se declara niciodată nici îndrăgostită, nici neîndrăgostită, nici satisfăcută, nici frustrată, nici dornică, nici lipsită de dorinţe.

O cheamă, pe numele adevărat, Otilia, ca pe eroina lui Călinescu - şi ea femeie fatală. Citind cartea, nu am iubit-o, dar nici nu am urât-o, fiindcă experienţa unui bărbat cu o femeie fatală este unică, indicibilă, e dincolo de bine şi de rău. Să nu ne judecăm prietenii care par a se distruge având de a face cu o astfel de femeie, pentru că niciodată nu poţi să ştii cât se pierde şi cât se câştigă în asemenea situaţii. O femeie fatală îţi oferă o experienţă care seamănă cu moartea, fiindcă nimeni nu o poate relata şi nimeni nu s-a mai întors printre cei vii.

Cartea lui Llosa e uşoară, fiindcă despre o femeie fatală nu poţi filosofa pur şi simplu, ea fiind deopotrivă calea, adevărul şi viaţa. Cu litere mici, nu cu litere mari, ca în Biblie.

Femeia fatală este a doua întrupare a Cuvântului, opusul lui Crist, nu de alta, dar pe acest pământ nefericit de fericit cele slabe trebuie să le umilească pe cele tari.

Cum şi de ce să renunţi la o mare iubire

Data publicarii: 2011-12-05 11:53:47

De când mă ştiu, pe oriunde am fost, mi-am aruncat bagajele în camera de hotel fără să păşesc în ea şi am plecat imediat. La fel am făcut şi la Casablanca, unde am ajuns luni, pe la nouă seara.

Mi s-a spus la recepţie că “Rick s Café” a aproape, dar totuşi am luat un taxi, fiindcă muream de oboseală.

Cafeneaua lui Rick e mai mică decât cea realizată pe platourile de la Hollywood,dar interiorul are aceeaşi structură, cu pianul lui Sam aşezat în acelaşi unghi, cu balustrada etajului având acelaşi model oriental. Chelnerii au şi ei aceleaşi uniforme, iar muzica e, desigur, cea din film. Nu sunt de faţă însă nici Rick, nici Ilsa, nici Sam, nici Laszlo, nici Renault, cu toate că îi caut din priviri şi încerc să îi întrupez din memorie.

O prietenă din ţară mă întreabă prin sms unde sunt şi îi spun că am ajuns la Casablanca, în Cafeneaua lui Rick. Îmi trimite imediat înapoi: „Play it again, Sam”, ceea ce mă face reflectez că decât să cunoşti o mie de femei ignorante, mai bine una care ştie ce e cu ea pe lume.

Mă gândesc că filmul Casablanca a crescut în celebritate fiindcă vinde o iluzie absolută, ca orice mare formă a artei. În cazul de faţă, se vinde iluzia că există cel puţin un bărbat capabil să sacrifice o mare iubire şi să renunţe la o noapte cu o minunată femeie de dragul unui sentiment patriotic, ori a unei vagi ideologii umaniste. Cu cât vremurile se schimbă şi un asemenea comportament devine tot mai puţin realist, cu atât filmul se clasicizează.

Comand o supă de fructe de mare, cus-cus cu miel şi o bere marocană. Serviciul e impecabil, mâncarea vine repede şi e excelentă. Mie îmi stă însă gândul la Rick, un gentleman care trebuie să-şi îndoaie sângele cu whisky pentru a-şi controla pulsiunile. Cunosc tehnica, am aplicat-o de multe ori.

Problema este că un asemenea conflict între dragostea pentru o femeie şi dragostea pentru o cauză nu mai e de actualitate, fiindcă lipsesc cauzele nobile. Azi, noul Rick ar face sex cu noua Ilsa, iar Sam ar ţine de şase. Întregul conflict ar pivota în jurul întrebării dacă Laszlo e un om bogat. Dacă vrem să aducem povestea pe plaiurile mioritice, nu mai avem play it again, Sam, ci mai zi-o, mă, pe aia, Florin SalamNu rămân mult la Cafeneaua lui Rick fiindcă mă obsedează ideea că personajul e greşit construit psihologic şi tocmai de aceea e minunat în plan estetic. Eu unul nu l-aş mai fi împovărat pe Laszlo cu Ilsa, era destul de ocupat cu Rezistenţa. Poate doar whisky-ul şi o privire de la celălalt capăt al universului să îi justifice lui Rick decizia.

În stradă, taximetristul care mă aştepta se ceartă cu un poliţist. Nu înţeleg motivul, dar poliţistul e marocan şi deci nu poate semăna cu Renault.

Unde e Casablanca de altădată ?

Aventuri la marginea savanei

Data publicarii: 2011-12-01 14:11:36

Aeroportul din Bissau e, de fapt, o baracă. Avionul impozant cu care am călătorit se pierde printre ierburi înalte și pare o navă pământeană coborâtă pe o planetă unde civilizația abia se naște. Senzația că mă aflu în Star Treck e întărită de grupul de oficiali care ne întâmpină smeriți, cu ochii în pământ, vădit neacomodați cu costumul și cravata. Sunt niște omuleți, evident negri, care se bălăbănesc caraghios de pe un picior pe celălalt și caută spijin unul la altul pentru a face față într-o situație cu care, evident, nu se împacă și anume primirea unei delegații de departe.

Salonul pentru miniștri și ambasadori e o cameră coșovită, cu portretul în ulei, imens, al lui Amilcar Cabral, revoluționarul care a fost asasinat în anii 60 chiar aici, în Guineeea Bissau.

Orașul capitală e infernal. Barăci lângă barăci, mii se oameni înotând printre barăci. Singura clădire să-i spun fireasca e sediul guvernului, construit de chinezi în schimbul unui acord de pescuit. Un acod dezastruos pentru Bissau, fiindcă nimeni nu s-a gândit să precizeze în contract că pescuitul e interzis în perioada de reproducere. Juriștii localnici s-au gândit, probabil, că ceea ce e tradițional de mii de ani nu trebuie specificat în contract, iar chinezii pescuiesc permanent, zi de zi, neobosiți, ceea ce îi umple pe localnici de o sfântă indignare.

Întâlnirea cu reprezentații guvernului e cel puțin bizară. Vin la un fel de raport aproape toți miniștri, spun câteva vorbe timide, cu aceeași atitudine smerită pe care am observat-o la toți oficialii de aici. Doar premierul pare a fi din alt aluat, e un bătrânel cu un aer împrumutat , după câte se pare, de la foștii stăpâni portughezi , un aer colonial caracterizat de o amabilitate jucată, superioară. Omul dă mâna cu toată lumea, ceea ce pare să-i alerteze pe badiguarzii săi ce vor să pară neapărat mai mult decât sunt.

Urmează un prânz oferit de guvern la un hotel plăcut, o fostă cazarmă portugheză. Ne mutăm dintr-l sală în alta, fiindcă aerul condiționat nu vrea să funcționeze unde vor gazdele. În context, miniștri sunt neputincioși.

Căldura umedă, care topește creierul, m-a obosit de moarte. Găsesc un fotoliu vechi, probabil colonial și el, în care ațipesc pentru un sfert de oră. Eroare fatală în lumea asta ciudată, fiindcă toți colegii mei, înnebuniți la rândul lor de căldură, s-au refugiat în microbuzele ornate cu perdele și brizbrizuri croșetate care au, din fericire, aer condiționat. În sfertul de oră în care am ațipit, lumea a plecat, buimacă, spre maidanul care ține loc de aeroport.

Când m-am trezit, m-am frecat la ochi. În hol, un singur pasager, o doamnă atractivă, de vreo 30 de ani, care se juca liniștită și plictisită pe laptop, o portugheză, probabil.

Trebuie să spun că în situații extreme mă descurc, așa încât am evaluat situația rapid și lucid. Existau două variante. Prima, în care mi se lăsa pașaportul la aeroport, ar fi continuat cu închirierea unei mașini cu șofer, pentru a ajunge astfel la Dakar. Am aflat apoi că ar fi durat trei zile, prin sevană și deșert. Ar mai fi fost și problema banilor, fiindcă nu văzusem vreun bancomat în capitală, dar avema câteva sute de euro cash și speram să-mi ajungă. A doua variantă era cea în care colegii mei nu mi-ar fi lăsat pașaportul. În acest caz, aș fi încercat să trec de gărzile de la palatul guvernamental și să încerc să mă văd cu unul dintre omuleții miniștri.

Trebuia să încerc, totuși, să ajung la aeroport, pentru a vedea care este situația. La recepția hotelului, cele două fete adormite vorbesc doar portugheza. Cuvântul taxi le lasă impasibile. Scot însă un teanc frumușel de franci locali și observ că una dintre recepționere se înviorează. E de acord să ieșim la stradă și să negociem cu un localnic, ceea ce și facem. Pornim pe jos, evident, pe străduțe ierboase unde locuitorii mă privesc ca pe o curiozitate extremă. Grăbesc pasul, cu recepționera după mine, gâfâind. Mă rog la Dumnezeu să nu le vină localnicilor ideea de a mă reține în ospeție.

Recepționera negociaza cu posesorul unui Mercedes fără o ușă și fără geamuri laterale. Cu o prudență anxioasă îmi spune că ar costa două mii de franci drumul până la aeroport, eu îi propun cinci mii, adică zece dolari. Mercedesul își trăiește a doua tinerețe. Localnicii de pe marginea drumului întorc privirea după noi, curioși. Timp de 45 de minute m-am gândit dacă șoferului meu nu îi va veni ideea de a o coti spre savană pentru a obține conținutul probabil apetisant al genții mele: un telefon mobil, un notebook, un portofel în care ar fi gasit bani pentru a trăi un an.

Nu pot spune cu câtă bucurie am zărit coada impozantului avion printre brusturii înalți ai aeroportului. Neuitatul, pentru mine, aeroport din Bissau.

M-am îndrăgostit în Africa

Data publicarii: 2011-11-30 18:10:22

Câteva atitudini, anumite idei, o seamă de cuvinte și gesturi. O seară la restaurant, o noapte la un club. Evident că îmi bazez părerea mai mult pe intuiție, pe senzații, pe feeling. Totuși, cred în ceea ce voi spune în continuare, fiindcă am fost atent, extrem de concentrat, le-am urmărit în mai multe situații și în mai multe tări. Mă refer la ele, la femeile din Africa neagră.

M-am îndrăgostit la Dakar, nu de o anumită femeie, ci de un anumit gen de femeie, femeia africană. Cunoscând-o, am avut revelația unei descoperiri de arheologie umană, fiindcă asemenea tipologie mi se pare a fi dispărut de mult din lumea occidentală și probabil nu peste multă vreme, va dispărea cu totul de pe pământ.

Femeia africană nu face fițe, nu vrea să atragă atenția, cu cât e mai frumoasă, cu atât vrea mai mult să rămână la adăpost, căutând umbra, nu lumina refectoarelor. Ea nu impune, nu pretinde, nu face mofturi, nu se arată a fi blazată, dezabuzată, excedată. Din contra, e constant atentă la ce se întâmplă în jurul ei, dar fără ostentație, fără să judece și fără să caute prilej de bârfă.

Pentru femeia africană nu există nerăbdare, nici refuzul ca artă pentru artă. Ea nu se joacă cu bărbații dar nici nu lasă impresia că ar accepta ca ei să se joace cu ea.

Am impresia că femeie africană nu se consideră, oricum ar arăta, nici frumoasă, dar nici urâtă, că îi ajunge faptul că e femeie.

Pe chipul ei se citește, evident, o tristețe veche, genetică, o împăcare cu soarta care îi conferă un aer de maxim și permanent erotism. Femeia africană e, orice vârstă ar avea, nespus de veche, e de la începuturile lumii. Ea e, de fapt, Eva. Eva neagră.

De ea m-am îndrăgostit.

De la Casablanca la Casa din deal

Data publicarii: 2011-11-29 02:48:11

Duminică dimineața am plecat din Senegal, la prânz eram în Guineea Conakry, iar seara, iată-mă la Casablanca, mort de somn, după whisky-ul aproape obligatoriu la Rick s cafe.

Conakry e un infern condus de un înger de om, cel puțin așa mi s-a părut președintele Alpha Conde, care ne-a primit la palatul său. (foto). Despre această întâlnire voi scrie neapărat pe larg în zilele următoare, fiindcă am avut ce învăța.

După-amiaza, când căldura umedă ajunsese să se lipească parcă de oase, am fost la o recepție la reședința consului onorific al României la Conakry.

Seara, Casablanca, pe care o voi vedea mâine, la pas. Și tot mâine, de la Casablanca direct la Casa din deal, de la Albota, de care îmi e dor.

Cum mi-am petrecut seara de după safari ? Sssst !

Data publicarii: 2011-11-27 21:47:25

Toată după-amiaza de duminică am petrecut-o la 100 de kilometri de Dakar, în savană, la safari.

Fiindcă există un timp al trăirii și altul al mărturisirii, după cum îmi amintesc că a zis Camus, aproape că nu am ce scrie despre această călătorie. Nu m-a lovit nicio zebră cu copita, nu am căzut în apa crocodililor, nu m-a mușcat hipopotamul.

Poate că am regretat, vag, că nu pot rămâne aici măcar un an, convins că timpul în savană trece infinit mai încet.

Cred că am început să am o problemă cu timpul, fiindcă mâine dimineață părăsim Senegalul, la prânz voi fi la Conakri, în cealaltă Guinee, iar seara la Casablanca.

Asta ca să nu mai spun că în seara asta m-aș lăsa de scris, fiindcă știu eu un restaurant lângă ocean unde...

Sssst !

Cele două minunate Cristine din Insulele Capului Verde

Data publicarii: 2011-11-27 20:58:47

Sâmbătă dimineața, am decolat spre Insulele Capului Verde. Cât am băut o cafea și am fumat o țigară, am și ajuns la Praia, capitala, din insula Santiago. Nu auzisem de Praia, iar aceste insule mi se păreau la capătul pământului. Acum, că am ajuns aici, privesc lucrurile ca fiind firești. Așa se întâmplă cu toate minunile, când se împlinesc, se desvrăjesc.

Am intrat imediat la întâlnirea cu primul ministru și cu ministrul de finanțe și mare mi-a fost mirarea și plăcerea să observ că este vorba despre două doamne. Cristina Fontes (foto) este ministrul sănătății și prim-ministru, iar Cristina Duarte are portofoliul finanțelor.

Ei bine, cele două Cristine s-au dovedit absolut minunate, m-au lăsat cu gura căscată. Urmăresc de decenii personalitățile politice, dar nu credeam să aud vreodată discursuri atât de clare și avântate, pline de precizie dar și de mândrie, de optimism dar și de realism. Cel puțin în România nu mi-a fost dat să aud vreodată un asemenea discurs politic și iată-mă întâlnindu-l într-un arhipelag din mijlocul oceanului. De altfel, Insulele Capului Verde arată într-un fel, civilizate, curate, parca nici nu aș fi în Africa, ci undeva, la Lisabona.

Nu e locul aici să vin cu amănunte, totuși trebuie să spun că doamna prim-ministru a precizat clar că, atunci când a fost greu pentru țară, pe primul loc a pus dezvoltarea și bugetul, nefăcând concesii populismului. Iar oamenii nu s-au plâns, au tras din greu și au reușit să scoată țara din mizerie. Prin aceste insule se lucreaza și sâmbăta, echilibrul politic este perfect, nu e loc de lamentări și de întins mâna la guvern.

După-amiaza, am urcat în munți, unde a avut loc o recepție, în acordurile unui fado perfect.

Seara, înapoi în Senegal, fiindca hotelul Le Meridien din Dakar a devenit, în aceste zile, casa noastră.

Îmi cer iertare pentru blogul acesta

Data publicarii: 2011-11-26 03:38:36

E drept așadar că cele proaste trebuie să le rușineze pe cele înțelepte și cele urâte pe cele frumoase, iar cele nefericite pe cele fericite.

Călătoresc alături de oameni minunați, zbor cu un avion privat dintr-o țară în alta, am prilejul să fiu de față la primiri oficiale de către șefi de stat și de guvern, locuiesc în hoteluri de lux, pe malul oceanului, apoi deodată, neașteptat, șocant, pun piciorul pe cel mai tragic petec de pământ de pe întreaga planetă, un loc mai sângeros decât Auschwitz, decât Hiroshima, decât Drezda bombardată, decât Kievul cucerit de mongoli.

La 20 de minute de mers cu vaporul se află, lângă Dakar, insula Goree, cea de pe care au pornit spre America 12 milioane, iar după alții, 15 sau chiar 20 de milioane de sclavi, barbați, femei și copii. Alte milioane au murit aici, pe locul pe care îl străbat la pas în mai puțin de o oră.

Intru în casele sclavilor, sunt doar ceva mai mult de o duzină, le văd celulele, pe sexe și vârste, văd carcerele incredibil de strâmte, pașii mei sunt din ce în ce mai obosiți, mai grei, aveam să ajung la hotel aproape în agonie, oricum fără sânge în obraji,fără vlagă, întrebându-mă dacă și eu sunt om. Întrebare năucă, stupidă, obsesivă.

Fotografiez o ușă prin care sclavii morți sau bolnavi erau azvârliți rechinilor, iar cineva îmi spune că după 300 de ani de asemenea festin și la aproape două secole după încetarea lui, actualele generații de rechini continuă să aștepte tainul.

Aici s-a rugat și a cerut iertare în numele Occidentului papa Ioan Paul al II-lea, aici a intrat în carcera strâmtă și a ieșit în lacrimi Nelson Mandela. Oameni și ei.

Fără să vreau, încep să-mi cer iertare la rândul meu, deși nu sunt portughez, olandez, englez ori francez. Îmi cer iertare acestor milioane de suflete fiindcă exist, fiindcă locuiesc la câțiva kilometri de locul supliciului lor, iar la întoarcere, îmi voi deschide o bere din barul frigorific.

Îmi cer iertare pentru că m-am născut în alt timp, pentru că nu le-am fost alături, pentru poza aceasta și pentru blogul acesta care nu poate repara nimic.

Nimic, chiar nimic.

Mâine, plecăm în Insulele Capului Verde.

Is time for Africa

Data publicarii: 2011-11-25 01:47:37

Aș vrea să pot cunoaște lumea pisând-o și bând-o cu apă, ceea ce și fac în anumite situații. În situațiile de urgență, când setea e mare și vremea e potrivnică, obișnuiesc a face o poțiune din pilitură de viață, așa cum medicii medievali făceau leacuri din perle sfărâmate.

După catastrofala situație de la Bissau, ieri și azi am rămas la Dakar, pisând imagini și vorbe, plimbări și locuri bizare, chipuri de femei și ierarhii de valori, fapte secrete și fapte publice, dând apoi pe gât totul, pentru a mă îmbăta și mai ales pentru a mă vindeca de nonsens.

Ar părea că senegalezii nu sunt balcanici. Apoi, mi se pare că nu ar avea Mitici. Este posibil să nu aibă mândria că se trag de la Decebal și Traian. Își văd de treabă cu modestie, acceptându-și trecutul și încercând să vină pe linia de plutire. Peste femeile lor nu a bătut vântul feminismului neînțărcat, drept pentru care se poartă de parcă ar fi femei, nu militante ale unei ideologii.

Am făcut o fotografie care ar putea să le pară unora prea intimă, însă în context scena a fost de o maximă naturalețe. Mă gândeam, zâmbind spre camera foto, că e posibil ca noi să fim nefericiți prin actualele generații de femei, mature ori în curs de maturizare, în vreme ce acești africani să fie fericiți datorită femeilor lor. Mare lucru și normalitatea feminină.

Vizita la șeful statului a fost una de maximă intensitate. La cei 85 de ani ai săi, excelența sa Abdoulaye Wade, considerat de unii cel mai mare reformator al Africii, omul care stă pe scaunul lui Leopold Sedar Senghor, s-a exprimat cu mândrie și vigoare în legătură cu viitorul țării. Nicio ranchinuă, nici un strop de pesimism în vorbele acestui bătrân, doar direcții clare și principii consistente. Apoi, chiar dacă fiul său conduce vreo patru sau cinci ministere, corupția este, vorba cuiva care știe ce vorbește, mai mică decât la București.

Am băut doar un pahar de viață africană și efectul a fost scăderea febrei absurdului. Cu puțin, dar mi-e mai bine.

In Guineea Bissau, la un pas de dezastru personal

Data publicarii: 2011-11-23 01:06:20

Bissau, capitala Guineei Bissau, este cel mai sărăcăcios oraș pe care l-am văzut vreodată. Doar câteva clădiri sunt, ca să zic așa, normale, restul sunt niște dărăpănături. De observat că și clădirile normale au ceva anormal în ele, fiind ciuruite de gloanțele războaielor civile. Capitala acestei foste colonii portugheze este ultimul loc de pe pământ în care ar trebui să rămâi fără pașaport, fără bani și fără telefon mobil.

Totuși, exact asat mi s-a intamplat, fiindca mobilul nu funcționeaza pe rețelele cunoscute nouă, bancomate nu cred să existe, iar pașaportul îmi rămăsese la unul dintre colegii care se ocupă de formalități. Rămăsesem și eu, toropit de căldură și umezeală, obosit de zboruri și întâlniri , în holul probabil singurului hotel locuibil din oraș.

Pot compara situația cu alte două, întâmplate cu ani în urmă. O dată, grănicerii sovietici m-au dau jos noaptea din tren între stații și m-am trezit sub cerul înstelat, singur cuc și cu o servietă plină de bani și documente. Eram ghid touristic. Am alergat o jumătate de oră printre șine și traverse, spre o luminiță care sclipea în departare și care s-a dovedit a fi o gară.

A doua oară, nenorocirea era să se întâmple în Caucaz, pe vremea când tensiunile legate de Nagorno Karabach reizbucniseră. Un grup de azeri cu căciuli mari și basmale pe figură m-a coborât din autobuz, iar unul dintre ei mi-a pus Kalașnikovul în piept. Ce mi-a spus nu am înțeles și probabil că m-a salvat legitimația internațională de presă pe care am avut inspirația să o scot la iveală.

Azi, la Bissau, am fost la un pas de dezastru personal. Abia în ultima clipă, ajutat de o recepționeră a hotelului care a acceptat să iasă cu mine pe una dintre acele nenorocite străzi pentru a tocmi o mașină, am ajuns la aeroport. Îmi lăsaseră déjà pașaportul la autorități, asta în condițiile în care avioanele pleacă de aici spre lumea civilizată doar o dată la câteva zile, ca să nu mai spun că un zbor de câteva zeci de minute poate costa mii de euro. Cu mașina, așa cum îmi dăduse prin cap să fac, aș fi ajuns la Dakar, unde se reunește în fiecare seară delegația, abia peste două, trei zile.

Acum, sunt din nou la hotel în Dakar, iar față de Guineea Bissau, Senegalul, vorba colegilor mei de delegație, pare a fi însăși Elveția.