De ce mă duc la Moulin Rouge

Data publicarii: 2012-05-12 18:56:10

Mă duc adeseori la Moulin Rouge pentru că întotdeauna cele slabe le ruşinează pe cele tari, cele proaste pe cele înţelepte, iar cabaretul poate umili muzeul. Mă duc la Moulin Rouge pentru a mă feri de orgoliul culturii, de vanitatea întâlnirii cu capodoperele. De la o vreme, încep Parisul cu french cancan fiindcă nu mai cred la fel de tare în artă, în cultură, nu mai sper să mă izbăvesc prin cunoaştere. Spunea Sfantul Ieronim că nici un neam nu se mântuieşte prin dialectică. Just, vezi grecii de azi !

Un cititor anonim îmi scrie că am fugit fiindcă a picat guvernul. Am fugit la Paris, ce e drept, durându-mă-n cot de guvern, nu de altceva, dar fiind eu în presa privată din ianuarie 90, am trecut prin toate avatarurile, prin toate furcile caudine, drept pentru care nu cred că vreun guvern îmi poate mări ori micşora fericirea nici măcar cu o sutime. Guvernele pot cel mult să mă amuze, aşa cum este acesta al lui Ponta, cu trei miniştri contestaţi din start, unul pentru imcompatibilitate, altul pentru impostură şi al treilea pentru plagiat. Dacă în firma mea aş avea trei angajaţi prinşi cu asemenea mâţe-n sac, aş închide-o, aş băga-o în faliment şi nu aş mai ieşi pe stradă de jenă. Chiar nu pricep pe ce criterii a fost făcut acest guvern.

Presa franceză e serioasă, e distantă, e erudită şi e prudentă faţă de lumea politică. A doua zi după victoria lui Francois Hollande, TF1 a difuzat toată seara un documentar mamut despre un trib din Etiopia. După ce am căutat , mai mult retoric, cu telecomenda, un Mircea Badea ori un Dan Diaconescu din Hexagon, m-am întors la documentar.

Am regăsit un Paris friguros. "Voire Paris au mois de mai" zicea Aznavour, dar poate că nimic nu mai e ca înainte, Montmartre pare trist, liliacul e mort, iar restaurantul "Le lapin agile", pe unde au trecut Modigliani şi Picasso, e închis. Ne mulţumim cu raţă în Trocadero şi cu mai multe carafe de vinul casei la "Les Fontaines", lângă Porte de Saint-Cloud.

A fost un Paris dens, ameţitor, obositor, subţire în sens cultural, puternic în cel existenţial, aşa cum ni l-am dorit.

De la o vreme, încep Parisul cu Moulin Rouge. Poate de teamă să nu aflu din nou de la vreun pictor ori de la vreun poet ceea ce vreau să uit şi anume că nimic nu e veşnic. Pulpele fetelor din cabaret sunt, la urma urmei, tot capodopere (şi tot praf stelar).

Hai să fim sinceri, hai să fim serioşi.

O carte ca o broască râioasă

Data publicarii: 2012-04-29 15:51:32

Credeam că nu pot urî o carte, aşa cum nu pot să urăsc un om. Cum s-ar spune: iubeşte cărţile aproapelui tău ca pe cărţile tale. Problema ar fi să-ţi iubeşti cărţile, fiindcă oamenii nu se prea iubesc pe ei, cu toate că afirmă asta, iar cei care scriu cărţi nu şi le prea iubesc, deşi lasă o altă impresie.

În fine, nu despre asta este vorba, ci despre nenorocita carte a lui Michel Onfray intitulată “Prigoana plăcerilor” şi apărută de curând la „Humanitas”. Îl ştiţi pe Onfray, cel cu “O contraistorie a filosofiei”, cel cu “Amurgul unui idol”, titluri aşa cum îmi plac mie...

Haideţi să o iau pe scurtătură, altminteri nu veţi avea timp să citiţi. Teza din “Prigoana plăcerilor” este una veche dusă la extrem. Creştinismul asupreşte corpul, ceea ce poate să creeze, prin mecanisme psiho-somatice, boală şi nenorocire. Totul, zice Michel Onfray, se datorează impotentului de Pavel.”Handicapat sexual, frustrat din cauza acestui ghimpe în carne, Sfantul Pavel trebuie să renunţe la sex, la femei, la plăcerile cărnii, la senzualitate, la voluptate. Ca să-şi poată suporta beteşugul, hotărăşte să închidă acest capitol şi, voind să fie ca toată lumea, dar neputând să fie ca ceilalţi bărbaţi, le cere lor să renunţe la virilitate, ca să fie ca el. Sfântul Pavel vrea să-şi transforme beteşugul în calitate, să-şi sublimeze impotenţa transformându-o în putere, să convertească boala lui proprie în normă pentru toţi. Altfel spus, cum să-ţi suporţi nevroza personală nevrozând întreaga omenire, şi asta pentru veşnicie. Iar veşnicia e lungă...”

Ideea aceasta , precum toată cartea, este ca o broască râioasă. Onfray, admitând să e sincer, nu doar comercial, nu a înţeles nimic din “ Epistole” şi nu a trăit cu adevărat experienţe erotice semnificative. Să mă explic.

Erotismul nu poate fi libertinaj, fiindcă este, în primul rând, tensiune, dramă. Scriind “Corinteni doi”, Sfântul Apostol Pavel generează conflict între dorinţă şi conştiinţă, iar dacă este să fim cinstiţi, apostolul este un fel de garant al frumuseţii sexualităţii. E ca la societăţile de asigurări, care nu îşi doresc să mori fiindcă trebuie să achite poliţa, dar care nu îşi trimit un om să te ţină de mână când treci strada.

”Corinteni doi” nu se opune Kama Sutrei decât în măsura în care polul nord se opune polului sud ori 1 se opune lui 0, fara ca o relată să poată exista în absenţa celeilalte.

Mă rog, dacă e să judecăm astfel, îl putem ierta pe Onfray, fiindcă el se opune lui Pavel, punându-l încă o dată în valoare. Din păcate însă cartea e slabă, ca o vacă slabă căreia i se văd coastele. Iar Onfray nu e un antipod bun pentru Pavel, fiindcă nu e însuşi diavolul, adică nu e Nietzsche.

Ce să mai zic, iată că nu reuşesc să urăsc nici cartea asta...

Ce rahat !

Data publicarii: 2012-04-22 00:54:41

De câteva zile, mi se tot spune, în faţă ori la telefon, cât de mare ziarist a fost Mircea Mărgărit. Vreme de 15 ani, cât am lucrat cu acest om, niciodată nu mi s-a spus asta. Timp de 7 ani, cât a scris în "Criterii", Mircia Mărgărit a fost permanent înjurat, niciodată lăudat. Înjurat în Argeş, fiindcă la Vâlcea mulţi îl citeau cu o satisfacţie mărturisită şi îl apreciau fără să-l cunoască. Nimeni, aşadar, nu e profet în ţara lui.

Mi se va întâmpla, cu siguranţă, acelaşi lucru, cândva. Mă vor lăuda cei care astăzi mă înjură. Situaţia e atât de penibilă, încât, glumind un pic, iată că nu merită să mori. Aş spune că nici Mircea, dacă ar fi ştiut cu câtă ipocrizie îl plâng unii, s-ar fi ferit să moară.

Ce rahat !

20 de rânduri despre vacă

Data publicarii: 2012-03-28 03:50:19

Cărţi peste cărţi, coperte peste coperte. E ca şi cum ar fi prea mulţi struguri şi nici un strop de vin.

Filme lângă filme, pierdute în memorie. Seamană cu lanuri de grâu din care nu ştiu să-mi fac o pâine.

O singură carte ori un singur film nu-ţi pot oferi totul, în schimb crezi asta despre o singură femeie. Femeile sunt, ori nu sunt cărţi ?

Întâmplări după întâmplări, o turmă de animale mici pe care nu le poţi închide într-o cuşcă.

Uneori, sensul trece razant, ca un fulger, dar prea iute străluceşte soarele.

Liniştea celor dragi e o vacă rumegând liniştit iarba neliniştii mele.

"Omul elefant" şi cele două fete din viaţa mea

Data publicarii: 2012-03-26 00:59:47

Cu cinci lei, am cumpărat de la piaţă “Omul elefant” (The Elephant Man, 1980 cu Anthony Hopkins, John Hurt, Anne Bancroft, în regia lui David Lynch) cu o mulţime de nominalizări la Oscar. Nu îl văzusem, nu îl aveam, a fost aşadar un noroc chior.

Subiectul e destul de cunoscut, aşa încât îl las deoparte, fiindcă am de spus două lucruri importante despre acest film. Primul, că e o corectă reevaluare a epocii victoriene atât de bârfită pentru ciudăţenii şi pentru moravurile ei rigide. Promotorii acestor moravuri sunt şi cei care dovedesc bun simţ, stil, maniere, suflet, mai ales suflet. Al doilea lucru esenţial este că filmul este o pledoarie clară pentru dreapta, o dreaptă care ştie cât de ticăloasă poate fi gloata la un moment dat. Aş vrea să ştiu dacă Lynch (apropo, nu mă dau în vânt după “Twin Peaks”, nici după „Blue Velvet”) a citit “Revolta maselor” a lui Ortega y Gasset).

”Omul elefant” e un eseu despre relaţia suflet-corp, masă-elită, credinţă-destin. Aşa stând lucrurile, m-am putut bucura că am văzut filmul împreună cu cele două fete din viaţa mea. Am avut multe de comentat.

O luptă disperată. Vezi de ce...

Data publicarii: 2012-03-23 01:47:32

Zi de zi, o luptă disperată pentru a găsi timp pentru citit. Sunt atâtea cărți teribile necitite. Cum să mori fără să le fi citit ?

Zi de zi, o goană după timpul necesar să văd filme. Voi dispărea fără să fi văzut toate filmele bune.

Timp pentru dragoste, timp pentru soare, pentru munte, pentru mare, pentru Europa, pentru Asia, pentru Africa, pentru America, timp pentru Mozart, mai ales pentru Brahms, pentru un zâmbet, pentru un pahar de vin, pentru o respira, pentru a uita. Voi pleca fără să fi zâmbit toate zâmbetele.

Care ar fi arta de a face puţin din tot cu sentimentul că faci totul ? Nu o cunosc şi asta mă doare cel mai mult.

Aş vrea timp mai ales pentru a înţelege. Nu pentru a mă bucura, ci pentru a pricepe sensul bucuriei. Nu vreau Raiul, ci înţelesul Raiului.

Curios este faptul că nu doar eu vreau timp, vor asta celulele, carnea, creierul, parcă ar căuta şi trupul un înţeles înainte de a îmbătrâni, de a dispărea. Mă bucur că și trupul caută, că nici el nu are timp să moară.

Eu și trupul, doi străini eșuați pe o insulă nepustie.

Ghici cu cine ține plebea !

Data publicarii: 2012-03-19 23:37:35

Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu s-au lansat acum împotriva lui H.-R. Patapievici. Aici s-a ajuns, patru dintre cei mai neghiobi indivizi din spaţiul public să-l linşeze mediatic pe unul dintre cei mai interesanţi oameni de cultură. Semnalul este că tembelismul cu antenă îşi poate bate joc în orice clipă de elita culturală, fiindcă neghiobii amintiţi şi-au şters pantofii şi cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu, precum au decretat că Oxford-ul absolvit de MRU e „vax” şi că a spune că citeşti cărţi e o ruşine.

Cred că Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu, indivizi mediocri, ale căror foi matricole de la liceu şi facultate nu ar avea curaj să şi le facă publice, au convingerea că îi răzbună pe toţi tembelii României care poate or fi încercat dar nu au reuşit să priceapă măcar un paragraf din opera oricăruia dintre cei înjuraţi. Iar aceşti tembeli se vor simţi solidari cultural cu cei patru neghiobi şi vor vota, cu aceeaşi solidaritate, USL.

Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu versusPatapievici, Pleşu, Liiceanu şi Cărtărescu. Ghici cu cine ţine plebea !

Sunt duşman al poporului

Data publicarii: 2012-03-17 22:33:07

Citind acest titlu, cititorii mei se vor împărţi în trei categorii. Unii vor considera că, în sfârşit, mă autodenunţ. Într-adevăr, articolele mele sunt adeseori îndreptate împotriva USL, dar şi împotriva PRM şi PNG, ba chiar împotriva PP-DD, aşadar sunt, la propriu, un duşman al poporului.

Alţi vor considera că este vorba despre o ironie, că fac trimitere la epoca totalitaristă, când această sintagmă îi desemna pe chiaburi, pe burgheji, pe cei care fugeau din ţară, pe dizidenţi. Pe puţinii dizidenţi.

Nu cred că sunt numeroşi cei care vor ghici că mă refer la piesa lui Ibsen intitulată chiar aşa: “Un duşman al poporului”. Personajul principal, dr Stockmann, se revoltă împotriva ignoranţei şi ipocriziei maselor, contra refulantei morale victoriene.

Ştiţi ce zice dr Stockmann ? Luaţi-o la fugă, fiindcă spune ceva înfiorător, o chestiune pe care eu totuşi o cred adeseori adevărată. Minoritatea are întotdeauna dreptate zice personajul, zice Ibsen.

Să fim corecţi şi să spun că dramaturgul norvegian era un pic anarhist şi afirma chiar că ar participa la o revoluţie care ar aboli conceptul de stat şi ar instaura principiul liberului arbitru. Eu nu mă gândesc în niciun caz să-mi însuşesc această idee. Îmi însuşesc însă, ba chiar practic, ideea că minoritatea are întotdeauna dreptate. “Ce este majoritatea ? se întreba Ibsen. Masa ignorantă. Inteligenţa aparţine întotdeauna minoritiţii”.

Ce ne facem cu asemenea idei ? E treaba dumneavoastră dacă sunteţi ori nu de partea lor, eu însă trebuie să recunosc că sunt. Cu un amendament, totuşi. Minoritatea are întotdeauna dreptate, numai că ea trebuie să se supună majorităţii, ori să încerce să capete agrementul acestei majorităţi. Pentru a-l obţine, sărmana minoritate trebuie să devină populistă.

În ultimul său discurs în faţa Parlamentului, preşedintele Traian Băsescu a susţinut necesitatea măririi salariilor bugetarilor de la 1 iunie a.c.

Quod erat demonstrandum.

De azi sunt alt om

Data publicarii: 2012-03-12 23:43:05

Dorind să merg ieri până la Brașov, pe Bran, iar azi să mă întroc, pe Făgăraș, am ascultat în mașină o carte, citită de Marcel Iureș. Trebuie să spun că pe lângă biblioteca mea de carți tipărite, pentru care a trebuit să contruiesc o casă, am și o bibliotecă de cărți vorbite, de audiobook-uri, cu vreo 500 de titluri.

De cele mai multe ori, o carte ascultată își dezvăluie mai multe înțelesuri decât una citită. Acum vreo patru ani, am ascultat, de-a lungul a două drumuri Albota – Timișoara și retur, „Crimă și pedeapsă”, citită de o actriță din Chișinău. Citisem romanul de două ori, o dată pe la 18, a doua oară pe la 30 de ani, dar abia acum, ascultându-l, pot spune că l-am înțeles cu adevărat. Un exemplu este că nu fusesem atent la personajul Marmeladov, iar cartea vorbită m-a făcut să-l consider unul dintre cele mai importante personaje dostoievskiene.

Un alt exemplu se referă la Mircea Cărtărescu, pentru care nu am avut vreo mare pasiune. Când am ascultat însă „Travesti” în lectura lui Claudiu Bleonț, mi-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, îl tot citesc (sau ascult) pe Cărtărescu, cu alți ochi (alte urechi, dacă vreți). L-am sunat pe Claudiu Bleonț să-i mulțumesc fiindcă mi l-a dăruit pe Cărtărescu.

Acum, pe traseul Albota – Brașov – Rm. Vâlcea, am ascultat „Revolta maselor” de Ortega y Gasset. Am învățat la Filozofie despre această carte, am citit fragmente prin dicționare și crestomații, am citit…citate, dar nu citisem cartea. Și, de altminteri, nu citisem din Ortega y Gasset decât „Eseu despre dragoste”.

Ei bine, doamnelor și domnilor, mă mir cum de am putut trăi și cum am putut să am pretenția să lucrez în presă până acum fără această carte. Sincer, cred că după cei 500 de kilometri și după ultima silabă a cărții, am simțit că sunt alt om. Am învățat multe și mi s-au confirmat multe. De la „Cunoașterea inutilă” de Jean- Francois Revel nu am mai avut sentimentul că mă aflu în fața unei capodopere care mă va ajuta în înțelegerea fenomenelor politice.

Nu voi dezvolta aici, dar voi insista să citiți, ori să ascultați cartea. Nu faceți ca mine, nu o citiți la 57 de ani, citiți-o acum, imediat, de mâine. Dacă nu ați citit-o deja.

Citiți-o și nu vă supărați pe acest mare spaniol.

Pentru voi, doamnelor

Data publicarii: 2012-03-08 22:50:59

Femeie .Se dedică tuturor

Femeie, nu te pot gândi murind,
te pot gândi mireasa tuturor,
dar să nu fii cu mintea nu cuprind,
cum să nu fii şi să îmi fie dor ?

Femeie, nu te pot gândi murind,
pot mai degrabă să gândesc Treimea
dar n-aș putea să fiu închipuind
că nu vei fi atât cât va fi lumea.

Femeie, nu te pot gândi murind
pot să te văd zburând înspre Lactee,
dar să nu fii în minte nu cuprind,
eu nu te pot gândi murind, femeie!
br> Femeie, nu te pot gândi murind
şi sigur sunt că vei fi veşnic vie
fiindcă nu pot trăi închipuind
tu să nu fii şi lumea să mai fie.
.
.(Din volumul Gheorghe Smeoreanu, „Ave Maria”, 2005).

Ce cred despre The Artist

Data publicarii: 2012-03-08 02:41:51

Să o luăm metodic. Regia: Michel Hazanavicius, cu Jean Dujardin și Bérénice Bejo. Producător: La Petite Reine, adică un film de la Paris. Genial.

Genial pentru că povesteşte despre moartea filmului mut cu mijloacele artistice ale filmului mut. E ca şi cum ai picta pe un vas de ceramică istoria dispariţiei olăritului. Mai grav, ca şi cum ai explica unui orb ce este lumina, cu toată delicateţea posibilă.

Filmul acesta este ca un verset biblic, vorbind despre cele proaste care le ruşinează pe cele înţelepte, despre cele mute care le ruşinează pe cele sonore. Aici stă sensul, împachetat la infinit, ca o invizibilă gaură neagră. „The Artist” este prima minunată gaură neagră din universul cinematografiei.

Aceasta este filosofia filmului. Senzaţia este însă şi mai complexă şi indelebilă, fiindcă aştepţi permanent să izbucnească vorbele şi astfel ţi se face dor de ele şi mulţumeşti Creatorului că urechea şi vorbele există.

E un film hegelian prin tensiunea dialecticii şi prin finalul care, acceptând cuvântul, refuză semnificaţiile absurde. Spiritul absolut al filmului mut cunoaşte fenomenologia izbăvitoare şi astfel adevărul e recuperat pe deplin.

Moralmente, filmul exprimă absoluta decenţă, fiindcă nu se întoarce în istorie pentru a o rescrie ori pentru a o sfida cu tehnici şi perspective contemporane. Avem de a face cu metafora respectului pentru film.

Mă bucur că există The Artist fiindcă privindu-l e posibil să ne îndoim de faptul că perfecţiunea e doar un atribut divin. Se spune că aceasta e senzaţia pe care ţi-o poate da Bach şi, culmea, există o înrudire între acest film şi Arta Fugii.

Acest film poate să nu bucure şi nici să întristeze, poate nici nu ştim ce ne spune ci doar ştim că ne spune ceva grav, esenţial, ca mesajul cuiva după o întoarcere de acolo de unde nimeni nu s-a întors.

Vedeţi The Artist şi veţi afla că George nu vrea să vorbească, fiindcă vorbele au produs războaiele, despărţirile, minciunile. Dar George va vorbi pentru că vorbele fac posibile poeziile şi împăcările şi jurămintele. Până una alta, George dansează cu iubita lui. E mai sigur.

Filmele sunt ca bărbaţii, cărţile sunt ca femeile

Data publicarii: 2012-03-04 03:14:31

Filmele sunt ca bărbaţii, cărţile sunt ca femeile.

Filmele sunt o iluzie, o sucesiune de secvenţe, în vreme ce cărţile sunt certitudinea şi continuitatea.

Filmele te vor, cărţile te doresc. Ecranizările sunt ca operaţia de schimbare de sex.

Dacă iadul e o sală de cinema, raiul e o bibliotecă .

Mă uit la filme cu vinovăţie, citesc ca şi cum aş face fapte bune. Cinematograful e fitness, cititul e o plimbare pe malul mării.

Filmele sunt hamburgeri, cărţile sunt vinete coapte. Azi noapte, am văzut “Midnight in Paris” de Woody Allen, patru nominalizări la ultimul Oscar, gustos ca un McParis, ca să zic aşa.

Cum m-am nenorocit ca intelectual

Data publicarii: 2012-02-27 03:49:15

Pentru Cristina, să se facă bine mai repede

La ce bun să citeşti această carte dacă nu îi vei vorbi despre ea copilului tau ?

La ce bun să asculţi acest Brahms dacă femeia ta nu află nimic despre asta ?

Cultura care nu se face sânge şi trup e doar o minciună.

Cred din tot sufletul că nu existăm decât în ceilalţi, iar dacă spiritul nostru nu e în ei, nu e niciunde.

Filmul acesta e bun fiindcă l-am văzut gândindu-mă cum i-l voi povesti ei, iar cine merge singur prin muzee singur va rămâne. Astfel mă neg pe mine ca intelectual, considerând că aceasta ar fi cea mai mare ocară, fiindcă intelectualul speculează în loc să dăruiască, explică în loc să îmbrăţişeze, scrie în loc să iubească.

Ştiu că Hegel nu e o poveste de adormit copiii, dar poate fi una de trezit copiii.

Când mi-am pierdut iubita, am simţit că se întorc între coperţile lor toate cărţile citite până atunci, iar când am regăsit-o, a fost clipa în care am citit, brusc, mii de cărţi.

Sunt cult în pat şi erotic în sala de concert, înţeleg sânii şi muşc din Rubliov, iar cu ea mă culc, sorry, fiindcă Socrate a murit de mult.

Ce i-am ascuns până acum iubitei mele

Data publicarii: 2012-02-23 03:28:14

I-am ascuns până acum femeii pe care o iubesc o serie de lucruri.

De pildă, nu i-am spus niciodată că de când o cunosc citesc cărți mai bune decât înainte, pentru a fi mai bun.

De asemenea, nu am avut curajul să îi spun că am devenit mai atent la ce se întâmplă în natură, pentru a-i putea povesti ei.

Tot de când o știu, îi privesc pe toți bărbații ca pe niște prieteni cărora le doresc să întâlnească o femeie cât de cât asemănătoare cu ea.

I-am mai ascuns și faptul că mă simt cel mai potent nu în pat, ci atunci când iese cu mine pe stradă.

Nu i-am spus niciodată că de când o știu mă bărbieresc mai atent și cu toate că petrecem puțin timp împreună, mă îmbrac de fiecare dată așa cum i-ar plăcea ei și mă port ca și cum ar fi de față.

Cel mai tare i-am ascuns faptul că nu sper să fiu niciodată mai bun ca ea.

Cam acestea sunt, în mare, lucrurile pe care nu i le-am spus iubitei mele, dar dacă tot am un blog, m-am gândit să le scriu aici.

O cheamă Ana și are bun simț.

Am fost cam intimist ? Probabil. Mă va ierta însă și de data asta și se înțelege că mă iartă des.

Înainte şi după emisiune

Data publicarii: 2012-02-20 19:57:12

Mă plimb pe stradă, la Rm. Vâlcea, mai am o oră până la emisiunea mea de la VTV. De ani de zile, la 8 seara, spun "Bunăseara, doamnelor şi domnilor". Poate am sau nu am chef, poate sunt bucuros sau disperat, la ora 8 îmi intru în rol.

Niciodată nu pot începe spunând cum sunt în seara aceea, trebuie să fiu doar spirit, cât pot, sufletul trebuie escamotat.

Aş vrea să treacă vremea, să intru în direct, fiindcă timp de două ore am dreptul să nu mă gândesc la mine.

Îmi cumpăr covrigi, îi mănânc pe stradă. În faţă, un grup de adolescenţi, vreo patru, cu fesuri pe ochi. Vorbesc tare, apoi, ca la un semnal, fac stânga-mprejur. Le văd feţele fără expresie şi mă sperii. Aş vrea să am autoritatea de a le spune să meargă acasă, să vadă un film, să citească o carte, să înveţe. Nu vreau să îi văd peste câţiva ani ieşind în stradă şi cerând locuri de muncă de la guvern.

Ajuns la studio, încep să mă gândesc la invitaţi. Uit de mine. Astă-seară, emisiune cu Miron Cozma.

Uit de mine. Spre sfârşitul emisiunii, ca întotdeauna, apare, vag, întrebarea: şi eu ce fac după ?

Violuri nemărturisite din viața mea

Data publicarii: 2012-02-17 18:48:39

La viața mea, am violat și am fost violat de mai multe ori.

Mă refer la cărți, nu la femei.

Am citit cu forța mai multe cărți de poezie care nu m-au dorit. Ca să dau câteva nume, este vorba despre Sylvia Plath, Gottfried Benn, William Blake sau Ingeborg Bachmann. Sunt și romane care s-au opus din răsputeri citirii, cum ar fi: Ulysses, Jocul cu mărgele de sticlă, Muntele vrăjit, Amantul colivăresei.

Mai crunt a fost atunci când cărțile m-au avut cu de-a sila și îmi amintesc nopțile de siluire la care m-a supus Nathalie Sarraute, ori perioadele de dragoste violentă la care m-a obligat Michel Butor.

Cu niciuna dintre cărțile care m-au violat nu vreau să mă mai văd în viața mea. Știu că mă pândesc din bibliotecă pentru a mă da pe spate la cea mai mică ocazie.

Apropo de asta, singurele biblioteci feminine au fost haremurile, iar sultanii au putut reciti femei. Altul ar fi fost gustul vieții mele dacă aș fi putut păstra într-o bibliotecă nu doar toate cărțile, ci și toate femeile citite.

Recunosc că am vrut să forțez nota la un moment dat și să îmi construiesc o astfel de bibliotecă imaginară: la fiecare șapte cărți, o femeie, păstrând proporția, oricât mi-ar fi ars buza după o noapte de sex, ori o noapte de citit. N-am izbutit.

Există o serie de legături primejdioase. Mă întreb adeseori pe vremea cărei femei am citit o carte anume, iar observaţia care mă face să zâmbesc este că pe clasici i-am citit de-a lungul unor iubiri clasice, iar cu cât iubirile mele au fost mai moderne, cu atât au fost mai moderne cărţile de pe noptieră.

În fine, acum sunt un bărbat serios, grizonat. Ca atare, nu mă mai joc de-a citititul, îmi aleg lecturile pe îndelete, revin, subliniez, termin greu.

Scuze.

Mâine, urc în vârful dealului, la cabană, cu o carte potrivită vârstei mele: Rudin, de Turgheniev. Bănuiesc că vom discuta la gura sobei până în zori, fiindcă a trecut vremea când mă tăvăleam cu cărțile pe podea.

Vă povestesc.

Despre doamnele în vârstă care afişează poze false pe facebook

Data publicarii: 2012-02-11 23:40:18

Faptul că unele doamne mai în vârstă afișează pe facebook fotografiile unor tinere perfecte la înfățișare mă derutează. Cum majoritatea doamnelor mai în vârstă procedează în acest fel, deruta mea se transformă în angoasă.

Mă întreb cât e de trist să fii femeie și să îmbătrânești. Poate ar trebui să pun altfel problema și anume cât e de trist să fii femeie, să îmbătrânești și să nu accepți, cel puțin la nivel inconștient, realitatea.

În Las Palmas de Gran Canaria, am descoperit o minunată discotecă oldies. Vin acolo doamne și domni bătrâni de la Madrid, dansează până spre dimineaţă, beau o pina colada și fac dragoste. Ori sex, dacă preferați, fiindcă, trebuie să o spun, urcă în hotel cu parteneri cu mult mai tineri. E însă vizibil că nu doar acei domni, dar nici acele doamne nu au vreo problemă că sunt septuagenari sau chiar octogenari.

Primul ministru și ministul de finanțe din Insulele Capului Verde sunt două doamne pe care am avut plăcerea să le cunosc, în decembrie trecut, la Praia. Una dintre doamne se apropie de șaizeci de ani, cealaltă a trecut, cred, de această vârstă. Rareori am văzut însă femei mai frumoase, mai atrăgătoare, iar ceea ce le făcea să fie astfel era și acceptarea cu seninătate și noblețe a condiției, să-i spunem, biologice. Am simțit însă și forță și cultură în personalitatea lor și, zâmbind, i-am invidiat pe soții lor.

Cândva, lângă Santiago de Chile, la o cramă celebră, am văzut o cântăreață de flamenco a cărei vârstă mi se părea indecisă. Cu ochii ațintiți pe coapsele ei prinse în pantaloni de echitație, am întrebat un ospătar cine e și câți ani are și am aflat că este o cântăreață națională și are peste șaizeci de ani. Am dorit să o cunosc și când am reușit, mi-a spus că soțul ei are optzeci și e îndrăgostită lulea de el. Nu mințea, fremăta spunându-mi asta.

Să fie neacceptarea vârstei de către unele doamne o chestiune care ţine mai ales de ţările din est, de ţările foste comuniste ? Să fie această atitudine un semn că bătrânii noştri se resemnează uşor ? E cumva o problemă care ține mai ales de civilizația noastră încă un pic retardată ?

Poți să optezi pentru a nu-ți afișa portretul pe facebook, dar e de-a dreptul discordant să decizi că te reprezintă un chip total opus. Tu ești bătrână, chipul e tânăr, tu nu mai ești frumoasă, chipul e impecabil. Nu e foarte greu de suportat o astfel de tensiune ?

Obișnuiesc să glumesc spunând că îmi calculez vârsta astfel: anii mei, plus anii iubitei mele, plus anii copilului meu împărțit la trei. Rezultă celebra vârstă a lui Iisus. Nu îmi fac însă iluzii, chiar am 57 de ani, dar mi se pare o vârstă atât de frumoasă, încât mi-o mărturisesc cu mândrie.

O vârstă mai înaintată este o provocare chiar și în plan erotic, eu cel puțin asta cred.

Mă pasionează bătrânețea și cred că e normal să fie așa, fiindcă nu o cunosc, ori abia am început să o cunosc, iar din ceea ce am putut observa până acum, pot spune că e fascinantă. Cu condiția să o accepți, să o iubești, să o respecți.

Nu îmi place exprimarea ipocrită că doar sufletul contează dacă el rămâne tânăr. Îmi place sufletul meu de 57 de ani în corpul meu de 57 de ani.

Nu le înţeleg pe doamnele în vârstă ce se recomandă cu fotografii impecabile care nu sunt ale lor. Nu le înţeleg, dar probabil că există un înţeles care îmi scapă mie, cel puţin…

Pe fereastra dormitorului meu

Data publicarii: 2012-02-10 00:19:59

Țin foarte mult ca atunci când mă trezesc să văd pe fereastră o imagine care să-mi confirme faptul că viața merită trăită. Când posibilitățile materiale mi-au permis, am putut alege peisajul pe care sa îl dăruiesc ochilor mei dimineața.

Peisajele mele au fost întotdeauna mai frumoase decât mașinile mele. Dar nu mai frumoase ca femeile din viața mea.

Acestea, la rândul lor, sunt mai frumoase decât hainele mele. Dar nu mai frumoase decât cărțile mele.

Cărţile mele sunt mai frumoase decât faptele mele. Dar nu mai frumoase decât copilul meu.

Copilul meu e mai frumos decât orice pe lume. Dar nu mai frumos decât iubirea pe care i-o port.

Vedeţi, totul începe cu prima imagine a zilei. Dacă aş putea, aş deschide ochii, simultan, pe toate ferestrele dormitoarelor vieţii mele. Toate au arătat ceva demn de văzut.

În fotografie, imaginea dimineţii de ieri.

Recomand călduros orgiile

Data publicarii: 2012-01-31 23:43:50

Am simţit întotdeauna că orgiile sunt recomandabile. Cum zice o şansonetă: „ c/est bon pour le temperament de s/evader de temps en temps.” Depinde însă de ceea ce înţelege fiecare prin cuvântul orgie.

Pentru mine, o orgie este punerea laolaltă a mai multor senzații tari din care, la nevoie, poate lipsi sexul. Orgia mea preferată, dintre cele asexuate, este să merg la Paris, să beau seara o bere pe Champs Elysees, iar dimineața să ajung în România și să urc imediat în munți, unde, la un foc lângă cort, să privesc întreaga noapte cerul cu un pahar de vodcă în mână. Dacă în acest cocktail orgiastic este pus și ingredientul erotic, doar a doua zi, după răsăritul soarelui, atunci e cu atât mai bine.

Alte orgii de-ale mele ar fi combinarea focului din sobă cu concertul în re major pentru vioară de Brahms și niște ochi verzi, ori melanjul psihic dintre o zi petrecută cu Platon și plecarea, la orele nopţii, cu mașina, spre Viena. Ca variație, pot combina un Platon cu un meci Real – Barcelona.

Recenta călătorie în Africa mi-a prilejuit multe asemenea contrapunctări. O noapte fierbinte la Dakar, iar dimineața un zbor în Insulele Capului Verde, pentru ca seara, îmbătat de oboseală, să iar masa în Cafeneaua lui Rick de la Casablanca.

O justificare neașteptată a predilecției mele pentru asemenea orgii, pe care le recomand ca specialist în psihosomatică, o găsesc, iată, la Mircea Eliade: ”Sensul abscons al orgiei rituale acesta era: contopirea tuturor lucrurilor, suprimarea tuturor limitelor, suspendarea oricăror forme, a oricăror distanţe şi discriminări”.

Recomand călduros orgiile.

Secretele mele

Data publicarii: 2012-01-29 20:17:22

O studentă la Ştiinţe Politice, Camelia Cîrstea, mi-a solicitat un interviu pe care să îl folosească la facultate, ca obiect de studiu. I l-am oferit cu plăcere şi m-am gândit să îl public aici. Interviul cuprinde "secrete" în măsura în care mulţi dintre cei care îmi comentează articolele nu ştiu aproape nimic despre subsemnatul.Iată interviul:

Ce v-a influentat sa deveniti jurnalist?

-Un defect al felului meu de a fi si anume, incapacitatea de a ramane intr-un domeniu, de a ma specializa intr-un domeniu. Dupa ce mi-am satisfacut curiozitatea relativa dintr-un domeniu, am trecut al altul, in tinerete. Am facut asta de vreo 4-5 ori, iar in final am descoperit ca nu sunt un specialist in nimic. Am facut intai psihologia si m-am specializat in psihopatologie, dupa care am facut demografia, la Centrul Natiunilor Unite iar apoi demografia istorica la Scoala de Inalte Studii, Stiinte Sociale din Paris , dupa care am facut teologia, apoi un doctorat in Litere. Iata deci ca e vorba de un defect si anume, defectul de a nu aprofunda un domeniu toata viata. Cand ai un asemenea defect, singura modalitate de a-ti castiga painea este sa iti folosesti defectul. Sa folosesti aceasta interdisciplinaritate personala intr-un domeniu unde ea sa functioneze si anume in domeniul presei. Acesta este motivul pentru care am “esuat” in presa, la care se adauga si o anumita placere pe care am simtit-o din adolescenta, de la 14 ani cand am publicat primul articol. Am simtit ca imi place sa fac acest lucru. De ce? Nu pot explica, dar am simtit ca imi place. Defectul acela si cu placerea aceasta, cu alte aspecte ca ambitia, conjunctura, plus ca facusem o suta de pasi si imi era greu sa ma intorc, au contribuit la ramanerea mea in presa.

Si totusi, daca nu ati fi ales jurnalismul, din tot ceea ce ati studiat, la ce v-ati fi oprit?

-Psihopatologie, fara indoiala. Mi-a placut foarte mult, aveam talent de diagnostician. Cred ca la 23 de ani citisem tot ce se publicase sau tot ce exista in Romania in materie de psihopatologie si mancasem destula “nebunie pe paine” la Spitalul Nr. 9, credeam ca voi ramane in acest domeniu, in orice caz.

Cum ati ajuns sa lucrati la televiziune, sa aveti emisiunea Criterii Politice?

-Directori si patroni de televiziune, vazand ca performez in presa scrisa din zona, m-au cautat de-a lungul timpului pentru a face emisiuni. Asta se intampla in urma cu 10-11 ani, cand am inceput primul ciclu de emisiuni la Pitesti si acum sunt in al 9 lea an de emisiuni zilnice, ca sa spun asa. A intrat in viata mea ritmul acesta. In fiecare seara eu ma intalnesc si stau de vorba la televizor cu oamenii.

Care considerati ca este rolul jurnalistului in societate?

-Sunt tot felul de jurnalisti si mai sunt si oameni care se declara jurnalisti. Presa e un rau necesar. Asa cum sunt mai multe alimente pe care trebuie sa le mananci, care iti fac si bine, dar in acelasi timp, iti fac si rau, se depun pe artere, pe ficat, pe rinichi etc. Sigur ca fara presa, Romania nu ar mai fi existat la ora asta, ar fi fost total furata, total mutata in alte conturi, dar pe de alta parte, trebuie sa remarc faptul ca tehnicile de manipulare s-au perpetuat atat de mult...si experienta de manipulare a devenit atat de mare, incat rolul negativ al presei tinde sa il egaleze sau chiar sa il depaseasca pe cel benefic.

Sa inteleg, deci, ca dumneavoastra considerati ca presa manipuleaza?

-Fara indoiala, in sensul larg al termenului, orice comunicare manipuleaza, orice act de comunicare. Presa din Romania manipuleaza intr-un sens restrans,propriu, manipuleaza in anumite scopuri, anumite interese. Uitati-va ce se intampla cu posturile de stiri din Bucuresti, care scot oamenii in strada, la aceasta ora, dat fiind faptul ca patronii lor au partide politice cu cei care vor sa schimbe lumea. Pentru a realiza acest scop, folosesc informatia punand accent doar pe ceea ce vor sa se vada, oferind mesaje cu caracter sofisticat sau chiar ilogic de multe ori. Trebuie precizat, ca eu mi-as dori foarte mult ca in programele scolare, sa se introduca un curs de antimanipulare, de rezistenta la manipulare. Cred ca cetatenii unei tari democratice, ar trebui sa fie intruiti in acest sens, sa stie cum sa preia mesajele din media, cum sa le interpreteze, cum sa le analizeze. E putin probabil sa se intample acest lucru, pentru ca daca un ministru sau un parlamentar propune o asemenea chestiune, toata presa i-ar sari in cap, pentru ca presa are propriile sale reflexe de aparare. S-au propus proiecte de lege ale presei, in ultimii 20 de ani si in mod total nemotivat, o parte a jurnalistilor s-a indreptat impotriva celui care a avut o asemenea initiativa, pentru ca acei jurnalisti au interes ca presa sa ramana nereglementata. Nereglementata in sensul in care sa poata oricine sa patrunde in interiorul ei, sa nu existe bariere deontologice, ca sa isi poata exercita functia de santaj, pentru ca averile, aproape in exclusivitate in capitala apartin unor jurnalisti care s-au ocupat cu traficul de influenta, de aceea nu si-au dorit o lege a presei. Acum, noul Cod Civil suplineste legea presei, aparand destul de bine demnitatea persoanei. Nu doresc, desigur, o lege a presei ca in Ungaria, despre care am auzit ca este destul de restrictiva, dar totusi, e necesara o minima reglementare in sensul in care un jurnalist sa primeasca o acreditare profesionale in baza unor studii superioare, nu neaparat de specialitate, in baza unui cazier, pentru ca sunt foarte multi infractori, oameni veniti de la Jilava, care in scurt timp au devenit jurnalisti sau chiar sunt in structura de conducere a unor redactii. Stiu un caz, o persoana are cinci condamnari, inclusiv pentru tentativa de omor, dar conduce un ziar in Romania. Aceste lucruri ar trebui puse la punct, pentru ca ne dezavantajeaza pe cei care dorim sa fim cinstiti, sa ne facem meseria intr-un mod onest.

Apropo de legi si de parlamentari, ce parere aveti despre mediul politic de astazi?

-Sunt multi factori care au contribuit la slabiciunea mediului politic. In primul rand ca selectia la inceputul anilor ‘80 a fost o antiselectie, au intrat in politica nu cei care aveau studii si erau pregatiti, cei competenti, ci aceia care aveau tupeu. Puteai avea celelalte calitati, fara tupeu, nu puteai ajunge in domeniu. Acum s-a mai schimbat putin, dar nu cu mult. Noi nu avem o traditie a democratiei , venind din perioada comunista, si populatia nu a avut mijloace de judeca pe cei carora le cereau votul. S-au inspirat dupa carisma, s-au lasat pacaliti oamnii. Incetul cu incetul totul se va schimba si calitatea clasei politice va creste.

Ce credeti dumneavoastra ca lipseste parlamentarului roman, de fapt?

-Cultura si onestitatea. Nu tuturor le lipsesc aceste doua lucruri, dar majoritatea nu sunt instrumentati cultural. Traiesc intr-un mediu in care s-a inradacinat ideea ca daca ai o functie politica trebuie sa beneficiezi in mod grosolan de ea.

Ce considerati dumneavoastra ca ar trebui sa stie un tanar aspirant la o functie in politica?

-Cu tinerii trebuie discutat. Mai intai trebuie sa ai experienta in conducerea unor colective, o conducere in teambuilding, sa performezi intr-o munca colectiva, sa te impui acolo ca lider, sa fii recunoscut informal ca lider, inainte de a fi formal si abia apoi sa iti doresti sa fii in politica, pentru ca fara experienta muncii cu oamenii, nu stii daca esti bun sau nu pentru asa ceva. Dupa aceea, sigur ca trebuie un soi de cultura politica pe care politicienii nostri nu o au. Ei nu citesc economie, politologie si isi dau cu parerea pur si simplu bazandu-se pe ceea ce aud de la televizor, pe ceea ce aud de la colegi. Statutul de lider politic presupune multe trasaturi si trebuie sa te autostudiezi sa vezi daca le ai: stabilitatea psihica necesara, forta de munca necesara, carisma necesara, capacitatea de a rezista unor tentatii, puterea de a te face ascultat si bineinteles, sa existe o cultura.

Oamenii politici stiu sa comunice cu poporul? Comunica intr-un mod corect si eficient?

-Oamenii politic comunica, ei incearca sa manipuleze. Intra intr-un dialog sistematic in campaniile electorale si o fac numai pentru a obtine simpatia populara, nu pentru a spune adevarul. De remarcat ceea ce,poate pentru prima data, se intampla cu actuala structura de conducere a Romaniei, care nu incearca sa manipuleze, dar comunica prost, ceea ce e un lucru rau, pentru ca nu au reusit sa explice masurile de austeritate luate si legle reformei. In schimb, n u au apelat prea mult la acte de manipulare. Asistam la cea mai scazuta tendinta de manipulare din partea politicii din ultimii 20 de ani.

Ce sfat ii dati unui tanar care ar dori sa devina jurnalist?

-Sa se ocupe de altceva, serios vorbind. Eu am o fetita si nu mi-as dori sa imbratiseze aceasta meserie. Chiar o feresc putin de emisiunile politice sua de site-urile politice, inclusiv de revista mea Criterii politice. Nu o incurajez sa se uite la emisiunile mele, nu mi-as dori sa imi calce pe urme. Meseria de jurnalist este si una alienanta. Tu nu iti mai apartii tie, ci apartii domeniilor si oameniilor despre care scrii. Uneori mi se intampla sa visez fragmente din emisiuni. Nu e bine pentru un om.

Cum putem convinge tinerii sa fie mai interesati de cultura decat de cancan?

-Eu mi-am pus aceasta problema si incerc sa o rezolv concret cu fetita mea de 10 ani. Vara trecuta eram pe malul Oltului, la un restaurant unde luam pranzul si mi-a spus ca este un peisaj foarte frumos. Era, intr-adevar un peisaj deosebit. Mi-a spus spus ca cititul cartiilor sunt ca niste ochelari care te ajuta sa vezi peisajul acela si mai frumos decat il vad oamenii obisnuiti. Cred ca aceasta inseamna cultur, asta trebuie sa le spunem tinerilor. Daca nu isi formeaza un bagaj cultural, pierd foarte mult din intelesurile acestei lumi si din nuantele ei. Fata de un om cult, un om incult vede in alb si negru.

Tatăl și mama proștilor

Data publicarii: 2012-01-25 08:16:11

Iar statul este tatăl lor şi mama lor e presa.

Presa a folosit timp de două decenii un limbaj comunist pentru a vorbi despre chestiuni capitaliste. Nu s-a discutat mai ales despre: credit, asociere, dezvoltare, productivitate, ci mai ales despre: exploatare, cârdăşie, ţepe, mafie. Orice afacere a fost considerată din start o hoţie, iar lumea a înţeles din ziare că e cinstit să nu comiţi nicio tentativă de biznis.

Pe umărul presei private plângeau toţi întreţinuţii statului. Ziariştii i-au urât pe patroni, i-au hărţuit, i-au prezentat ca pe o specie de briganzi. Lumea a înţeles că acest capitalism e o cloacă de care orice părinte responsabil trebuie să-şi ferească odraslele.

Ceea ce am semănat a răsărit, grâul a crescut strâmb şi buruienile drepte. Presa a fost mama răniţilor unui război cu piaţa. În fond, mama proştilor.

Happy and ?

Data publicarii: 2012-01-24 23:35:17

În anii 90 am fost nu de stânga, dar de partea stângii, crezând că poporul are nevoie de o perioadă de carantină după întoarcerea din comunism. Consideram că stânga oferă tuturor o şansă se evolueze, cu un anumit sprijin, spre înţelegerea regulilor jocului capitalist.

Cred că am făcut un calcul greşit, fiindcă răgazul a fost folosit de cei mai mulţi români nu pentru a înţelege şi a se adapta, ci pentru a tăia frunză la câini. Nu s-au perfecţionat profesional, nu au riscat, nu şi-au pus mintea la contribuţie, au crezut că economia de piaţă e doar o glumă şi că statul va interveni în caz de avarie a vieţii personale. Iar statul le dădea dreptate, intervenea.

Se ajunsese la o complicitate între stat și cetățeni, ca între doi bolnavi incurabil care se ajutau reciproc să să parcurgă ultimii paşi în viaţă.

Pe la mijlocul primului deceniu al noului secol, am realizat eroarea de calcul. Criza mondială avea să îmi demonstreze apoi că mă înşelasem grav şi numai tăierea cozii câinelui dintr-o dată, aşa cum o ceruseră cândva liberalii, ar fi putut să ne pregătească pentru ceea ce va urma. Îmi spuneam că e însă prea târziu, nimeni, nicio forţă politică nu va avea curajul să renunţe la populism şi să intre într-o paradigmă dură. Fiindcă a-i face bine poporului prin suferinţă nu poate decât să te trimită în afara istoriei, existând mulţi salvatori ipocriţi, ghicitori în stele politice, gata să îţi ia locul.

În 6 iunie 2009, Traian Băsescu a apărut câteva minute la televizor şi s-a sinucis politic în direct. Acest harakiri mi-a plăcut şi m-a şocat deopotrivă. Nu credeam să existe un asemenea om politic.

Apoi, timp de un an şi jumătate, Băsescu şi Boc au mers umăr la umăr, ca într-un western, încercuiţi fiind de populişti. Ştiam că este imposibil să nu îi nimerească niciun glonţ, fiindcă se trăgea din toate părţile.

Acum, rafalele s-au înteţit şi mă întreb dacă vom asista la căderea eroilor pozitivi ori istoria ne rezervă un miraculos happy and.

Mamă, m-a bătut Heidegger !

Data publicarii: 2012-01-22 23:40:52

De cele mai multe ori, Gigel e mai greu de înţeles decât Heidegger. Ce e de făcut ?

La prima vedere, ar urma să insistăm în înţelegerea lui Heidegger, aceasta urmând a ne ajuta să îl pricepem mai bine pe Gigel. Cine procedează astfel cade însă într-o fatală eroare, pentru că nu Heidegger ne poate ajuta să-l înţelegem pe Gigel, ci viceversa.

Gigel este Gigel, iar faptul că nu a scris niciodată “Sein und Zeit” îl face cu atât mai misterios. Dacă am avea o operă scrisă de Gigel, înţelegerea sa ca om ar fi cu mult mai uşoară,din păcate însă o asemenea chestiune lipseşte.

Multă lume se plânge că nu îi înţelege pe Kant sau Hegel , pe Joyce sau pe Alban Berg, pe Urmuz sau pe Malevici. Au curs, în secret, lacrimi şiroaie din pricina acestor adevărate pietre de poticnire pentru domni şi doamne cu ştaif. Unii, ca mine de pildă, se plâng mai ales că nu îl înţeleg pe Gigel.

Observaţi, ne învârtim în jurul cozii şi asta se întâmpla din cauză că folosim termeni greşiţi. Să punem în loc de a înţelege pe a iubi şi veţi vedea cum se luminează situaţia. Pe Gigel îl putem înţelege mai mult sau mai puţin, la fel şi pe Kant, dar asta nu ne împiedică să-i iubim şi pe unul şi pe celălalt.

Iubirea ne scuteşte de efortul dubios al înţelegerii .

Acest adevăr este valabil şi în ceea ce îl priveşte pe Gigel,şi în ce-l priveşte pe Heidegger. Atenţie, însă ! E mai uşor de iubit Gigel decât Heidegger.

Fiindcă e simplu să strigi “Mamă, m-a bătut Gigel” şi aproape imposibil de zis “Mamă, m-a bătut Heidegger”.

Aşa-i că am căzut de acord ?

Cât de important este un nenorocit ?

Data publicarii: 2012-01-22 04:21:19

Ultimul nenorocit este mai important decât toţi sorii, toate planetele, toate galaxiile şi întreg universul. Ultimul nemernic este mai valoros decât toate florile, toţi fluturii, toate pădurile, toate mările şi oceanele. Un singur egal are ultimul nenorocit şi anume pe Dumnezeu, egal în libertate cu El. În rest, jigodia cea mai patentată este stăpânul lumii.

Nimeni nu este însă ultimul nenorocit, aşa ceva nu există, în consecinţă viaţa e cel puţin suportabilă, dacă nu chiar frumoasă, cu condiţia să ni se ascundă mereu la spate adevărul pe care El îl ţine în pumn. Toţi suntem copii, nu se maturizează decât nebunii.

Am văzut „Arborele vieţii” (Terrence Malick, cu Brad Pitt şi Jessica Chastain) un film puritan, sobru, axat pe teologia predestinării. M-am bucurat că, într-un moment cheie, am auzit tema din „Vâltava”, Smetana fiind invocat, în sfârşit, în mod serios. Merită. Se mai aud Bach şi Brahms, la momente prea potrivite.

Mă bucur că viziunile astronomiei, ale fizicii cuantice, ale biologiei moleculare ajung, în sfârşit, să fie asimilate artistic în mod explicit. Implicit, mai văzusem asta la Doris Lessing, de pildă.

Filmul mi-a adus aminte, nu ştiu clar pentru ce, de Eminescu.

Merită văzut, cu toate că are câteva tuşe eodipiene prea grosiere. Pe mine m-au făcut să zâmbesc, dar să nu ziceţi că nu v-am prevenit.

Faptul că ultimul nenorocit e mai important decât întreg universul e, desigur, viziunea unui nenoricit. Universul s-ar putea să creadă invers.

Cele mai sexi texte pe care le cunosc

Data publicarii: 2012-01-21 23:46:07

Cele mai sexi pagini din întreaga cultură scrisă sunt în opera sfinţilor. Este normal, fiindcă dacă scrii despre secetă absolută, celor care citesc li se face o sete năprasnică.

Aşadar, nu Sapho, Marchizul de Sade, Apollinaire sau Henry Miller sunt marii scriitori erotici ai umanităţii, ci un Maxim Mărturisitorul, un Grigorie Sinaitul sau un Isaia Pustnicul.

Sfinţii Părinţi scriu cu absolută cutremurare despre sex, aproape fiecare pagină a Filocaliei mărturiseşte despre această infinită ispită, ceea ce este, la urma urmei, un omagiu maximal. Nimeni nu a făcut vreodată sex cu atâta patimă câtă pun Părinţii în veştejirea sexului. Eh, dacă ar fi arătat o lejeră indiferenţă faţă de chestiune, poate că astăzi nu am fi avut o cultură obsedată erotic...

(Dintre toate operele literare care au speculat tensiunea dintre frica monahală de sex şi cedarea în faţa ispitei, cel mai mult îmi place “Părintele Serghi”, nuvela lui Tolstoi).

Mă suspectez că atunci când am urmat cursurile unei facultăţi de teologie ( am făcut şi asta, pe la 40 de ani) am avut pofta inconştientă de a pune la loc mărul în pom pentru a putea, din nou, ceda ispitelor Evei.

Doamne, iartă-mă, dar scena păcatului primordial, aşa cum este ea descrisă în Facere, mi se pare de un exhibiţionism sublim, păcătoşii cunoscând că Dumnezeu îi priveşte „voieur-eşte”.

Aşa stând lucrurile, de la o vreme , mă gândesc de două ori înainte de a continua să citesc din sacrele scrieri ale Părinţilor.O fac doar atunci când mă simt în deplină necurăţenie, pentru ca nu cumva gândul să mă poarte spre celălalt capăt al textului.

Să îți dorești o femeie ca pe o carte, ori...viceversa ?

Data publicarii: 2012-01-21 02:13:49

In pofida "rivoluţiei", am reuşit să mai şi citesc, ba chiar să mă îndrăgostesc de o altă carte. Cărţile nu sunt geloase, nu se supără dacă le înşel, dacă citesc la mai multe, dacă le trădez.

Am citit "Jurnalul unui cititor" de Gabriel Brebenar (Humanitas). Omul e tânăr, are vreo 30 de ani, a renunţat la învăţământ şi s-a retras la bunici să citească. Citeşte şi scrie. E o salata savuroasă în ceea ce scrie.

Brebenar se gandeşte că în acest ritm de lectură va citi toată viaţa vreo 8000 de carţi şi se întristează. Îi spun însă un lucru: să citească oricât, dar să trăiască mai mult decât citeşte.

Reformulez. Eu am trăit mai multe cărţi decât am citit. În plus, trăitul poate fi câteodată livresc, iar cititul foarte tragic, aproape sângeros.

Alta e însă ideea...Brebenar vorbeşte atât de "sexi" despre "Jurnalul portughez" al lui Eliade, că m-am dus la librărie ca la întâlnirea cu o fată frumoasă care mi-a promis că se culcă cu mine. Nu citisem "Jurnalul portughez", îl voi citi acum, mulţumită lui Gabriel Brebenar.

Sincer, de multe ori mi se întâmplă să îmi doresc o femeie ca pe o carte şi o carte ca pe o femeie. Ce o fi de capul meu ?

Jurnalist - ce jalnic sună acest cuvânt...

Data publicarii: 2012-01-11 01:12:39

Sunt ziarist - ce mândru sună acest cuvânt. Îl parafrazez, desigur, pe Gorki, din "Azilul de noapte"...Şi eu şi personajul lui Gorki vrem să spunem că e şi nu e...

Cărţile din casa mea aproape că au intrat în putrefacţie. Eu însumi mă simt uneori,spiritual, în putrefacţie.

Jurnalismul nu e o meserie pentru intelectuali sau poate fi una doar pentru foştii intelectuali. Cel puţin în România, cel puţin în provincia din România.

Sub soarele presei se ofilesc iubirile, tablourile, tendreţele, concertele, privirile. Soarele presei arde tot, regatul lui tinde să devină deşert.

Azi: telefoane, mailuri, sms-uri, mess-uri, mass-uri, news-lettere, webmaster, facturi, întâlniri, lecturarea confraţilor, talk-show văzut, talk-show făcut, nervi cu un coleg care scrie encomiastic, înjurături pe facebook, vizita unui om politic, în vizită la un om politic.

Sunt cărţi moarte în casa mea, iubito, chiar pentru asta am venit să-ţi spun, din cauza mea, pe rafturi, în casă, încet, cărţile se descompun.

Cine e iubita care după al nu ştiu câtelea oftat de compasiune nu ar pleca lăsând uşa deschisă ?

Jurnalist - ce jalnic sună acest cuvânt....

Despre ce se mai întâmplă în viaţa mea

Data publicarii: 2012-01-10 01:49:21

Acum, e noaptea de luni spre marţi. De vineri, mă gândesc dacă trebuie ori nu să scriu acest articol. Sunt idei şi sentimente care nu pot fi puse pe hârtie şi cu sfială vă rog să mă lăsaţi să îl invoc pe Platon, care spunea că tot ceea ce a gândit mai profund şi mai înalt a rămas nescris.

Ce ar avea de a face Platon cu o mărturisire strict personală ? Răspund cu o întrebare: la ce bun Platon şi întreaga cultură dacă nu ne poate sluji, la momentul potrivit, în chestiuni personale ?

Ascultaţi, vă rog, ce spune David în Psalmul 103:

"Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;

Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;

Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.

Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.

Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor.

Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.

Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;

Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.

Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca."

Este o poezie despre cerbi şi iepuri, despre pui de lei, despre soare şi lună.

Închipuiţi-vă această poezie rostită de o fetiţă de zece ani, proaspătă la chip ca un înger, sub bolţile unei mari biserici. Închipuiţi-vă că această fetiţă are un glas limpede ca albastrul cerului, că modulaţiile vocii ei sunt nespus de juste, că privirea ei exprimă modestie copilărească, iar ţinuta ei vesteşte o femeie de o frumuseţe fără seamăn.

Cuvintele psalmului urcă până la Pantocrator şi apoi curg ca mierea pe lângă pereţii plini de sfinţi.

Tatăl acestei fetiţe sunt eu. Ea este potirul şi moştenirea mea.

Aceste rânduri nu vor să fie nici pedagogice, nici vanitoase. Ele spun povestea după-amiezei de vineri, 6 ianuarie, când am fost, pentru prima oară, să particip la o slujbă la lucrarea căreia ia parte şi copila mea.

Evi, fetiţa despre care vorbesc, merge la slujbă de la vârsta de un an, prin voia Domnului, fiindcă femeia care a ajutat la creşterea ei este nevastă de cântăreţ la strană. Aşa a fost să fie...

În urmă cu un an, en passant, Evi mi-a spus că a rugat-o "părintele" să-l ajute la vecernie.De unde să îl ştiu eu pe părintele acela... Am crezut că e o copilărie, dar vineri am înţeles despre ce lucru serios este vorba. Alături de copila mea, cea cu Psalmii şi Fericirile, cânta pe glasuri multe un călugăr de 90 de ani, iar preotul, din altar, îi lua în serios, în sacru aş putea spune, pe amândoi şi urma mersul slujbei.

Nu insist asupra acetor chestiuni, am vrut doar să dau un semn despre ce se mai întâmplă în viaţa mea. Fiindcă vorba aceea: Din nobil neam te tragi şi cugetul tău spre înaltul cerului va căuta.

I-am telefonat mamei ei şi i-am spus:

- Credeam amândoi că ştim totul despre fetiţa noastră. Iată, nu ştiam mai nimic...

Sexul este cultură sau nu e nimic

Data publicarii: 2012-01-08 23:42:31

Parafrazând o celebră expresie a lui John Locke şi scriind că nimic nu e în pat care să nu fi fost mai întâi în spirit, am obţinut nu doar acordul postum al faimoasei Colette care vorbea despre ces plaisirs nommes, a la legere, physique, ci şi aprobarea unei frumoase şi inteligente contemporane care mi-a trimis un mesaj privat pe facebook formulat în felul următor:

desi, nu ma feresc sa-mi exprim gandurile si opiniile public, de data asta ma voi abtine de la orice comentariu... de teama ca voi pati asa cum am patit-o cu citatul meu favorit la sectiunea "despre mine" din profilul fb! " , Iubeste si fa ce vrei" - Sf Augustin... pe care multi l-au interpretat eronat sau l-au inteles gresit ... iar eu mi-am atras niste ... multi bagatori de seama care au inteles o mare disponibilitate la mine...

Articolul tau este genial ! GENIAL !

Eu am gandit dintotdeauna ca ... stie carte exact cat stie stapanul ei ! Acum mi-e clar asta ! De aceea nu voi flirta niciodata cu ciobanul, cu instalatorul, cu mecanicul auto... si nu pentru ca nu as putea avea surpriza unui IQ poate mai mare decat al unui filozof... dar pe langa IQ, ciobanul, instalatorul, mecanicul au nevoie de niste lecturi obligatorii, de arii ascultate cand ploua si sunt singuri, de filme vazute in doi... pentru ca in prcatica amorului...se impun imaginatia si cuvantul soptit !

So... l-as fi ales pe Cioran la vremea lui fara sa stau doua secunde pe ganduri... asa ... suparat pe viata, anxios si poate timid, dar sunt sigura ca tacerea lui mi-ar fi provocat orgasme multiple...

si l-as alege azi in secunda unu pe Llosa, la 80 de ani... si stand cu barba in palma, ascultandu-l , sunt convinsa ca as avea parte de acelasi extaz !

Felicitari. Cristina.

I-am cerut permisiunea Cristinei să folosesc acest text al ei, sub anonimat, însuşindu-mi chiar şi felicitările şi lauda că articolul ar fi genial. Este genial doar în măsura în care am inserat informaţia că, totuşi , Casanova nu a fost un macho, ci doctor în filosofie al universităţii din Padova. Aici este clou-ul întregii poveşti, cu adăugirea că seducţia rămâne o artă în sensul propriu al termenului, una încastrată în literatură, pictură, operă sau film.

Sexul este cultură sau nu e nimic.

O întrebare hamletiană: ştie sau nu scula carte ?

Data publicarii: 2012-01-08 14:20:51

Toate experienţele existenţei pot fi povestite în afară de trei: naşterea, moartea şi sexul.

Cine îşi pune mintea să descrie aceste momente esenţiale ale vieţii trebuie să o ia pe căile ocolite ale psihologiei sau teologiei.

Forţând un pic exprimarea, pentru a se înţelege cum stau lucrurile, putem zice că nimeni nu s-a întors din moarte, naştere ori sex pentru a ne relata care este situaţia.

Fiindcă în genere nu ne place să ne considerăm ignoranţi în nicio privinţă, avem vanitoasa placere de a ne spune tutuşi părerea cu privire la aceste trei trăiri aflate dincolo de limita cunoaşterii raţionale. Astfel, s-a încetăţenit ideea că la naştere suntem supăraţi că am venit pe lume, în clipa morţii suntem speriaţi de ceea ce va fi după, iar când facem sex suntem cuprinşi de cea mai teribilă plăcere.

E posibil ca experienţa comună să nu greşească şi într-adevăr aşa să se întâmple, cu observaţia că nu ar fi exclus ca supărarea, spaima şi plăcerea se fie prezente, în proporţii diferite, în toate cele trei clipe esenţiale ale parcursului uman.

Despre toate cele trei trăiri s-a spus că sunt bune. Părinţii jură că naşterea copilului e minunată, bătrânii sunt gata să accepte că moartea este o eliberare, iar amanţii îşi spun unul altuia că au trăit o bucurie fără seamăn acuplându-se.

Tot despre aceste trei trăiri s-a spus şi că sunt foarte rele. Freud vorbeşte despre thanatos, instinctul morţii care însoţeşte venirea pe lume, poeţii deplâng despărţirea de existenţa pământească, iar cu privire la sex aflăm cât e de cumplit de la apostolul Pavel şi alţi mărturisitori creştini.

Poate nici nu trebuie să ne ducem până la sfântul apostol, deoarece îl avem la îndemână pe Cioran pentru care sexul e o sumă de genuflexiuni încununate de un grohăit.

Nu cumva treaba este foarte încurcată ?

Este şi poate de aceea nu e zi să nu ne dăm cu presupusul despre naştere şi moarte, dar mai ales despre sex. Şi cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât dovedim că ştim foarte puţine.

O dovadă a ignoranţei generale în materie de amor este exprimare românească neaoşă potrivit căreia scula nu ştie carte. Ce ne facem însă dacă aflăm că marele Casanova era doctor în filosofie, la Padova, cu o teză despre Paracelsus ? Poate că totuşi scula ştie ceva.

Ce mai zicem descoperind că acelaşi Cioran, cel cu grohăitul, îi scrie la 70 de ani tinerei Friedgard că ar vrea să-şi îngroape pentru toată viaţa capul sub fusta ei ? Înseamnă că, totuşi, scula nu ştie mare lucru ?

Pentru că mi-ar plăcea să îmi spun părerea cu privire la acest subiect, aş formula că nimic nu e în pat care să nu fi fost mai întâi în spirit, aşadar, scula poate ori nu să ştie carte, în funcţie de posesor. La limită, un orb ar putea spune cât spirit şi suflet are o necunoscută doar punându-i mâna pe fund, precum o oarbă ar ştii cât de interesant ar fi un barbat în pat doar discutând cu el despre naştere şi moarte. Nu degeaba alchimia pune pe acelaşi plan esenţial inima şi sexul.

Marile mistere ale antichităţii au presupus şi o iniţiere erotică şi noi, cei de azi, nu vom afla niciodată câtă juisare presupunea acest lucru. Azi, amorul pare a fi perfect descris de comunicarea tinerilor pe net: cf ? bn. Ce poate să iasă în pat între un cf ? şi o bn nu e greu de ghicit…

Revenind la întrebarea din titlu, aş mai observa că, în ciuda patriotismului fanfaronard care se manifestă în bancurile cu omul de la munte care cum te prinde, cum te fute, românii nu par a sta pe roze cu privire la performanţele erotice. Păcală nu va fi niciodată Don Juan.

Ştie sau nu scula carte ? Pun pariu că Hamlet se gândea adeseori la această chestiune.

Bancuri teribile citite pe facebook

Data publicarii: 2012-01-06 20:17:07

De ce cozonac e de genul masculin, iar paine de genul feminin? R: Cozonacul are oua!

- Alo, biroul de informatii? Spuneti-mi, va rog, unde pot gasi Viagra pentru femei? - In orice magazin de bijuterii.

El si sotia lui stateau pe canapea si se uitau la televizor. El avea telecomanda si tot schimba de pe un canal de pescuit pe un canal porno. Ea a inceput sa se enerveze din ce in ce mai tare si in cele din urma a spus: -Pentru numele lui Dumnezeu! Lasa pe canalul porno, stii deja sa pescuiesti !

- Nu stiu ce este mai nasol: faptul ca mi-a trimis un SMS - "Hai sã ne despartim" - sau faptul ca douã minute mai târziu mi-a mai trimis unul: "Scuze, nu era pentru tine"?!

Mitica, un barbat plapand, n-a prea avut noroc in casatorie. Prima lui sotie, activista de partid, noaptea in pat, ii tot spunea: "Mai mult si mai bine, Mitica!" A doua, era profesoara: "Repeta, Mitica!""Mitica, de trei ori pe zi: dimineata, la pranz si seara". Dar acum, cu a patra, a avut noroc: inginer agronom. A fost intelegatoare: "Mitica, numai cand poti; pentru restul, chemam soldatii si studentii!"

Brocoli: Eu arat ca un copacel! Ciuperca: Eu arat ca o umbrela! Marul: Eu arat ca o inima! Banana: Hai sa schimbam subiectul, va rog ...

La o sectie de politie este adusa o femeie care a trecut pe rosu. Politistul de serviciu incepe interogatoriul: - Numele ? - Camelia D. - Varsta ? - 28 de ani. - Ocupatia ? - Invatatoare. Politistul se ridica de la masa, zambeste fericit si ii spune: - Minunat ! Am asteptat aceasta ocazie o viata intreaga. Acum va asezati pe scaunul acesta si scrieti de 5000 de ori, cu o caligrafie perfecta: "Daca semaforul este rosu, trecerea este interzisa!"

Poza de mai sus e ea însă un banc bun.

Treaba voastră cum vă trăiţi problema aceasta !

Data publicarii: 2012-01-04 01:32:09

Fiindcă nu sunt sfinţi şi, drept urmare, nu pot descrie minunile care se întâmplă în ceruri, mari artişti precum Irarritu insistă să ne vorbească despre mizeriile vieţii terestre.

Problema lor este că nu poţi săpa la fel de adânc în pământ pe cât sapă sfinţii în ceruri, fiindcă rişti să ieşi pe cealaltă parte a planetei. Apoi, mai este un incovenient şi anume că din aşa-zisele ceruri te poţi întoarce cu o revelaţie, câtă vreme din subterane nu poţi reveni decât cu nisip în ochi şi cu un zâmbet amar.

Cât de amar, asta trebuie să ne demonstreze mari actori precum Bardem. În asemenea situaţii, artiştii riscă să li se observe frustrarea, un fel de cur al spiritului uman.

Nu este doar problema filmului Biutiful, ci a întregii culturi laice. Soluţiile găsite de toată lumea sunt două, anume dialogul cu Dumnezeu, mai mult sau mai puţin gripat, ori zugrăvirea raportării omului la suferinţă, ori ambele, de cele mai multe ori împletite.

Irarritu alege a doua variantă, din păcate previzibilă, dar diferenţa o fac metaforele cinematografice şi talentul lui Bardem.

Aşa se face că Biutifuleste un film mare fiindcă ni se face milă nu de personajele lui, ci de autorii lui, cei care ne lasă posibilitatea de a le întrevedea drama creatoare. Nu de personajul întruchipat de Bardem ne e jale, ci de însuşi Bardem, ca să nu mai vorbim de Irarritu, cel mai demn de compasiune, fiindcă nici măcar nu e disimulat de vreun personaj.

Bref, nu ne place neapărat opera, care ne face să suferim inutil, cât ne plac autorii ei, care se chinuie, tot inutil, evident. Iar această din urmă evidenţă ne goleşte sufleteşte, ne aduce într-o stare pe care ne-am obişnuit să o numim umanizare.

O fi aceasta umanizarea, ori suntem într-o veşnică eroare ?

Treaba voastră cum vă trăiţi problema aceasta, noi toţi fiind şi bobul şi piatra măcinătoare !

Biutiful ?

7 întrebări disperate despre filmul "Biutiful"

Data publicarii: 2012-01-03 22:11:15

Am văzut aseară Biutiful de Inarritu, cu Bardem. Mi-am pus câteva întrebări:

1. Nu cumva, dacă m-aş fi concentrat, aş fi putut ghici sensurile filmului doar repetând de câteva ori şi aprofundând aceste trei cuvinte stranii – Bardem, Inarritu, Biutiful ?

2. Oare ar mai fi făcut Gaudi Sagrada dacă ar fi ştiut că vine Inarritu şi-i strică Barcelona ?

3. Nu cumva aceşti doi mari artişti, regizorul şi protagonistul, sunt prea murdari pe mâini de frumuseţea Capriciilor lui Goya ? Poate ar trebui să se spele puţin, pentru a nu risca manierismul ?

4. De ce nu se apucă Inarritu şi Bardem de un film despre Patimile lui Cristos care să se cheme, eventual Giezus ? Ar fi de văzut…

5. Este personajul Uxbal strănepotul lui Don Quijote ?

6. Are juriul de la Oscar reminiscenţe din Inchiziţie, motiv pentru care nici Bardem, nici Inarritu nu au ridicat statueta ?

7. Se salvează această peliculă , artistic şi moral, doar fiindcă nu are nici o urmă de reproş, nici social, nici existenţial ?

Dacă îmi poate cineva răspunde la aceste întrebări, voi înţelege şi eu filmul până la capăt. Aştept. Mulţumesc anticipat.

Câte femei trebuie să aibă un bărbat în viaţa lui

Data publicarii: 2012-01-02 18:11:43

Dacă aş fi avut un băiat, i-aş fi spus încă din copilărie că ar fi bine să ţină permanent sub control numărul femeilor din viaţa lui. Femeile din viaţa unui bărbat care nu au fost iubite, admirate sau măcar respectate se aşează pe arterele sufletului său îngroşându-le, asemenea unor grăsimi nedigerate. Din pricina acestui colesterol erotic sufletul bărbatului poate face infarct şi am văzut destul bărbaţi cu sufletul pleznit continuând să meargă în viaţă într-un mod straniu, asemenea călăreţului fără cap.

Sunt foarte mirat că în nicio civilizaţie nu se ia în serios limitarea numărului femeilor din viaţa bărbatului , că exemplul lui Solomon nu a fost suficient de puternic , părându-mi-se că văd aici – scuzaţi tonul rigid - o gravă lipsă a spiritualităţii, o victorie a unei genetici barbare asupra culturii universale.

Contrar a ceea ce credea în urmă cu vreo şaptezeci de ani Wilhem Reich şi anume că prin convulsii erotice vom ajunge la dispariţia treptată a posesivităţii, a cancerului, a dictaturii sau a violenţei, cred că e bine să ne gândim de două ori înainte de a mai adăuga un partener vieţii noastre private. Aurolele boreale nu sunt orgasme cosmice, cum spunea Reich, sunt doar minunate fenomene ale naturii şi nu cred că Niagara, Grand Canyon sau fiordul Geranger trebuie admirate în cheie sexuală. Eu, cel puţin, mă bucur că nu am făcut asta.

Nu trebuie să dăm curs tuturor fantasmelor şi , sugerând contrariul , psihanaliza aproape că agonizează în vremurile noastre libere.

Pascal Bruckner se bucură spunând că “ am câştigat mult timp de pe urma revoluţiei sexuale, e ceva agreabil, femeile au devenit mai libere, ăsta e un beneficiu imediat”, dar tot el îşi ucide eroii din “Luni de fiere”, semn că o criză erotică nu e o lămâie să o poţi stoarce şi să arunci apoi coaja liniştit.

Oricum, spunând acestea nu descopăr nimic nou, fiindcă mi-am adus aminte de un verset din Înţelepciunea lui Iisus Sirah , pe care l-am căutat şi pe care îl transcriu aici :"Cât de înţelept ai fost în tinereţile tale şi te-ai umplut ca un râu de înţelegere … Dar ai plecat sânul tău femeilor şi le-ai făcut stăpâne pe trupul tău. Ai dat ocara întru mărirea ta şi ai pângărit sămânţa ta, ca să aduci mânie peste fiii tăi ".

Câte femei trebuie să aibă un bărbat ? Câte poate iubi sau măcar respecta – cred că acesta este răspunsul.

Dintre toate viziunile despre Don Juan, cel mai mult îmi place cea a lui Karel Capek, unde cuceritorul, bătrân, recunoaşte că nu a satisfăcut niciodată, dar absolut niciodată, nicio femeie.

Iartă-mă, Ana...

Data publicarii: 2012-01-01 01:36:15

Aveam de gând ca în noaptea de an nou să scriu un scurt şi percutant eseu despre frumuseţea libertăţii, pornind de la un text al lui Alexandru Dragomir. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama, cu bucurie, că libertatea urcă pe scara valorilor mele şi mă întreb dacă nu cumva a ajuns deja în vârf, deasupra dragostei, frumuseţii sau chiar deasupra vieţii, fiindcă, parafrazându-l şi oarecum contrazicându-l pe apostolul Pavel, dacă libertate nu e, nimic nu e.

Apoi, apropiindu-mă de calculator, mi-am zis că decât să scriu despre libertate, mai bine mi-aş folosi-o, aş face o dovadă a faptului că sunt liber, fiindcă mulţi lăudăm libertatea şi puţini o şi slujim.

Aşa am hotărât să scriu despre Ana, cel mai frumos şi mai chinuit om pe care l-am întâlnit, femeia care mi-a făcut cinstea de a merge cu mine în viaţă atât cât s-a putut .

Nu am cuvinte să o descriu pe Ana. ..

E peste închipuire de frumoasă şi de modestă, peste măsură de educată şi blândă. Şef de promoţie la facultate şi centură neagră la karate, încă mai crede despre sine că nu a făcut nimic special în viaţă, că alţii sunt cei deştepţi şi puternici. Minunată eroare.

Ceea ce o caracterizează cel mai mult pe această femeie este acceptarea fără reproş a faptului că soarta i-a hărăzit o dramă familială cum alta nu poate fi. Nu se revoltă, nu pizmuieşte, nu plasmuieşte o viaţă fără acest handicap, îşi trăieşte clipa şi atât. Iar clipa ei de libertate este oricând sub semnul pericilitării, fiindcă nu ştie în care secundă va fi chemată să stea lângă băieţelul ei bolnav.Se întoarce întotdeauna lângă el, după rarele şi scurtele sale momente de bucurie, asemenea tuturor mamelor bune, femei ori femele, de la facerea lumii. Şi, cine ştie, eu unul nu pricep, doar poate bucuria cea adevărată chiar acolo este, lângă Victor.

Este un act de libertate să scriu despre Ana, despre frumuseţea ei comparabilă doar cu drama ei. Ne-am obişnuit să nu ne mărturisim public, pierzând din minunea primelor spovedanii creştine, care erau publice. Mi-am luat libertatea de a recupera, azi, această pierdere, măcar pentru minutele în care scriu aceste rânduri.

Alexandru Dragomir spune că “Libertatea este alegerea sigură pe nesigur”. Nesigur sunt şi eu scriind despre Ana, nesigur că fac bine. Mai spune Alexandru Dragomir că “Pentru ca până la sfrârşit să rămânem nesiguri, suntem liberi. Această nesiguranţă, care face ca adevărul să fie ceea ce este şi nu realitate, este tocmai libertatea”.Nu cunosc realitatea despre Ana, fiindcă nu mă pot transpune în pielea ei. Sunt însă liber să îi spun că o admir mai mult decât pe oricine .

Ajungă-I libertăţii trufia ei, aşa încât mă voi opri aici…

Iartă-mă, Ana !

Cel mai important lucru pe care l-am aflat anul acesta

Data publicarii: 2011-12-29 19:13:53

La sfârşit de an, obişnuiesc să mă întreb care este ideea cea mai importantă pe care am aflat-o, lucrul acela care m-a îmbogăţit spiritual ori sufleteşte cel mai mult. Anul acesta, nu a trebuit să aleg între foarte multe idei sau experienţe, fiindcă una mi s-a relevat a fi, de departe, cea mai importantă.

Ne punem adeseori întrebarea "de ce există răul în lume" şi trebuie să recunoaştem că aproape nicio explicaţie nu ne mulţumeşte pe deplin, mai ales dacă nu suntem nici "liber cugetători", nici bigoţi.Personal, m-am confruntat de multe ori cu interpretări fade, ipocrite, care nu au putut să-mi arate cum este posibilă o scenă pe care am citit-o în adolescenţă în Dostoievski şi care mi-a rămas până azi întipărită în suflet. Copilul unei slujnice loveşte din greşeală cu piatra pe unul dintre câinii de vânătoare ai stăpânului. Stăpânul lasă impresia că-l iartă şi îl lasă să fugă pe câmp, pentru ca apoi să dea drumul întregii haite şi copilul să piară sfâşiat. Cum e posibil aşa ceva într-o lume creată de un Dumnezeu bun ? Se întreba Dostoievski, mă întreb şi eu de când mă ştiu.

În cartea sa "Întrebări privitoare la credinţă" (Humanitas)monseniorul Gianfranco Ravasi spune următoarele:

"Sigur este că în cazul răului cosmic putem să recunoaştem că, măcar la început, el este structural creaţiei, este însăşi condiţia ei naturală. Într-adevăr, prim însăşi natura ei creaţia este limitată, deci imperfectă, finită, şi e încredinţată unor mecanisme care pot să se gripeze: faptul că ea este bună/frumoasă, cum se repetă în Facerea (cap.1) este numai semnul recunoaşterii realităţii ei, a dinamicii ei, a vieţii ei, dar aceasta nu exclude calitatea sa de lucru creat şi nu divin. De aceea Creatorul, pentru a fi coerent cu Sine, respectă, pe de o parte, libertatea omului (creat de el în acest fel), având drept consecinţă răul moral, iar pe de alta, respectă finitudinea şi limitele trasate naturii, indiciu al faptului că şi ea este un lucru creat, rădăcină a răului cosmic"

Există oameni răi, fapte rele şi întâmplări rele. Acest fragment din cartea amintită pare a găsi, din punctul meu de vedere, cea mai limpede şi mai sinceră explicaţie teologică.

Acesta este cel mai preţios gând pe care l-am "achiziţionat" în 2011.

Ce voi ţine minte din 2011

Data publicarii: 2011-12-27 01:29:52

Notez repede, fără prea multe explicaţii, ce voi ţine minte din experienţele anului care se încheie, ce nu voi uita niciodată. M-am gândit să limitez lista la 12 chestiuni, nu de alta, dar am avut un an bogat în învăţăminte. Ordinea este una a importanţei pentru mine.

1. Lectura rechizitoriului redactat de DNA cu privire la modul în care a condus C.J. Argeş fostul meu prieten Constantin Nicolescu. Am aflat că fiul, nepotul, ginerele şi cam toată familia făceau afaceri cu banii Consiliului Judeţean. Cică licitaţiile au fost corect câştigate de toţi aceştia, iar omul declară că nici măcar nu ştia cine licitează.

2. Muzeul Rene Magritte din Bruxelles. Nu mă dau în vânt după suprarealişti, dar acesta este cel mai interesant muzeu pe care l-am vizitat în viaţa mea. Lucrările sunt puse în valoare la maxim, ba chiar şi eu, vizitatorul, m-am simţit pus în valoare.

3. Cunoaştinţa pe care am făcut-o cu câţiva oameni tineri, care au la bază studii solide pe afară, oameni de un caracter fără fisură. Dau doar două exemple: Andreea Tudor şi Adrian Panduraşu.

4. Citirea pisei lui Ibsen „Peer Gynt”. Nu credeam să mă mai impresioneze atât o operă literară.

5. Faptul că mai multe ţări din Africa de Vest pe care le-am vizitat au lideri politici neaşteptat de serioşi şi de responsabili.

6. Întâlnirea cu senatorul Mircea Andrei, care mi-a demonstrate că nu toţi politicienii dispreţuiesc cititul cărţilor bune, ceea ce pentru mine a fost ca o izbăvire.

7. Cartea monseniorului Gianfranco Ravasi „Întrebări privitoare la credinţă”, un catehism modern, excepţional, care mi-a mai domolit spaima că Biserica nu găseşte drumul spre inimile tinerilor.

8. Descoperirea regizorului Jim Jarmusch, recomandat de o colegă de la VTV, căreia îi mulţumesc.

9. Ideea nebunească a fiicei mele de doar 11 ani de a începe să lucreze la o carte.

10. Berea pe care am băut-o la „Rick s cafee”, în Casablanca şi ce mi s-a întâmplat atunci.

11. Modul jenant în care s-a reinserat în politică fostul primar al Râmnicului Mircia Gutău, mod care mi-a demonstrat definitiv că putere e o boală.

Mirarea că Murinho nu reuşeşte să bată Barcelona.

Singur în seara de Crăciun

Data publicarii: 2011-12-24 19:19:27

În afară de anumite situaţii cu totul speciale, singurătatea de sărbători nu este, oricât s-ar lamenta pătimaşii, decât o opţiune, ba încă una extrem de orgolioasă.

Alegi să fii singur pentru că nu poţi fi cu cineva anume şi în felul acesta încerci să protestezi, chiar dacă într-un mod infatuat şi fără rost. Ori, decizi să fii singur fiindcă ţi se pare că te lepezi de toate formalismele care însoţesc sărbătorile, deşi unele dintre ele sunt arhetipuri la care nu ajungi cu mintea şi sufletul. Alegi să fii singur – posibil şi asta – deoarece toţi cei cu care ai putea fi ţi se par neinteresanţi, obositori, nedemni de prezenţa ta, inferiori. De cele mai multe ori, această percepţie e o neobrazare.

Iată cum celebra singurătate de Crăciun îşi arată goliciunea, pierzându-şi statutul de situaţie existenţială limită, înduioşătoare. În fond, singurătatea, de sărbători sau în zilele obişnuite, nu este decât o conjunctură banală, definită şi, mai ales, autodefinită drept dramă nemaivăzută.

Alături de alte “stări”, precum suferinţa din amor, greva comunicării (“nu vorbesc cu respectivul”) ori banala supărare, singurătatea de sărbători e de cele mai multe ori un răsfăţ pus într-o ramă somptuoasă, un kitsch existenţial care pică la ţanc, de Paşti şi de Crăciun.

Autorul acestor rânduri e şi el singur în această seară, dar recunoaşte cu un zâmbet că situaţia se supune cuminte cel puţin uneia dintre explicaţiile de mai sus. Ceea ce nu şterge cu totul culoarea kitch-ului de pe obrazul situaţiei.

Nu există nefericire în dragoste

Data publicarii: 2011-12-19 18:55:02

Una dintre exprimările fără sens este nefericirea din dragoste.

Aşa ceva nu există, fiindcă acolo unde se află dragostea nu are loc nefericirea, iar acolo unde se află nefericirea nu încape dragostea. Formulări de felul sunt nefericit în dragoste, sunt dezamăgit în dragoste, sunt înşelat în iubireetc. exprimă un egoism în stare pură.

Totuşi, nu avem cum să negăm faptul că mulţi oameni folosesc aceste cuvinte pentru a descrie o stare pe care chiar o trăiesc în mod sincer. Pe de altă parte, marea artă a lumii a vorbit la modul sublim despre nefericirea în amor. Să se înşele oamenii într-atât, să fie chiar geniile capabile de o eroare majoră ?

Nu, doar că în toate aceste situaţii nu este vorba despre dragoste, ci despre dorinţa intempestivă de a avea, de a poseda pe cineva. Printr-o adevărată şmecherie semantică, a iubi este înlocuit cu a dori, după care nefericirea poate curge în valuri, fiindcă e normal să nu putem avea tot ceea ce ne dorim. Ar fi chiar absurd ca toate dorinţele să fie satisfăcute, fiindcă din acel moment fiinţa umană ar fi obeză de plăcere şi evident dizgraţioasă.

Aşa se face că inepuizabila sursă de nefericire a oamenilor şi izvorul nesecat al inspiraţiei artiştilor se bizuie pe un fel de prestidigitaţie, în pălărie fiind introdusă posesia, iar publicului arătându-i-se, scoasă de urechi, ca un iepure, iubirea.

Faptul că aşa stau lucrurile este că aşa-zisa nefericire în dragoste e, totuşi, trecătoare. Dorinţa este satisfăcută de o altă persoană, iar lucrurile reintră în normal. Iubirea însă “niciodată nu trece” după cum ne asigură, cu înţelepciunea garantată de Duhul Sfânt, apostolul Pavel. Tot el ne lămureşte nuanţat cum stau lucrurile cu iubirea în cunoscutul verset 4 din Corinteni I, 13:

”Iubirea rabdă-ndelung ; iubirea se dăruie, ea nu ividiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură şi pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă”.

Poate că apostolul ar fi trebuit să spună explicit că iubirea nu are nimic de a face cu nefericirea, ba dimpotrivă. Dacă ar fi spus-o, poate că o bună parte din marea artă a lumii nu ar fi fost cu putinţă. Ori, cine ştie, artiştii ar fi recunoscut pur şi simplu că nu vorbesc despre iubire, ci despre dorinţă, sex, posesivitate.

Ar fi fost bine ? Asta nu am de unde ştiu, înclin să cred că nu ar fi fost. Poate că e mai decent să ne prefecem că vorbim despre iubire şi nu neapărat despre sex. Poate că e mai nobil, mai suportabil, mai uman. Nu e însă, în niciun caz, adevărat.

Nu există nefericire în dragoste.

O părere despre barbaţii fatali

Data publicarii: 2011-12-11 20:17:38

O colegă din presă îmi spune că i-a plăcut articolul despre femeile fatale şi se gândeşte să scrie, la rândul ei, unul despre barbaţii fatali. Încerc să i-o iau înainte.

O spun de la început că bărbatul fatal arhetipal este Iisus Hristos. El iartă totul, te primeşte când vrei şi te lasă să pleci când doreşti. Toţi barbaţii fatali din istorie au încercat să-L îmite pe Crist, reuşind, desigur, numai parţial.

Ar trebui să-i considerăm pe bărbaţii fatali drept eroi ai umanităţii, sfinţi, fiindcă iubirea lor este necondiţionată, chiar dacă nu este fără de păcat ? Să ne mai gândim.

Cred că această sfinţenie a încercat să o sugereze Marquez când l-a creat pe Florentino Ariza, în „Dragoste în vremea holerei”, ori Llosa cu al său Ricadro Somocurcio din „Rătăcirile fetei nesăbuite”. Barbatul fatal ar fi doar cu puţin mai prejos decât călugărul devotat Fecioarei Maria, ori poate, pe alocuri, mai presus, deoarece fatala Eva, Maria cea Nevirgină, este o ispititoare.

Bărbatul fatal este însă, după părerea mea, un egoist care nu poate concepe lumea decât ca fiind eternă şi vrăjită, iar prin dragostea lui unică aspiră să fie considerat un coparticipant la zidirea acestei lumi, ori măcar un îngrijitor autorizat al ei. A nu o mai iubi pe femeia fatală ar fi echivalent cu prăbuşirea cerului, cu pierderea încrederii în veşnicie. Bărbatul fatal are nevoie de femeia fatală care îi oferă un martiriu fără de care nu-şi poate merita raiul, câtă vreme femeia fatală are nevoie de bărbatul omolog precum tâlharul cel bun are nevoie de Crist, fratele său de cruce.

Aşa stând lucrurile, e vorba de un pic de orgoliu luciferic, de o mândrie suspectă la bărbatul fatal. El e cu mult mai vinovat decât umila femeie fatală, care nu consideră că trebuie să se deschidă cerul pentru a o primi pe ea. În fond, bărbatul fatal este un uzurpator de Dumnezeire, el se dedă la o “imitatio Christi”perversă întrucât este una sexuată. Când într-un roman ori într-un film intâlnesc cuplul fatal, sunt întotdeauna de partea ei, considerând că ea îşi urmează dezinteresat destinul, pe când el e un negustor de nemurire.

Cred că spunând asta ne-am înţeles în privinţa lui Don Juan.Nu care cumva să îl fi asimilat bărbatului fatal, ar fi o eroare, măcar pentru că el nu lasă urme în destinul femeilor. Din Juan nu e un barbat fatal, ci o muiere cu falus căreia îi place să fatalizeze.

De remarcat, totuşi, că majoritatea bărbaţilor fatali au ceva din Don Juan, iar la Florentino Ariza chestiunea e clar subliniată de Marquez. Concluzia: Don juan este un escrement de barbat fatal, o fecală a lui Crist.

Femeia fatală este tabloul, bărbatul fatal e doar o ramă, de multe ori de o culoare şi o esenţă nepotrivite.

Am întâlnit femei fatale

Data publicarii: 2011-12-10 15:11:52

Femeile fatale sunt o specie aparte şi ideal ar fi să poarte un semn distinctiv, o insignă sau o brasardă, pentru a şti cu cine avem de a face. Glumesc, desigur.

Totuşi, adevărul este că "une femme fatale" e greu de identificat din priviri, fiindcă nu frumuseţea e trăsătura definitorie, ci ubicuitatea şi contradicţia, având adică exact aceleaşi legi de funcţionare precum cele ale materiei la nivel subatomic. Nu este exclus ca sufletul unei femei fatale să fie guvernat de aceleaşi legi ca ale luminii şi spunând asta nu vreau să fac o metaforă.

Am citit în două reprize "Rătăcirile fetei nesăbuite", singurul roman pur de dragoste al lui Llosa şi părerile mele despre femeia fatală au fost confirmate încă o dată. Ea nu e neapărat frumoasă, iar eu ştiam asta, fiindcă întâlnisem într-un orăşel de câmpie, nod de cale ferată, o femeie fatală urâtă. Nu e neapărat inteligentă, iar acest lucru l-au ştiut de mult, de când m-am mirat că o fată cu un spirit modest poate să ni se pară atât mie, cât şi unui amic, poet de meserie, absolut strălucitoare.Ce e drept, pentru o vară.

Femeia fatală e, în primul rând inconştientă, asemenea materiei, vezi cazurile Evei sau Delilei, apoi e rea, vezi cazul Salomeei.

Personajul lui Llosa are toate trăsăturile enumerate mai sus, plus, desigur, pe aceea de a nu se declara niciodată nici îndrăgostită, nici neîndrăgostită, nici satisfăcută, nici frustrată, nici dornică, nici lipsită de dorinţe.

O cheamă, pe numele adevărat, Otilia, ca pe eroina lui Călinescu - şi ea femeie fatală. Citind cartea, nu am iubit-o, dar nici nu am urât-o, fiindcă experienţa unui bărbat cu o femeie fatală este unică, indicibilă, e dincolo de bine şi de rău. Să nu ne judecăm prietenii care par a se distruge având de a face cu o astfel de femeie, pentru că niciodată nu poţi să ştii cât se pierde şi cât se câştigă în asemenea situaţii. O femeie fatală îţi oferă o experienţă care seamănă cu moartea, fiindcă nimeni nu o poate relata şi nimeni nu s-a mai întors printre cei vii.

Cartea lui Llosa e uşoară, fiindcă despre o femeie fatală nu poţi filosofa pur şi simplu, ea fiind deopotrivă calea, adevărul şi viaţa. Cu litere mici, nu cu litere mari, ca în Biblie.

Femeia fatală este a doua întrupare a Cuvântului, opusul lui Crist, nu de alta, dar pe acest pământ nefericit de fericit cele slabe trebuie să le umilească pe cele tari.

Cum şi de ce să renunţi la o mare iubire

Data publicarii: 2011-12-05 11:53:47

De când mă ştiu, pe oriunde am fost, mi-am aruncat bagajele în camera de hotel fără să păşesc în ea şi am plecat imediat. La fel am făcut şi la Casablanca, unde am ajuns luni, pe la nouă seara.

Mi s-a spus la recepţie că “Rick s Café” a aproape, dar totuşi am luat un taxi, fiindcă muream de oboseală.

Cafeneaua lui Rick e mai mică decât cea realizată pe platourile de la Hollywood,dar interiorul are aceeaşi structură, cu pianul lui Sam aşezat în acelaşi unghi, cu balustrada etajului având acelaşi model oriental. Chelnerii au şi ei aceleaşi uniforme, iar muzica e, desigur, cea din film. Nu sunt de faţă însă nici Rick, nici Ilsa, nici Sam, nici Laszlo, nici Renault, cu toate că îi caut din priviri şi încerc să îi întrupez din memorie.

O prietenă din ţară mă întreabă prin sms unde sunt şi îi spun că am ajuns la Casablanca, în Cafeneaua lui Rick. Îmi trimite imediat înapoi: „Play it again, Sam”, ceea ce mă face reflectez că decât să cunoşti o mie de femei ignorante, mai bine una care ştie ce e cu ea pe lume.

Mă gândesc că filmul Casablanca a crescut în celebritate fiindcă vinde o iluzie absolută, ca orice mare formă a artei. În cazul de faţă, se vinde iluzia că există cel puţin un bărbat capabil să sacrifice o mare iubire şi să renunţe la o noapte cu o minunată femeie de dragul unui sentiment patriotic, ori a unei vagi ideologii umaniste. Cu cât vremurile se schimbă şi un asemenea comportament devine tot mai puţin realist, cu atât filmul se clasicizează.

Comand o supă de fructe de mare, cus-cus cu miel şi o bere marocană. Serviciul e impecabil, mâncarea vine repede şi e excelentă. Mie îmi stă însă gândul la Rick, un gentleman care trebuie să-şi îndoaie sângele cu whisky pentru a-şi controla pulsiunile. Cunosc tehnica, am aplicat-o de multe ori.

Problema este că un asemenea conflict între dragostea pentru o femeie şi dragostea pentru o cauză nu mai e de actualitate, fiindcă lipsesc cauzele nobile. Azi, noul Rick ar face sex cu noua Ilsa, iar Sam ar ţine de şase. Întregul conflict ar pivota în jurul întrebării dacă Laszlo e un om bogat. Dacă vrem să aducem povestea pe plaiurile mioritice, nu mai avem play it again, Sam, ci mai zi-o, mă, pe aia, Florin SalamNu rămân mult la Cafeneaua lui Rick fiindcă mă obsedează ideea că personajul e greşit construit psihologic şi tocmai de aceea e minunat în plan estetic. Eu unul nu l-aş mai fi împovărat pe Laszlo cu Ilsa, era destul de ocupat cu Rezistenţa. Poate doar whisky-ul şi o privire de la celălalt capăt al universului să îi justifice lui Rick decizia.

În stradă, taximetristul care mă aştepta se ceartă cu un poliţist. Nu înţeleg motivul, dar poliţistul e marocan şi deci nu poate semăna cu Renault.

Unde e Casablanca de altădată ?

Aventuri la marginea savanei

Data publicarii: 2011-12-01 14:11:36

Aeroportul din Bissau e, de fapt, o baracă. Avionul impozant cu care am călătorit se pierde printre ierburi înalte și pare o navă pământeană coborâtă pe o planetă unde civilizația abia se naște. Senzația că mă aflu în Star Treck e întărită de grupul de oficiali care ne întâmpină smeriți, cu ochii în pământ, vădit neacomodați cu costumul și cravata. Sunt niște omuleți, evident negri, care se bălăbănesc caraghios de pe un picior pe celălalt și caută spijin unul la altul pentru a face față într-o situație cu care, evident, nu se împacă și anume primirea unei delegații de departe.

Salonul pentru miniștri și ambasadori e o cameră coșovită, cu portretul în ulei, imens, al lui Amilcar Cabral, revoluționarul care a fost asasinat în anii 60 chiar aici, în Guineeea Bissau.

Orașul capitală e infernal. Barăci lângă barăci, mii se oameni înotând printre barăci. Singura clădire să-i spun fireasca e sediul guvernului, construit de chinezi în schimbul unui acord de pescuit. Un acod dezastruos pentru Bissau, fiindcă nimeni nu s-a gândit să precizeze în contract că pescuitul e interzis în perioada de reproducere. Juriștii localnici s-au gândit, probabil, că ceea ce e tradițional de mii de ani nu trebuie specificat în contract, iar chinezii pescuiesc permanent, zi de zi, neobosiți, ceea ce îi umple pe localnici de o sfântă indignare.

Întâlnirea cu reprezentații guvernului e cel puțin bizară. Vin la un fel de raport aproape toți miniștri, spun câteva vorbe timide, cu aceeași atitudine smerită pe care am observat-o la toți oficialii de aici. Doar premierul pare a fi din alt aluat, e un bătrânel cu un aer împrumutat , după câte se pare, de la foștii stăpâni portughezi , un aer colonial caracterizat de o amabilitate jucată, superioară. Omul dă mâna cu toată lumea, ceea ce pare să-i alerteze pe badiguarzii săi ce vor să pară neapărat mai mult decât sunt.

Urmează un prânz oferit de guvern la un hotel plăcut, o fostă cazarmă portugheză. Ne mutăm dintr-l sală în alta, fiindcă aerul condiționat nu vrea să funcționeze unde vor gazdele. În context, miniștri sunt neputincioși.

Căldura umedă, care topește creierul, m-a obosit de moarte. Găsesc un fotoliu vechi, probabil colonial și el, în care ațipesc pentru un sfert de oră. Eroare fatală în lumea asta ciudată, fiindcă toți colegii mei, înnebuniți la rândul lor de căldură, s-au refugiat în microbuzele ornate cu perdele și brizbrizuri croșetate care au, din fericire, aer condiționat. În sfertul de oră în care am ațipit, lumea a plecat, buimacă, spre maidanul care ține loc de aeroport.

Când m-am trezit, m-am frecat la ochi. În hol, un singur pasager, o doamnă atractivă, de vreo 30 de ani, care se juca liniștită și plictisită pe laptop, o portugheză, probabil.

Trebuie să spun că în situații extreme mă descurc, așa încât am evaluat situația rapid și lucid. Existau două variante. Prima, în care mi se lăsa pașaportul la aeroport, ar fi continuat cu închirierea unei mașini cu șofer, pentru a ajunge astfel la Dakar. Am aflat apoi că ar fi durat trei zile, prin sevană și deșert. Ar mai fi fost și problema banilor, fiindcă nu văzusem vreun bancomat în capitală, dar avema câteva sute de euro cash și speram să-mi ajungă. A doua variantă era cea în care colegii mei nu mi-ar fi lăsat pașaportul. În acest caz, aș fi încercat să trec de gărzile de la palatul guvernamental și să încerc să mă văd cu unul dintre omuleții miniștri.

Trebuia să încerc, totuși, să ajung la aeroport, pentru a vedea care este situația. La recepția hotelului, cele două fete adormite vorbesc doar portugheza. Cuvântul taxi le lasă impasibile. Scot însă un teanc frumușel de franci locali și observ că una dintre recepționere se înviorează. E de acord să ieșim la stradă și să negociem cu un localnic, ceea ce și facem. Pornim pe jos, evident, pe străduțe ierboase unde locuitorii mă privesc ca pe o curiozitate extremă. Grăbesc pasul, cu recepționera după mine, gâfâind. Mă rog la Dumnezeu să nu le vină localnicilor ideea de a mă reține în ospeție.

Recepționera negociaza cu posesorul unui Mercedes fără o ușă și fără geamuri laterale. Cu o prudență anxioasă îmi spune că ar costa două mii de franci drumul până la aeroport, eu îi propun cinci mii, adică zece dolari. Mercedesul își trăiește a doua tinerețe. Localnicii de pe marginea drumului întorc privirea după noi, curioși. Timp de 45 de minute m-am gândit dacă șoferului meu nu îi va veni ideea de a o coti spre savană pentru a obține conținutul probabil apetisant al genții mele: un telefon mobil, un notebook, un portofel în care ar fi gasit bani pentru a trăi un an.

Nu pot spune cu câtă bucurie am zărit coada impozantului avion printre brusturii înalți ai aeroportului. Neuitatul, pentru mine, aeroport din Bissau.

M-am îndrăgostit în Africa

Data publicarii: 2011-11-30 18:10:22

Câteva atitudini, anumite idei, o seamă de cuvinte și gesturi. O seară la restaurant, o noapte la un club. Evident că îmi bazez părerea mai mult pe intuiție, pe senzații, pe feeling. Totuși, cred în ceea ce voi spune în continuare, fiindcă am fost atent, extrem de concentrat, le-am urmărit în mai multe situații și în mai multe tări. Mă refer la ele, la femeile din Africa neagră.

M-am îndrăgostit la Dakar, nu de o anumită femeie, ci de un anumit gen de femeie, femeia africană. Cunoscând-o, am avut revelația unei descoperiri de arheologie umană, fiindcă asemenea tipologie mi se pare a fi dispărut de mult din lumea occidentală și probabil nu peste multă vreme, va dispărea cu totul de pe pământ.

Femeia africană nu face fițe, nu vrea să atragă atenția, cu cât e mai frumoasă, cu atât vrea mai mult să rămână la adăpost, căutând umbra, nu lumina refectoarelor. Ea nu impune, nu pretinde, nu face mofturi, nu se arată a fi blazată, dezabuzată, excedată. Din contra, e constant atentă la ce se întâmplă în jurul ei, dar fără ostentație, fără să judece și fără să caute prilej de bârfă.

Pentru femeia africană nu există nerăbdare, nici refuzul ca artă pentru artă. Ea nu se joacă cu bărbații dar nici nu lasă impresia că ar accepta ca ei să se joace cu ea.

Am impresia că femeie africană nu se consideră, oricum ar arăta, nici frumoasă, dar nici urâtă, că îi ajunge faptul că e femeie.

Pe chipul ei se citește, evident, o tristețe veche, genetică, o împăcare cu soarta care îi conferă un aer de maxim și permanent erotism. Femeia africană e, orice vârstă ar avea, nespus de veche, e de la începuturile lumii. Ea e, de fapt, Eva. Eva neagră.

De ea m-am îndrăgostit.

De la Casablanca la Casa din deal

Data publicarii: 2011-11-29 02:48:11

Duminică dimineața am plecat din Senegal, la prânz eram în Guineea Conakry, iar seara, iată-mă la Casablanca, mort de somn, după whisky-ul aproape obligatoriu la Rick s cafe.

Conakry e un infern condus de un înger de om, cel puțin așa mi s-a părut președintele Alpha Conde, care ne-a primit la palatul său. (foto). Despre această întâlnire voi scrie neapărat pe larg în zilele următoare, fiindcă am avut ce învăța.

După-amiaza, când căldura umedă ajunsese să se lipească parcă de oase, am fost la o recepție la reședința consului onorific al României la Conakry.

Seara, Casablanca, pe care o voi vedea mâine, la pas. Și tot mâine, de la Casablanca direct la Casa din deal, de la Albota, de care îmi e dor.

Cum mi-am petrecut seara de după safari ? Sssst !

Data publicarii: 2011-11-27 21:47:25

Toată după-amiaza de duminică am petrecut-o la 100 de kilometri de Dakar, în savană, la safari.

Fiindcă există un timp al trăirii și altul al mărturisirii, după cum îmi amintesc că a zis Camus, aproape că nu am ce scrie despre această călătorie. Nu m-a lovit nicio zebră cu copita, nu am căzut în apa crocodililor, nu m-a mușcat hipopotamul.

Poate că am regretat, vag, că nu pot rămâne aici măcar un an, convins că timpul în savană trece infinit mai încet.

Cred că am început să am o problemă cu timpul, fiindcă mâine dimineață părăsim Senegalul, la prânz voi fi la Conakri, în cealaltă Guinee, iar seara la Casablanca.

Asta ca să nu mai spun că în seara asta m-aș lăsa de scris, fiindcă știu eu un restaurant lângă ocean unde...

Sssst !

Cele două minunate Cristine din Insulele Capului Verde

Data publicarii: 2011-11-27 20:58:47

Sâmbătă dimineața, am decolat spre Insulele Capului Verde. Cât am băut o cafea și am fumat o țigară, am și ajuns la Praia, capitala, din insula Santiago. Nu auzisem de Praia, iar aceste insule mi se păreau la capătul pământului. Acum, că am ajuns aici, privesc lucrurile ca fiind firești. Așa se întâmplă cu toate minunile, când se împlinesc, se desvrăjesc.

Am intrat imediat la întâlnirea cu primul ministru și cu ministrul de finanțe și mare mi-a fost mirarea și plăcerea să observ că este vorba despre două doamne. Cristina Fontes (foto) este ministrul sănătății și prim-ministru, iar Cristina Duarte are portofoliul finanțelor.

Ei bine, cele două Cristine s-au dovedit absolut minunate, m-au lăsat cu gura căscată. Urmăresc de decenii personalitățile politice, dar nu credeam să aud vreodată discursuri atât de clare și avântate, pline de precizie dar și de mândrie, de optimism dar și de realism. Cel puțin în România nu mi-a fost dat să aud vreodată un asemenea discurs politic și iată-mă întâlnindu-l într-un arhipelag din mijlocul oceanului. De altfel, Insulele Capului Verde arată într-un fel, civilizate, curate, parca nici nu aș fi în Africa, ci undeva, la Lisabona.

Nu e locul aici să vin cu amănunte, totuși trebuie să spun că doamna prim-ministru a precizat clar că, atunci când a fost greu pentru țară, pe primul loc a pus dezvoltarea și bugetul, nefăcând concesii populismului. Iar oamenii nu s-au plâns, au tras din greu și au reușit să scoată țara din mizerie. Prin aceste insule se lucreaza și sâmbăta, echilibrul politic este perfect, nu e loc de lamentări și de întins mâna la guvern.

După-amiaza, am urcat în munți, unde a avut loc o recepție, în acordurile unui fado perfect.

Seara, înapoi în Senegal, fiindca hotelul Le Meridien din Dakar a devenit, în aceste zile, casa noastră.

Îmi cer iertare pentru blogul acesta

Data publicarii: 2011-11-26 03:38:36

E drept așadar că cele proaste trebuie să le rușineze pe cele înțelepte și cele urâte pe cele frumoase, iar cele nefericite pe cele fericite.

Călătoresc alături de oameni minunați, zbor cu un avion privat dintr-o țară în alta, am prilejul să fiu de față la primiri oficiale de către șefi de stat și de guvern, locuiesc în hoteluri de lux, pe malul oceanului, apoi deodată, neașteptat, șocant, pun piciorul pe cel mai tragic petec de pământ de pe întreaga planetă, un loc mai sângeros decât Auschwitz, decât Hiroshima, decât Drezda bombardată, decât Kievul cucerit de mongoli.

La 20 de minute de mers cu vaporul se află, lângă Dakar, insula Goree, cea de pe care au pornit spre America 12 milioane, iar după alții, 15 sau chiar 20 de milioane de sclavi, barbați, femei și copii. Alte milioane au murit aici, pe locul pe care îl străbat la pas în mai puțin de o oră.

Intru în casele sclavilor, sunt doar ceva mai mult de o duzină, le văd celulele, pe sexe și vârste, văd carcerele incredibil de strâmte, pașii mei sunt din ce în ce mai obosiți, mai grei, aveam să ajung la hotel aproape în agonie, oricum fără sânge în obraji,fără vlagă, întrebându-mă dacă și eu sunt om. Întrebare năucă, stupidă, obsesivă.

Fotografiez o ușă prin care sclavii morți sau bolnavi erau azvârliți rechinilor, iar cineva îmi spune că după 300 de ani de asemenea festin și la aproape două secole după încetarea lui, actualele generații de rechini continuă să aștepte tainul.

Aici s-a rugat și a cerut iertare în numele Occidentului papa Ioan Paul al II-lea, aici a intrat în carcera strâmtă și a ieșit în lacrimi Nelson Mandela. Oameni și ei.

Fără să vreau, încep să-mi cer iertare la rândul meu, deși nu sunt portughez, olandez, englez ori francez. Îmi cer iertare acestor milioane de suflete fiindcă exist, fiindcă locuiesc la câțiva kilometri de locul supliciului lor, iar la întoarcere, îmi voi deschide o bere din barul frigorific.

Îmi cer iertare pentru că m-am născut în alt timp, pentru că nu le-am fost alături, pentru poza aceasta și pentru blogul acesta care nu poate repara nimic.

Nimic, chiar nimic.

Mâine, plecăm în Insulele Capului Verde.

Is time for Africa

Data publicarii: 2011-11-25 01:47:37

Aș vrea să pot cunoaște lumea pisând-o și bând-o cu apă, ceea ce și fac în anumite situații. În situațiile de urgență, când setea e mare și vremea e potrivnică, obișnuiesc a face o poțiune din pilitură de viață, așa cum medicii medievali făceau leacuri din perle sfărâmate.

După catastrofala situație de la Bissau, ieri și azi am rămas la Dakar, pisând imagini și vorbe, plimbări și locuri bizare, chipuri de femei și ierarhii de valori, fapte secrete și fapte publice, dând apoi pe gât totul, pentru a mă îmbăta și mai ales pentru a mă vindeca de nonsens.

Ar părea că senegalezii nu sunt balcanici. Apoi, mi se pare că nu ar avea Mitici. Este posibil să nu aibă mândria că se trag de la Decebal și Traian. Își văd de treabă cu modestie, acceptându-și trecutul și încercând să vină pe linia de plutire. Peste femeile lor nu a bătut vântul feminismului neînțărcat, drept pentru care se poartă de parcă ar fi femei, nu militante ale unei ideologii.

Am făcut o fotografie care ar putea să le pară unora prea intimă, însă în context scena a fost de o maximă naturalețe. Mă gândeam, zâmbind spre camera foto, că e posibil ca noi să fim nefericiți prin actualele generații de femei, mature ori în curs de maturizare, în vreme ce acești africani să fie fericiți datorită femeilor lor. Mare lucru și normalitatea feminină.

Vizita la șeful statului a fost una de maximă intensitate. La cei 85 de ani ai săi, excelența sa Abdoulaye Wade, considerat de unii cel mai mare reformator al Africii, omul care stă pe scaunul lui Leopold Sedar Senghor, s-a exprimat cu mândrie și vigoare în legătură cu viitorul țării. Nicio ranchinuă, nici un strop de pesimism în vorbele acestui bătrân, doar direcții clare și principii consistente. Apoi, chiar dacă fiul său conduce vreo patru sau cinci ministere, corupția este, vorba cuiva care știe ce vorbește, mai mică decât la București.

Am băut doar un pahar de viață africană și efectul a fost scăderea febrei absurdului. Cu puțin, dar mi-e mai bine.

In Guineea Bissau, la un pas de dezastru personal

Data publicarii: 2011-11-23 01:06:20

Bissau, capitala Guineei Bissau, este cel mai sărăcăcios oraș pe care l-am văzut vreodată. Doar câteva clădiri sunt, ca să zic așa, normale, restul sunt niște dărăpănături. De observat că și clădirile normale au ceva anormal în ele, fiind ciuruite de gloanțele războaielor civile. Capitala acestei foste colonii portugheze este ultimul loc de pe pământ în care ar trebui să rămâi fără pașaport, fără bani și fără telefon mobil.

Totuși, exact asat mi s-a intamplat, fiindca mobilul nu funcționeaza pe rețelele cunoscute nouă, bancomate nu cred să existe, iar pașaportul îmi rămăsese la unul dintre colegii care se ocupă de formalități. Rămăsesem și eu, toropit de căldură și umezeală, obosit de zboruri și întâlniri , în holul probabil singurului hotel locuibil din oraș.

Pot compara situația cu alte două, întâmplate cu ani în urmă. O dată, grănicerii sovietici m-au dau jos noaptea din tren între stații și m-am trezit sub cerul înstelat, singur cuc și cu o servietă plină de bani și documente. Eram ghid touristic. Am alergat o jumătate de oră printre șine și traverse, spre o luminiță care sclipea în departare și care s-a dovedit a fi o gară.

A doua oară, nenorocirea era să se întâmple în Caucaz, pe vremea când tensiunile legate de Nagorno Karabach reizbucniseră. Un grup de azeri cu căciuli mari și basmale pe figură m-a coborât din autobuz, iar unul dintre ei mi-a pus Kalașnikovul în piept. Ce mi-a spus nu am înțeles și probabil că m-a salvat legitimația internațională de presă pe care am avut inspirația să o scot la iveală.

Azi, la Bissau, am fost la un pas de dezastru personal. Abia în ultima clipă, ajutat de o recepționeră a hotelului care a acceptat să iasă cu mine pe una dintre acele nenorocite străzi pentru a tocmi o mașină, am ajuns la aeroport. Îmi lăsaseră déjà pașaportul la autorități, asta în condițiile în care avioanele pleacă de aici spre lumea civilizată doar o dată la câteva zile, ca să nu mai spun că un zbor de câteva zeci de minute poate costa mii de euro. Cu mașina, așa cum îmi dăduse prin cap să fac, aș fi ajuns la Dakar, unde se reunește în fiecare seară delegația, abia peste două, trei zile.

Acum, sunt din nou la hotel în Dakar, iar față de Guineea Bissau, Senegalul, vorba colegilor mei de delegație, pare a fi însăși Elveția.

Ce caut eu în Africa neagră ?

Data publicarii: 2011-11-22 00:01:53

Încerc să răspund la întrebarea din titlu, mai ales că am destul timp, zborul până la Dakar fiind de aproape nouă ore. Abia am plecat și până la escala de la Rabat sper să formulez cum se cade răspunsul la întrebarea de mai sus.

Cred că, mai întâi, ar trebui să defines călătoria acesasta. Oficial, ea se intitulează Vizită economică privată în Africa de Vest. Fiind vorba despre o vizită privată, mai ales că și avionul este unul privat, mă gândesc să fiu parcimonios cu datele privitoare la persoane. Cred că, deocamdată, mă voi mărgini să precizez că suntem patruzeci de oameni într-un avion de 140 de locuri, iar din grup fac parte patronul unui holding și directorii săi principali, directorii unor importante bănci, președintii mai multor companii românești, precum și câțiva ziariști de la unele canale bucureștene importante. De la Vâlcea, se află în grup avocatul Veronel Rădulescu, aflat în misiune profesională, precum și Adi Pandurașu, om de afaceri care vrea sa învețe anumite lucruri despre Africa neagra. Eu reprezint VTV si revista CRITERII, care va dedica un numar special, in romana, engleza si franceza, acestei misiuni.

Mai sunt la bordul avionului și alte două persoane din zona mea, dar prezența lor are un sens atât de particular, încât cred că nu are rost să le amintesc numele.

Încotro mergem ? Mai întâi la Rabat, apoi la Dakar, în capitala Senegalului urmând să fie cartierul nostru general. De aici vom zbura spre Guineea, apoi spre Guineea Bissau, apoi spre Insulele Capului Verde, apoi spre Gambia. La deplasarea în Coasta de Fildeș a trebuit să se renunțe, fiindcă persista unele probleme care ne-ar putea pune în pericol securitatea. În fiecare seara, ne vom reîntoarce la Dakar, ceea ce e minunat, fiindca nu sunt obligat sa-mi car după mine toate bagajele. La sfârșitul călătoriei, vom rămâne o zi în Maroc, la Casablanca.

Ce caută în aceste locuri atât de exotice oamenii care sunt cu mine ? Oportunități de afaceri, evident, iar eu pot să vă spun doar că vom fi primiți, în fiecare dintre țările amintite, de șefii de stat și de guvern și, în funcție de opțiunile pe care le-am exprimat fiecare, vom avea întâlniri cu anumiți membri ai guvernelor respective.

Traversăm Adriatica, trecem pe deasupra Pescarei, apoi pe deasupra Romei, după care vom fi din nou deasupra Mediteranei. Bun moment, ca să zic așa, pentru a scrie câteva rânduri despre avocatul Veronel Rădulescu, omul pe care îl cunoaște toată lumea din grup. Avocatul Rădulescu este omul cu contractele, cel care își va spune punctul de vedere cu privire la formularea lor juridică. Este pentru a doua oară în drum spre Senegal.

În dreapta, Roma. Se pot vedea Colosseumul și Piața San Piedro.

Ce caut eu în această Africă neagră ?

Înainte de a răspunde, cred ca este potrivit să spun că am călătorit mult. M-am bătut cu zăpadă la Cercul Polar și am zburat cu balonul în Capadocia, am închiriat o limuzină la New York și am filmat un taifun în vestul Chinei, am fost pe peluza de la Casa Alba și în Piața Roșie, la Moscova, am trecut Caucazul de la Tbilisi la Erevan și am batut castanietele în Chile, am ținut cu Real pe Santiago Bernabeu și am urcat la 2700 de metri deasupra Bogotei, Doamne, dar unde nu am fost ?... Nu am fost în Africa neagra.

Ce caut eu acolo ? Aseară, în București, la Șarpele Roz, printre cântecele lui Nelu Ploieșteanu, o veche prietenă îmi spunea că și-a căutat dragostea la marginea deșertului Tunisian – ea este, desigur, cea care m-a îndemnat să citesc Tuareg-ul lui Figueroua – apoi printre țiganii autentici din India. A călărit cu iubitul ei arab la 50 de grade,in Sahara, până când au leșinat caii și a băut cu șatra din mâna starostelui său iubit, proprietar de hoteluri și magazine la Calcutta. A găsit mari și indelebile iubiri, nu cred însă că s-a găsit pe sine.

Ce caut eu în Africa neagră ? Pe mine însumi, desigur, fiindcă este posibil să mă fi pierdut și pe acolo. Glumesc un pic și sunt, totuși, nespus de serios. Pe mine mă caut, cel ne variteur, cel definitiv, ediția mea finală. Nu mă voi găsi, firește, pentru că finalul e departe, mult mai departe, cu voia lui Dumnezeu.

Avionul privat scapă de turbulențe urcând spre 12000 de metri, ceea ce unul de linie nu ar fi făcut niciodată. Atât de sus, nu am mai fost.

Evident că îmi e bine, e vizibil că sunt pe calea cea bună. Toate întrebările curg fără să atingă marginile jgheaburilor.

Cer un whisky, fumez, cad pe gânduri, încerc să spun cât mai puțin, din decență, din dorința de a nu transforma nici măcar acum acest blog într-un confesional. Până la Rabat, citesc din Fata nesăbuită a lui Llosa, darul fetei minunat de nesabuite.

La Dakar, îmi scot puloverul și îl pun pe umeri.

Cursa Bucureşti - Dakar s-a amânat de două ori

Data publicarii: 2011-11-20 15:08:36

Există zile unice, neaşteptate, daruri nepreţuite pe care ţi le face Dumnezeu. Ziua de azi e vizibil un cadou din partea Lui.

Locuiesc pe Calea Victoriei, la Novotel, la al şaselea etaj. Prin ferestra uriaşă văd un Bucureşti ceţos, ireal, misterios, cald. Totul pare a fi un mesaj de pace din partea unei umanităţi obosite de luptă. Primesc acest mesaj, îl semnez, îl dau mai departe. Simt o fericire de om nenăscut.

E o zi ca o definiţie a Duminicii.

Azi, ar fi trebuit să fiu la Banjul, în Gambia, iar aseară, la Dakar, în Senegal. E posibil să fiu la noapte la Abidjan, în Coasta de Fildeş, precum nu e exclus să îmi petrec ziua de mâine la gura sobei, în vârful dealului de la Albota. E o incertitudine sublimă ca un extract concentrat de destin.

Cursa Bucureşti - Dakar s-a amânat de două ori în ultimele douăzeci şi patru de ore. Mai întâi, pentru motive pe care le trec sub tăcere. Apoi, a oprit-o comandantul aeronavei, după ce, în timpul zborului de probă, a observat că se depresurizează cabina. Acum, pentru a treia oară, aflu că o opreşte ceaţa. Mâine, e posibil să o oprească imposibilitatea restabilirii unor legături pe canale diplomatice. Se lucrează, se aşteaptă.

Cu telefonul lângă mine, încep să citesc "Rătăcirile fetei nesăbuite" a lui Llosa, cartea primită de la o fata frumos rătăcită şi minunat nesăbuită.

Evident.

Aşteptarea aceasta la răscruce, o bijuterie de răscruce, îmi prilejuieşte trăirea uneia dintre cele mai fascinante zile din viaţă. Calmul, ceaţa, izolarea confortabilă, singurătatea dorită, incertitudinea, faptul că nu ştiu ce voi face peste un minut, tot acest cocktail inedit de situaţii aproape că mă îmbată. Apoi, senzaţia că oricare drum se va deschide e unul bun îmi confirmă faptul că am atins un echilibru al vieţii demult dorit şi pe care nu l-aş fi putut pipăi cu mâna dacă nu s-ar fi prăbuşit de două ori, ori de mai multe ori, ori definitiv, cursa Bucureşti - Dakar.

Cea mai urâtă femeie din lume

Data publicarii: 2011-11-18 09:03:38

Am auzit de sute de ori exprimarea: "Nu există femeie urâtă". Mai apare şi sub forma: "Fiecare femeie are ceva frumos în ea". Evident, asemenea opinii nu ar putea aparţine decât femeilor. Celor frumoase, fiindcă celelalte nu abordează subiectul.

În paranteză fie spus, văd aici un mecanism de apărare, fiindcă este adevărat că frumuseţea e trecătoare. În fine...

Antropologul Levy-Bruhl a povestit cândva că există populaţii în junglă care nu au un cuvânt pentru "iepure", în schimb au expresii pentru diferite situaţii în care se poate găsi iepurele: "iepure pe deal", "iepure fugind", "iepure mort". Cred că ar fi fost bine să dăm dovadă de aceeaşi "sălbăticie" şi să avem câte o expresie pentru diferitele feluri de a fi ale femeii, deberasându-ne de cuvântul "femeie". Oricum, nu pare a ne folosi la nimic.

M-am bucurat foarte mult găsind pe YouTube imaginea "celei mai urâte femei din lume", nu de altceva, dar m-a obligat să-mi amintesc mereu auzitul adagio: "Fiecare femeie are ceva frumos în ea". Oare ?

Creatura din fotografie este artificială, o plăsmuire pe computer, chipurile jumătate femeie, jumătate şobolan. Nu e cea mai urâtă femeie din lume.

Am văzut şi mai şi.

Despre femei, castraveţi şi alţi idoli

Data publicarii: 2011-11-15 00:42:19

Eu cred că lucrurile trebuie puse la locul lor. Femeile trebuie citite, iar cărţile iubite. Femeile trebuie ascultate, iar muzica posedată. Femeile trebuie înţelese, iar arta sedusă.

Nu îi pricep pe cei care citesc o carte fără ca acest lucru să îi ajute să mute un munte, măcar infinitezimal.

Mâncăm castraveţi şi acest lucru ne face bine, nu discutăm însă despre castraveţi. Cei care discută despre cărţi, le consideră castraveţi.

Cultura care nu se asimilează atârnă de creier ca o pungă plină cu dejecţii. Celor care au creier contra naturii le sunt necesare astfel de pungi.

Cărţile, tablourile, concertele trebuie numite şi atât, orice gest în plus, le transformă în idoli.

Calea, adevărul şi viaţa ? Ar fi frumos, însă toţi alegem labirintul, minciuna şi moartea.

Ce nu înţeleg prietenii mei despre mine

Data publicarii: 2011-11-12 12:58:55

Deşi lucrez în televiziune, public cărţi şi editez o revistă - aşadar, am o viaţă plină de întâlniri profesionale şi evenimente mondene - casa mea este la ţară, într-un vârf de deal. Nu sunt sigur că prietenii mei înţeleg de ce am ales astfel.

Casa este construită din lemn de brad,are ferestre multe şi mari. Asta pare de înţeles pentru prietenii mei, însă faptul că am optat pentru un şemineu în detrimentul centralei pe gaz, iarăşi cred că ridică semne de întrebare prietenilor mei.

Nu am vecini în acest vârf de deal, am însă o puşcă, dar despre asta nu prea discut cu prietenii mei, fiindcă atunci când o fac simt că mă privesc cu suspiciune.

Ceea ce îmi defineşte viaţa este pasiunea. Nu este însă vorba despre marile pasiuni, ci despre pasiuni mici. Cumpăr filme cu pasiune şi la programez, mai ales pentru noaptea de vineri spre sâmbătă, cu pasiune. Despre cărţi, ce să mai spun, le privesc de parcă ar fi vii, la fel de vii precum sunt eu, doar că unele sunt mai deştepte ca mine. E o voluptate să pot cumpăra cărţi, dat fiind că sunt înţelepte şi vii. Am totuşi faţă de ele o atitudine jenantă de stăpân de sclavi.

Pasiune pun şi în alegerea vinului, beau întotdeauna vin de care mă leagă amintiri şi lângă podgoriile căruia am fost cândva. În felul acesta, sunt prieten cu vinul, de pildă cu un cabernet carmenere cilian, fiindcă am fost la el acasă,în Valee Central.

Îmi plac, dintre copaci, stejarii şi am în curte, chiar lângă casă, o pădurice de stejari. Cred că şi marca mea de whisky am ales-o pentru că e cea mai impregnată de gustul stejarului: Lagavulin.

Mănânc doar lucruri care pot fi iubite. Nu poţi iubi micii, dar o poţi face cu brânza, nu pot iubi cartofii, dar faţă de roşii şi ceapă am sentimente speciale. Când mănânc mâncare gătită,trebuie să mă gândesc cu drag la bucătar, iar restaurantele le aleg pe criteriul amintirilor frumoase.

Am citit "Fructele pământului" de Gide.

Mă duc la întâlniri cu anumite perioade ale zilei de parcă ar fi timp încarnat, cu chip şi suflet. Sora mea cea mai bună este vremea dintre miezul nopţii şi două dimineaţa.

Caut apropierea femeilor luminoase şi a bărbaţilor modeşti.

Ştiu deja gustul şi culoarea vieţii de peste 20 de ani.

De parcă nu aş avea decât suflet, fără trup, nu am fost niciodată la spital şi nu mă doare nimic, deşi fumez şi beau destulă cafea. Prietenii mei tind să nu înţeleagă nici asta.

Mă mir că sunt, mă străduiesc să fiu şi mă rog să fiu încă.

Iubiri împărtăşite

Data publicarii: 2011-11-07 11:14:15

Idolatria îmbracă diferite forme, chiar dacă un sfânt ne-a avertizat încă din secolul al IV-lea să nu ne facem idol nici măcar din Sfânta Scriptură.

Una dintre atitudinile promovate în artă, chiar în arta de cea mai bună calitate, este atitudinea idolatră faţă de persoana iubită. Normal, fiindcă arta are nevoie de conflict, de dramă, de tragedie. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este justa măsură, iar dacă îl iubeşti mai mult decât pe tine însuţi faci un pas spre idolatrie şi nenorocire.

Nu îmi explic foarte bine din ca cauză un exces de iubire devine mai periculos chiar decât lipsa iubirii, dar în mod sigur aşa stau lucrurile pe toate planurile iubirii, nu doar în plan erotic.

Cred că pentru a avertiza asupra pericolului iubirii idolatre a fost inclusă "Cântarea Cântărilor" în canonul biblic. Aici, lauda iubitei şi a iubitului e deplină, dar nu depăşeşte niciun moment justa măsură, ceea ce e de luat aminte.

A iubi fără să idolatrizezi e o artă o vieţii, singura care poate zămisli iubiri împărtăşite.

O taină : de ce mă voi întoarce din Africa

Data publicarii: 2011-11-04 21:30:37

Prima oară, am vrut să emigrez la 31 de ani. Eram la Paris,la Ecole des Hautes Etudes, aflasem că am obţinut o medie bună la examenul de absolvire, când monsieur Dupaquier, şeful catedrei de Demografie Istorică, m-a luat de o parte şi mi-a propus prelungirea bursei pentru trei ani de doctorat. Iubesc Parisul şi simt că este singurul oraş care îmi umple sufletul. Mi-aş fi dorit să rămân, dar nu am făcut-o. Mă aştepta acasă o fată înaltă, cu o ţinută mândră, o minune de femeie, cea mai frumoasă din oraş...

A doua oară, aveam 42 de ani. Eram la Oslo, la poarta unui spital care dorea să angajeze un specialist în psihopatologie. Am dat din mână a dispreţ şi nu am intrat să ocup postul. Am avut o pasiune pentru psihopatologie şi am o licenţă în acest domeniu. Totuşi, era cu mine o femeie care iubea soarele, care iubea viaţa, şi mi-am spus că nu o voi exila aproape de Cercul Polar.

Acum, un prieten m-a invitat să mă alătur unui grup care face o călătorie de afaceri în Africa. Peste două săptămâni, voi începe să cutreier un spaţiu care cuprinde Senegal, Gambia, Guineea Bissau, Guineea, Coasta de Fildeş,Insulele Capului Verde. Am 57 de ani. M-am gândit că aş putea să caut în zonă un post de demograf, domeniu în care am acreditarea Naţiunilor Unite, ca şef de promoţie al celebrului CEDOR. Îmi plac ţinuturile exotice şi nu mă aşteptă nicio femeie în ţară şi nici nu voi avea vreuna cu mine.

Mă voi întoarce însă, n-am nicio îndoială. Las în urmă o fiinţă blondă, cu ochii albaştri, un om frumos cu suflet bun. Are doar 10 ani şi e fetiţa mea.

Minciunile zilei de luni

Data publicarii: 2011-10-31 18:31:18

De ani buni, ziua de luni este pentru mine ziua minciunilor. În aproape fiecare seară de duminică îmi propun ca de luni să îmi schimb radical viaţa, iar în fiecare seară de luni, îmi dau seama că am mai eşuat o dată.

Totuşi, acest război permanent pierdut îmi aduce nu doar un fel de ciudă pe mine însumi, ci şi infinitezimale victorii care, la scara unui an, devin importante.

Iată ce mi-am propus aseară şi ce s-a ales de respectivele propuneri.

Mi-am zis că trebuie să am permanent o lectură serioasă, pe lângă nenumăratele cărţi pe care le citesc de plăcere. Am scos din bibliotecă cele două groase volume ale lui Hugll şi Lubcke intitulate "Filosofia secolului XX", pe care sper că le voi parcurge măcar în onoarea profesorului Mircea Flonta, cu care am urmat cândva un curs de epistemologie. Tare mă tem însă că "Aleph" de Coelho, "Faţă către faţă" de Pleşu, "Ereziile gnostice din primele două veacuri" ale lui Henry L. Mansel sau ultimele două cărţi ale lui Lucian Boia, pe care le-am cumpărat chiar azi ("Mitologia ştiinţifică a comunismului" şi "Între înger şi fiară - Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre")ori "Amor intellectualis" de Ion Vianu, care mi-a fost, de asemenea, profesor, de psihoterapie, mă vor face să nu mă prea ating de paginile despre Dilthey, Blumberg sau Habermas. Întrebarea ar fi: de ce să citesc cărţi care solicită un efort anume şi să nu mă rezum la cărţile citite de plăcere. De ce ? Fiindcă asta îmi propun pentru fiecare zi de luni.

Îmi mai propun duminica pentru a rata, măcar parţial, lunea, să nu stau de vorbă decât cu oameni care au să-mi spună ceva, oameni de la care am de învăţat, şi să nu fac rabat de la această regulă nici de-ar fi vorba despre cea mai frumoasă femeie din lume. Înţelegeţi ce doriţi, dar e clar, măcar din acest ton resemnat, că schema propusă nu îmi reuşeşte în totalitate.

Îmi doresc, de asemenea, de multă vreme, să iau lucrurile aşa cum sunt, să îmi accept neîmplinirile, să mă bucur de limitele mele, să nu mai forţez nota în anumite direcţii, numai şi numai dintr-un soi de ambiţie prostească.

Cea mai mare şi cea mai puţin îndeplinită dorinţă este să mă rup măcar o oră pe zi de presă pentru a scrie literatură. Reuşesc dorita desprindere, dar te miri când, pe stradă, la masa de prânz, ori în timpul vreunei discuţii, numai că atunci nu pot să deschid un computer şi să scriu. Când îl deschid, scriu din acele amintiri.

Să nu uit ce e mai important. Îi promit zilei de luni să nu-i mai solicit înţelegere din partea aproapelui şi să nu-i cer vreun strop de dragoste. Ar părea că acesta este lucrul cel mai uşor de făcut, dar credeţi-mă, e cel mai greu.

Despre iubirile mele

Data publicarii: 2011-10-29 14:18:07

De aproape o săptămână îmi spun că ar trebui să am curaj şi să scriu pe blog acest articol, iar titlul să fie chiar aşa: "Despre iubirile mele". Desigur că nu e un articol necesar dar, la urma urmei, niciun articol de aici nu e neapărat necesar.

Vreau să scriu "Despre iubirile mele" fiindcă acest lucru îmi "trebuie" mie, am "nevoie" să-mi lămuresc nişte lucruri. Poate mă lămuresc scriind.

Cred că poţi afla dacă ai iubit o femeie doar după ce nu o mai iubeşti. Nu o mai iubeşti, au trecut ani de când ai iubit-o, dar adeseori te gândeşti la ea cu oarecare îngrijorare. O fi sănătoasă, se descurcă cu banii, e liniştită sufleteşte, are grijă să se asigure când trece strada ?

Cred că dacă ajungi să îţi pui astfel de întrebări în legătură cu o femeie, atunci în mod sigur ai iubit-o cândva.

Paradoxul este că pe timpul când o iubeai nu aceste întrebări îţi săreau primele în minte, ci cu totul altele. Oare,cu cine este acum, oare, mă iubeşte, oare, suntem bine în pat, oare, voi reuşi să o păstrez ? Atunci, întrebarea era dacă te iubeşte, acum, întrebarea este dacă se asigură când trece strada.

Cioran spune că dragostea e un amestec dintre două fluide, iar Shakespeare îl pune pe Romeo să remarce că mâna Julietei e sfântă. Ambele unghiuri de vedere sunt corecte, problema este că trebuie să aştepţi să treacă timpul pentru a şti dacă ai iubit sau nu o femeie. Dacă familiile Montague şi Capulet ar fi trăit în linişte şi înţelegere, oare Romeo s-ar fi gândit, peste ani, la cum trece Julieta strada, îngrijorat să nu o lovească vreo trăsură ? Shakespeare face să se consume drama şi suspendă momentul trecerii străzii. Bine face. Sunt sigur că foarte puţine dintre tragicele iubiri reale ori literare ar fi rezistat la proba îngrijorării. Oare, Julieta se asigură când trece strada ?

Nu vreau să fiu ipocrit (hypocrites sunt, la greci, cei ce joacă teatru) şi să evit o mărturisire fără de care acest text nu ar fi unul corect. Nu îmi pun întrebarea "oare se asigură când trece strada ?" decât în legătură cu o singură femeie din viaţa mea. Interesant este să observ că aceeaşi întrebare îngrijorată mi-o pun cu privire la fetiţa mea.

Concluzia ar fi că declaraţia de dragoste cea mai profundă s-ar formula astfel: Te iubesc ca pe copilul meu.

Ideal este să poţi spune măcar o dată în viaţă: Te iubesc ca pe copilul nostru.

Dar dacă se iubeau cu adevărat ?

Data publicarii: 2011-10-23 15:47:49

Nu cunoşti binele şi răul decât prin iubire.

Citesc cu disperare o carte care tocmai a apărut la "Humanitas": "Întrebări privitoare la credinţă", de Gianfranco Ravasi. Monseniorul Ravasi este preşedinte al Comitetului Pontifical pentru Cultură,iar cartea este una cu totul specială prin hermeneutica ei echilibrată şi convingătoare.

Gianfranco Ravasi a identificat 150 de întrebări esenţiale primite din partea unor credincioşi şi a unor atei şi le raspunde într-un mod luminos, dozându-şi persuasiunea şi asumându-şi ideea mai veche, şi care mie îmi place atât de mult, de a nu-ţi face idol nici din Sfânta Scriptură.

Dacă aş fi putut sta de vorbă cu monseniorul Ravasi, i-aş fi pus şi eu o întrebare, cea mai frumoasă şi dureroasă din câte aş putea avea:

Şi dacă Adam şi Eva se iubeau cu adevărat, dacă iubirea este sinonimă cu identificarea binelui şi răului ?

Când cineva încearcă să pună în opoziţie iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea pentru un om de sex opus înseamnă că nu înţelege nimic nici dintr-una, nici din cealaltă şi că, probabil, nu le-a simţit pe niciuna în sufletul său.

Ar fi fost o problemă chiar şi pentru monseniorul Ravasi dacă i-aş fi putut adresa întrebarea mea dintotdeauna cu privire la Adam şi Eva.

Aşa îmi duc viaţa de zi cu zi (o confesiune)

Data publicarii: 2011-10-21 23:34:14

Întotdeauna mi-am dorit să cunosc programul zilnic al altora, convins fiind că aş avea ce învăţa. Oamenii nu vorbesc însă despre acest subiect, poate fiindcă nu îl consideră important, ori poate din pudoare. Unii nu pot spune nimic despre programul lor zilnic pentru simplul fapt că nu au aşa ceva. Fiindcă mie mi-ar placea sa ştiu cum îşi fac alţii programul, trag concluzia că şi alţii ar putea avea aceeaşi curiozitate, iar cineva trebuie să facă primul pas.

Principala trăsătură a programului meu zilnic este că îi stabilesc întotdeauna, fie cu o zi sau mai multe înainte, fie în dimineaţa zilei respective, un final plăcut. Pot munci cu spor numai dacă ştiu că la sfârşitul zilei voi face ceva din categoria activităţilor care îmi plac cel mai mult. Un film, un meci de fotbal la televizor, un teanc de reviste proaspete, o conversaţie pe facebook, o întâlnire cu un prieten sau cu o femeie (pot spune asta, doar sunt singur)prilej cu care să pot discuta (orice, în afară de politică) la un pahar de vin sau, mai bine, la unul de whisky. Mă străduiesc ca toate zilele de lucru să aiba un final interesant.

O altă caracteristică a programului meu este că adorm întotdeauna după ora 2,00. Multe cunoştinţe de ale mele se miră că mă culc atât de târziu, iar tuturor celor care mă privesc cu mirare sau chiar cu compătimire le explic de und mi se trage acest obicei. Aveam 18 ani şi eram student la Filosofie (secţia Psihologie) iar singura mea pereche de pantofi se găurise într-atât încât trebuia să o cârpesc cu carton. Cum însă s-a nimerit ca toamna lui 1973 să fie una ploiasă, tălpile se udau permanent, iar la căldură începea procesul de...opărire. Aşa se face că nu putem citi în sala de lectură a bibliotecii şi le rugam pe bibliotecare să îmi împrumute cărţile la cămin. Trebuia să citesc noaptea, iar acest obicei s-a înrădăcinat şi aşa va rămâne tot restul vieţii.

Culcându-mă târziu, nu mă trezesc înainte de ora 9 decât arareori, dar nici mai târziu de 10, decât în cazuri rare.

A treia trăsătură a programului meu, în afară de prăjitura de la sfârşitul zilei şi de culcatul târziu este că aproape întotdeauna ştiu ce voi face în ziua respectivă, fiindcă îmi fac agenda în cursul zilei precedente.

Mă trezesc, de cele mai multe ori, zâmbind, la propriu, spunându-mi că mi s-a mai dat o zi şi trebuie să mă bucur de ea. Mă trezesc şi primul lucru pe care îl fac este să arunc o privire pe fereastră să văd cum e vremea. Îmi place orice vreme, nu îi pot înţelege pe cei care vorbesc despre vreme urâtă. Cea considerată urâtă mie mi se pare chiar mai frumoasă, poate fiindcă e deosebită.

Urmează cel mai plăcut moment al zilei şi anume cafeaua şi cele patru, cinci ţigări, acest tabiet întinzându-se pe durata unei ore întregi. Trebuie să fiu singur în cameră, iar dacă nu sunt singur, trebuie să fie linişte. Nu pot vorbi, nu pot gândi, mă desmorţesc greu. În tot acest timp, frunzăresc pe net, mai ales siturile de ştiri, ziarele centrale şi locale. Văd ce s-a mai întâmplat pe facebook, îmi citesc mailurile, fără să răspund însă, fiindcă nu aş fi apt pentru acest efort.

După cafea şi ţigări şi după duş, dau primele telefoane. Încep cu cele care îmi fac mai puţină placere. Pe la 11, sunt la primele întâlniri, absolut necesare pentru un ziarist.

Prânzul - la restaurant, pe la 14,30, apoi acasă, unde deschid din nou siturile care mă interesează, de data aceasta având atenţia dată la maxim. Citesc şi scriu până la 18, iar până la 19 îmi pregătesc emisiunea de la TVT. Urmăresc apoi un jurnal la una dintre televiziunile şi ştiri, apoi plec la televiziunea cu care am eu contract.

Rareori ies cu invitaţii de la emisiune la restaurant. Fiindcă am stat prea mult în restaurante în ultimii douăzeci de ani, prefer să mănânc acasă: două sandvişuri cu ton, sau un piept de pui, plus un litru de lapte. Urmează telefoane cu prietenii, urmărirea unor talk-show-ri la televizor, scrierea vreunui articol, apoi, neapărat, prăjitura zilei. De cele mai multe ori, ea e întruchipată de un film.

La culcare, aproape întotdeauna mă gândesc cât de fericit sunt fiindcă sunt sănătos şi mă rog pentru sănătatea tuturor celor dragi şi a tuturor, absolut a tuturor copiilor din lume.

Ce citesc acum

Data publicarii: 2011-10-17 11:44:16

Nu cred că îi interesează pe foarte mulţi ce citesc eu acum, dar sunt câţiva prieteni care îmi pun permanent această întrebare. Iată care sunt cărţile şi revistele cărora le întorc paginile zilele acestea şi de care mă bucur în mod evident, fiindcă îmi pot pune întrebarea: ce m-aş face fără ele ?

Înaintez în cele şase volume ale lucrării lui Michel Onfray "O contraistorie a filosofiei", pe care cred că o voi termina la sfârşitul anului. Spunea cineva că e o abordare "tabloidă" a problemei, dar sunt curios de ce se întâmplă. Onfray zice că Biserica a asimilat istoria filosofiei în cultură lăsând pe dinafară abordările materialiste. Să le vedem, îmi place ideea, nu sunt adeptul despărţirii sufletului de trup, are cine să o facă, în final.

Mai citesc romanul lui Alberto Vasquez-Figueroa "Iubire pe o insulă blestemată", asta fiindcă mi-a plăcut mult "Tuareg", acea odă despre libertate şi simplitate.

Citesc pe sărite o carte de Suzi Gablik: "A eşuat modernismul" deoarece mă interesează tema enorm, eu respectând modernismul dar neputând să înţeleg ce folos mi-a adus.

În acest week-end am început o carte a Sfântului Nectarie de Eghina: "De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos". A fost ori nu Petru la Roma ? N-a fost, zice sfântul Nectarie. Vom vedea ce urmează.

Am început să parcurg şi "Enigmele eredităţii şi genele urmaşilor" de Konstantin V. Zorin, fiindcă încearcă să rezolve ştiinţific chestiunea păcatului strămoşesc. Am o îndoială că reuşeşte, dar chestiunea mă preocupă.

Deseară, probabil, voi citi "Cronici" de Savatie Baştovoi, fiindcă e polemic cu cine aş fi şi eu polemic.

Înaintez în cărămida de 750 de pagini a lui Ion Cristoiu "Mascarada de la Cotroceni", pentru a-mi reactualiza anumite probleme din istoria recentă.

Dintre reviste, citesc în mod curent "22", "Forbes", "Q magasine", Historia", "Istorie şi civilizaţie", "Dilema veche", "Lumea".

De ce citesc ? Din curiozitate, din plăcere, din dorinţa de a mă pregăti profesional...

Cât citesc ? Câteva ore pe zi, poate cele mai frumoase ore ale zilei.

Secrete de familie

Data publicarii: 2011-10-16 13:56:45

Familia mea este compusă din mine şi fetiţa mea Evi. Eu am 57 de ani, ea are 10. Familia mea există doar în week-end, în rest e o familie virtuală.

Ne întâlnim de obicei sâmbăta şi urcăm la cabana noastră. Cabana se află într-un vârf de deal din împrejurimile oraşului Piteşti. Înainte de a urca,trecem pe la hipermarket pentru a cumpăra mâncare pentru toţi: câini, pisică, noi doi. Câinii, pe care îi cheamă Max, Piky şi Strumfi, precum şi pisica mănâncă boabe, cărora le spunem croncănele. Pisica obişnuieşte să bea lapte. Noi mâncăm frigărui de pui cu castraveţi muraţi, pizza, unt de arahide şi ecleruri. Eu beau şi lapte, precum pisica, fetiţei mele nu-i place laptele.

Ajungem după-amiaza şi Evi se duce să-şi vadă prietenii din sat. Rămâne cu ei până seara târziu, iar în acest răstimp mai vorbim la telefon. Eu lucrez.

Seara, de cele mai multe ori, vedem un film documentar, aseară a fost "Legendele Olimpului", apoi fetiţa mea stă pe net, pe canepea, cu micul ei HP pe genunchi.

Cabana nostră este încălzită cu lemne aduse din magazie de nenea Gigi. Tot el ne ajută să urcăm bagajele, face curat, repară ce e de reparat. Îi mulţumim. Aseară, am observat însă că nenea Gigi a uitat să cumpere gaz şi am avut o problemă fiindcă se stinsese focul. Aşa e la începtutul sezonului rece, nu ştii cum să întreţii căldura. Ce să facem ? Tata, adică eu, a avut o idee genială: am aprins focul cu whisky. Copilul a fost rugat să stea lângă uşă, fiindcă tata e grijuliu şi s-a temut să nu izbucnească flăcări mari. Fiindcă mai rămăsese un strop de băutură în sticlă, tatăl şi l-a pus într-un pahar şi l-a dat pe gât. Şi focul şi tata au iubit acel whisky.

Evi adoarme tâziu când este la cabană,urcă în camera ei după miezul nopţii. Poate nu e bine, dar accept ideea. Urcăm împreună, apoi eu cobor şi îmi pun un film. La cabană sunt peste patru mii de filme şi vreo cincii mii de cărţi. Avem de unde alege ce să vedem şi ce să citim. Din când în cînd, opresc filmul pentru a urca iarăşi să văd dacă totul e ok la etaj. E ok.

Fetiţa se trezeşte pe la 9, tatăl ei,pe la 11. Ea nu mai e la cabană când se trezeşte el, a lucrat un pic pentru şcoală şi acum e din nou cu copiii din sat.

Cu multă răutate despre răutate (fragment dintr-un roman în lucru)

Data publicarii: 2011-10-15 20:53:20

Totuşi, mi-a trebuit mai mult de o oră pentru a coborî un etaj, mă descălţasem şi pipăiam fiecare treaptă cu talpa, apăsam prudent, provocând doar mici scrâşnete ale scândurilor, zgomote ce păreau naturale, ca atunci când se usucă lemnul. Câinii au tăcut până la capăt, le auzeam mârâiturile înfundate şi chiar scâncetele celor care visau, aveau probabil fantasme cu străzi, curţi însorite, aer, iarbă...Doar una dintre pisici a miorlăit prelung, anxios, parcă ar fi vrut să-i transmită stăpânului un semnal de primejdie şi chiar mi s-a părut că am auzit un răspuns, un şuierat liniştitor, probabil al Gretei, care voia să liniştească felina.

Eram atât de încordat încât puteam prinde firul unor mirosuri, asemenea câinilor, ştiam că Daniela rămâne în urmă, Greta e undeva în stânga, Fred înainte şi la dreapta, iar Bertha, femeia de servici, doarme cu mâţele, venea o adiere de carne de om din mijlocul haitei de pisici.

Mirosul Danielei îmi era cunoscut, ea mirosea a Marea Egee, a carne de delfin, a templu grecesc, a poveste cu zei. Fred mirosea a piele încinsă, Greta a vinilin, iar Bertha a frişcă.

Cel mai important era faptul că mă simţeam cumva imponderabil faţă de forţa de atracţie a moralei, vreau să spun că pluteam la mijlocul distanţei dintre bine şi rău, nu ştiu cum de putusem găsi locul acela liniştitor în care nu-ţi mai pasă de nimeni şi de nimic. Mintea mi se învârtea la turaţie maximă şi mă gândeam la faptul că planeta asta a noastră e, probabil, singurul loc in univers în care se secretă răul dintr-un fel de glandă numită omenire, în fiecare clipă glanda elimină cantităţi uriaşe de răutate, de durere, de mizerie sufletească, de mii de ani izvorăşte iadul din spărtura glandei, pământul se rostogoleşte în spaţiu învăluit într-un uriaş nor de suferinţă.

E prea puţin un singur Iisus ca să curăţe acest grajd împuţit, să fi avut Dumnezeu mii şi mii de Fii şi să-I fi trimis pe toţi să moară pe cruce şi tot nu ar fi izbândit mare lucru, pentru că noroiul curge mai repede decât poate fi purificat, infecţia e prea mare, la fiecare om obişnuit ar fi trebuit să existe trei sfinţi care să-l ţină de mâini ca pe un apucat şi să-l împiedice să facă rău.

Un singur Hristos e prea puţin, în fiecare seara ar trebui să se răstignească unul şi în fiecare dimineaţă să învieze altul, cel mort cu trei zile în urmă, o avalanşe de învieri abia dacă ar fi putut curăţa nenorocirile, abia atunci lupta ar fi fost egală şi binele ar fi avut sorţi de izbândă. Aşa însă nu e nimic de făcut, îmi ziceam păşind precaut pe trepte, una la fiecare şase-şapte minute, coborând spre locul crimei, spre culcuşul victimei dar bucurându-mă că în acest turn vinovăţia nu putea să existe, să respire, ca într-un mediu aseptic în care microbii culpabilităţii nu rezistă.

Dacă tot alegem să nu ne sinucidem

Data publicarii: 2011-10-15 17:08:24

Am citit simplista carte a lui Bertrand Russell "În căutarea fericirii" (Humanitas, 2011) nu atât din placere, cât din respect. Dacă mă gândesc bine, nu mi s-a mai întâmplat să citesc o carte doar din sinceră preţuire pentru frumuseţea gândurilor pe care le transmite.

Principiile lui Bertrand Russell cu privire la fericire sunt cât se poate de clare: viaţa poate fi frumoasă dacă reuşim să ne controlăm angoasele, dacă nu alergăm după himere, dacă ne depăşim sentimentele de vinovăţie, pe scurt, dacă ştim să ne bucurăm de ea fără să distrugem acest sentiment cu întrebări nepotrivite.

Desigur că întreaga cultură mare nu ar fi existat dacă scriitorii, filosofii, artiştii ar fi trăit în conformitate cu sfaturile lui Bertrand Russell. Pentru a da un singur exemplu, Nietzsche n-ar fi scris absolut nimic dacă, avant la lettre, ar fi cunoscut ideile filosofului şi matematicianului britanic.

Să se adreseze cartea lui Bertrand Russell doar oamenilor de mijloc, banalilor, celor fără veleităţi artistice şi filosofice ? N-aş zice şi iată cum interpretez eu această invitaţie la fericire adresată tuturor.

Dintre toate formele de schizoidie, cea în care punem pe un plan viaţa de zi cu zi şi pe alt plan chestiunile care ţin de artă, religie, filosofie este singura normală, ba chiar decentă şi frumoasă. Este decent să te comporţi faţă de ceilalţi şi faţă de tine în mod firesc, simplu şi înţelept, indiferent cât de puternic este focul care te arde pe interior.

Aşa cum ar fi grotesc să avem inima în afara toracelui şi să o vadă oricine pulsând, aşa cum ar fi straniu să ne atârne creierul ca o pungă legată de craniu,aşa cum toate ale noastre sunt lăsate să fie discrete în funcţionarea lor, îmbrăcate în ţesuturi opace, la fel cred că trebuie să se întâmple şi cu ideile şi trăirile noastre, să le exteriorizăm atât cât exteriorizăm bătăile inimii prin puls.

Cum să ne raportăm însă noi la propriile noastre trăiri şi idei metafizice şi artistice, atunci când le avem ? În mod similar. Trebuie să le lăsam să lucreze aşa cum lăsam inima să bată, fără a discuta despre asta,fără a ne speria că va înceta să o mai facă, fără a-i controla, clipă de clipă, minunata ei funcţionare.

Doar această frumoasă schizofrenie ne poate face să trăim decent, să ne bucurăm de noi şi de semenii noştri, de lume şi viaţă. Iar dacă tot alegem să nu ne sinucidem, nu văd de ce nu am proceda astfel.

Unii îşi pot permite să fie patetici

Data publicarii: 2011-10-14 23:11:23

Ascult rar anumite bucăţi muzicale fiindcă nu le fac faţă. Mai ales Concertul pentru vioară în re major opus 78 al lui Brahms şi Simfonia a VI-a, Patetica, a lui Ceaikovski sunt greu de suportat pentru mine, drept pentru care îmi trebuie suficientă forţă interioară pentru a îndrăzni să le dau drumul.

Am riscat o dată cu acel Brahms, care este concertul meu pentru vioară preferat şi pe care îl ştiu pe de rost, iar efectul a fost devastator, pe la mijlocul părţii întâi jeleam de parcă s-ar fi întâmplat o nenorocire. Asta se întâmpla acum patru ani şi de atunci sunt cu luare aminte.

Azi, pe drumul de la Vâlcea la Piteşti, mi-am pus a VI-a şi, aşa după cum mă aşteptam, i-am rezistat cu succes, ba chiar cred că am înţeles-o mai bine ca niciodată.

Nu mi-am putut însă lua gândul de la faptul că după ce a scris bătăile timpanelor din final, au mai trecut doar nouă zile şi Ceaikovski s-a dus la ceruri.

Patetica îmi place fiindcă îşi permite să fie o muzică nu doar patetică,totuşi, ci şi mărturisitoare, plină de încredere în dreptul sacru al omului la confesiune. Azi, patetismul e desuet, nu face casă bună cu echilibrul personal, dar acum o sută şi ceva de ani accentul era încă pus pe suflet şi nu pe comportamente, pe om şi nu pe societate. În fine, Ceaikovski demonstrează că patetismul îşi pierde nuanţa de ridicol atunci când atinge tărâmul esenţelor umane. Unii îşi pot deci permite să fie patetici. Nu toţi, doar unii, insist !

În fine, bine că am făcut faţă cu succes acestei muzici, semnul cel mai bun că trec printr-o perioadă excelentă.

Mi-a fost frică de "Cui i-e frică..."

Data publicarii: 2011-10-01 19:11:01

Am văzut în adolescenţă "Cui i-e frică de Virginia Woolf ?", la Bulandra, parcă, cu Valeria Seciu, Cotescu şi, poate, Beligan. In fine, nu mai reţin, cert este că nu am înţeles nimic, doi soţi se certau fără motiv, era totul aiurea, aşa încât am pus plictisit dvd-ul filmului, cu Lyz Taylor şi Richard Burton. Ei bine, l-am oprit de trei ori, l-am văzut în două zile, m-a fost atât de frică de "Cui i-e frică...?" încât l-ar terminat tremurând, bucuros că am scăpat.

Acum, la 57 de ani, sunt atât de trist că există o volatilitate a iubirii şi o capacitatea ei de a se condensa, episodic, în ură,încât am acceptat cu greu mesajul lui Albee,mai ales fiindcă se ştie că nu e aproape nimic de făcut pentru a bloca acest proces psihologic.

Totuşi, filmul e terapeutic, generează un pic catharsisul, e suficient să-ţi aduci aminte de Martha si George că ai şi tras semnalul de alarmă.

Finalul filmului (al lui Albee ?) e totuşi, după părerea mea, prea tuşat,totul s-ar fi putut termina cu vorbele: "E duminică mâine, întreaga zi"...Vedeţi-l , vă rog, dacă nu aţi facut-o deja, cu mai mult curaj decât mine.

Dar, ia staţi aşa ! Poate că finalul e bun...Ei spun că le e frică de "Cui i-e frică...?", eu zic la fel, ce coincidenţă, dar la pătrat !

Poezii noi: CĂRŢI PE CENUŞĂ

Data publicarii: 2011-09-28 23:56:45

Nu mai scriu cărţi decât pe cenuşă, pentru a rămâne în veci neschimbate, învierea e o domniţă atît de palidă, voinţa mă uimeşte, somnul e calea.

Am aflat că poeţii îşi răstingesc zeul, bat în palmele lui cuie amare sau dulci, de aceea nu mai scriu decât pe cenuşă, cenuşă fină care nu mai arde nicicând.

A scrie e o apă de care nu-mi mai e sete, a fi e o pâine care stă nemâncată, toate ale lumii au capul tăiat, pământul mi-a ajuns dincolo de gură.

Să nu îmi vorbiţi despre copii, mai ales copiii sunt de cenuşă, lor le puteţi vorbiţi despre mine, ştiu să îi mint frumos până la capăt.

Iar tu eşti frumoasă fiindcă e moartea urâtă, nu ţi-ar plăcea să îţi dăruiesc flori eterne, nu te-aş iubi dacă ai supravieţui soarelui, timpul e plâns ale cărui lacrimi nu se usucă.

Din poeziile noi: O LUME MAI BUNĂ

Data publicarii: 2011-09-28 00:41:54

Şi ce dacă râd aducându-mi aminte că am nas, gură şi urechi ?

Poate doar mă gândesc cum râd, nu mă prindeţi în fapt niciodată.

Râd şi când îmi dau seama că am citit cărţi, atunci nici măcar nu trebuie să îmi recunosc râsul, fiindcă toţi ştim ce bine e să citeşti, ce bine e să priveşti tablourile unor maeştri, atât de concentrat şi atent încât să simţi tot, să înţelegi tot, iar muzica, mai ales concertele pentru vioară, înseamnă enorm, acum ştiu tot, înţeleg tot, am nas, gură, urechi, am dreptul să râd măcar în gând.

Dar dacă îmi permit să râd doar în gând, plânsul îl pot arăta măcar ei, în intimitate, desigur, ca pe un sex conştient de sine, astfel mă vă iubi chiar dacă citesc, privesc tablouri, ascult concerte pentru vioară, uitând ce nas, ce gură, ce urechi am eu.

Un nas printre meteoriţi, o gură printre stele şi nişte urechi, nişte urechi care au aceleaşi drepturi precum galaxiile.

Să presupunem că mă retrag, cu nasul, gura şi urechile mele, las în pace cărţile, vioara, tablourile, dorind să urc cu trupul în cer, sufletul să vi-l las vouă spre înmormântare, ardere, aruncare în mare, nefiind el bun de nimic, să înţeleagă nimic, să simtă nimic, trupul, da, da, trupul e cu mult mai nevinovat, mai smerit, el nu citeşte, nu ascultă viori, nu priveşte tablouri atent, în mari muzee, oh, cât de mari muzee, salvaţi trupurile noastre într-un rai de carne şi sânge, în care nevrednica pâine şi hulitul vin nu se prefac precum femeile uşoare.

Am nas, gură, urechi şi toate astea sunt printre stele, Iar râsul se datorează doar faptului că m-am născut cu un suflet, de fapt cu o coadă de suflet, o urâtă coadă de suflet.

Păr şi unghii în biblioteci, salivă în muzee, concerte de oase, iată o lume mai bună, o vreau.

Cum să te ridici când cazi din tine

Data publicarii: 2011-09-19 10:42:35

La câţiva ani o dată, mi se întâmplă să cad din mine. Căderea din sine apare, cred, ca urmare a epocii, a stresului profesional, a înaintării în vârstă. O resimt ca pe o aglutinare a valorilor personale, o pierdere a simţului de orientare, o dezamăgire. Din fericire, sunt psiholog şi ştiu că lucrurile se pot aranja dacă eşti atent şi îţi oferi timp pentru asta.

Vreme de trei săptămâni, aproape că am intrat în hibernare, ocupându-mă de scanarea viruşilor interiori.Cum fac acest lucru ? Relativ simplu, dând principiului realităţii dreptul de preemţiune şi punându-i la dispoziţie întregul sistem psihic pentru depistarea inadvertenţelor. Principiul începe să umble prin carnea psihică şi fagocitează celulele bolnave. Încet dar sesizabil, se recreează abscisa şi ordonata, apoi celelalte dimensiuni, este ca un fel de transformare a orizontalului în vertical.

Am vrut să vă spun aceste lucruri fiindcă sunteţi cititori mai mult sau mai puţin fideli ai acestei reviste şi de aici, două dorinţe: să explic de ce am lipsit de la muncă şi, în acelaşi timp, să vă invit să procedaţi relativ la fel atunci când apare ceea ce am numit căderea din sine. Vă asigur că metoda mea funcţionează şi este regenerantă.

Mulţumesc pentru urările de la aniversare

Data publicarii: 2011-08-27 11:49:39

Am fost flatat de sutele de mesaje de felicitare pe care le-am primit de ziua mea. M-au şi timorat într-un fel, pentru că nu sunt făcut pentru a fi foarte vizibil social, iar dacă sunt, în zonă, este fiindcă fac presă şi am renunţat la renunţare.

Le mulţumesc tuturor pentru mesaje şi îi asigur pe cei care mi le-au trimis că mi-au făcut bine. Lucrând în presa de provincie de zeci de ani, am primit, la un calcul sumar, peste zece mii de înjurături în scris, ori mesajele astea mai ostoiesc un pic acidul.

Ca de obicei, la aniversare schiţez proiecte: să scriu mai profund şi mai nuanţat în revistă, să fac emisiuni mai bune, să îmi termin cărţile şi să încep altele, să adun iarăşi bani pentru călătorii, să citesc şi să înţeleg cât pot.Am spus-o pentru cei care m-au felicitat şi le mulţumesc încă o dată.

Dacă priveşti prea mult

Data publicarii: 2011-07-23 19:08:28

Dacă priveşti prea mult în infern, infernul începe să te privească şi el pe tine. Cred că am auzit chestia asta într-un film şi mi s-a părut că spune ceva despre mine şi lumea politică din provincia mea.

Încep probabil să semăn nu cu un politician sau altul, ci cu lumea lor inconsistentă, nevrotică, alienantă. Lipsa valorilor autentice, a reperelor, adaptabilitatea meschină par a mi se fi transmis prin osmoză şi de multe ori mă simt de parcă eu aş fi această lume şi ar trebui să dispar.

Încerc să mă opun mareei murdare prin lecturi îndepărtate de ceea ce se întâmplă, apoi le abandonez abandonându-mă presei, după care revin, într-o oscilaţie obositoare.

Totuşi, paradoxal ori nu, îmi place această situaţie, această permanentă încercare se salvare, fiindcă presimt că aşa e omeneşte, că totul pare a avea măcar un pic de-a face cu mântuirea.

De ce nu am ce căuta la mare

Data publicarii: 2011-07-02 21:20:00

În cele mai dificile situaţii mă descurc mai bine decât la mare. Despre cum să fii la mare nu pot citi tratate, apoi mă jenez să reflectez, nu am cum să fac managementul acestor zile, îmi rămâne doar să trăiesc şi atât, ceea ce este extrem de şocant.

Totuşi, drumul până acolo mi s-a părut întotdeauna interesant, l-am gustat, îi ştiu culorile şi aromele, doar atingerea capătului mă lasă perplex. Voi nu păţiţi la fel ? Nu ? Mă bucur pentru voi.

Spun că mă jenez să reflectez când sunt la mare pentru că mai mereu îmi iese prost dacă o fac, mă aleg cu viziuni sumbre, în opoziţie cu ceea ce oamenii de pe plajă trăiesc. Trăiesc sau mimează că o fac ?

Acum 11 ani, am scris, la mare fiind, o carte numită "Exerciţii de reînviere", din care îmi aduc aminte câteva imagini:

"Drumul spre plajă trece pe lângă cimitir / unii turişti se uită cu coada ochiului / apoi întorc capul în direcţia opusă / şi încep să vorbească destul de tare. //Îmi închipui că şi morţii ar fi destul de jenaţi / dacă şi-ar da seama că se află pe drumul spre plajă. // Parcă ar fi viii de un sex şi morţii de alt sex / atâta pudoare e în jurul cimitirului".

Vedeţi de ce nu am eu ce căuta la mare ?

De data asta totuşi m-am ales cu ceva: poza de mai sus.

Tehnica palimpsestului în presă

Data publicarii: 2011-05-24 14:30:51

Ziariştii din provincie îşi schimbă adeseori opiniile despre finanţatorii lor. Fie sponsorul nu ţine ritmul cu pretenţiile omului de presă, fie se creează alte conexiuni, cu alte ziare şi televiziuni, fie pur şi simplu sunt reevaluate beneficiile relaţiei. Fiindcă inflaţia de canale media îi semnalează sponsorului că preţurile au fost prea mari şi e momentul să se reaşeze puţin. Există şi situaţia, mult mai onestă, în care ziaristul îşi schimbă pur şi simplu impresia despre un om şi revine cu argumente asupra celor scrise anterior.

Aşa se face că jurnalişti care pictau portrete minunate anumitor personalităţi ajung, după o vreme, să folosească tehnica palimpsestului, adică să şteargă "papirusul" şi să scrie cu totul altceva. Cum servituţile economice sau pur şi simplu viaţa permanent schimbătoare fac să apară, uneori la intervale scurte de timp, opinii perfect contrare sub aceeaşi semnătură, cred că ziaristul are datoria morală să semneleze cititorului schimbarea produsă. Altfel spus, e onest să aduci aminte că ai avut o altă părere şi, dintr-un motiv sau altul, ţi-ai schimbat-o. Cu atât mai bine ar fi dacă ai avea puterea să spui: motivul este că...Indiferent de motiv, fiindcă lumea înţelege, iar sinceritatea este mai întotdeauna apreciată de opinia publică.

Nu se întâmplă însă astfel. Papirisul e şters tacit şi palimpsestul e vândut drept coală imaculată folosită la prima mână.

Legături primejdioase

Data publicarii: 2011-05-14 17:41:23

Zâmbesc gândindu-mă că nu poţi avea zilnic revelaţii, trebuie să te mulţumeşti doar cu o porţie de confirmări ale unor adevăruri mai mult sau mai puţin decisive.

Îmi pun un film - să zicem "Legături primejdioase" de Roger Vadim - şi îl văd aşteptând să se spargă o cupolă, ori cel puţin să se rupă un văl, să cadă un solz...Nimic, totul ştiut. Exaltarea, jocul de-a Dumnezeu duc la dezastru, acesta chiar e un adevăr, unul previzibil, totuşi.

Când Maria Antoaneta a citit cartea lui Choderlos de Laclos a avut, probabil, o revelaţie, pentru mine şi contemporanii mei, pragul revelaţionist (ca să zic aşa) a scăzut, greu mai putem să ne lăsăm impresionaţi.

Totuşi, Gerard Philipe moare aproape imediat după filmări, la 37 de ani, iar soţia sa rămâne cu doi copii. Şi scrie două cărţi despre defunct

Trist, dar nimic nou sub soare.

Nostalgie

Data publicarii: 2011-05-05 18:17:24

Mersul într-o librărie mă epuizează. Alegerea cărţilor e un chin. Librăria este tărâmul tuturor opţiunilor, spaţiul care conţine cele mai multe răscruci.

În viaţă, optăm pentru câţiva parteneri de sex opus, dar imaginaţi-vă ce cumplit ar fi ca toţi partenerii potenţiali să se afle la un moment dat la un loc, iar noi să trebuiască să alegem. Acelaşi lucru poate fi gândit în legătură cu prietenii, adică să îi aflăm pe toţi cei posibili într-o singură, imensă, încăpere, iar noi să decidem după diverse semnale cu care vom continua în viaţă. Fiindcă este moda sejururilor "all inclusive", putem compara librăria cu o uriaşă sală în care se află toate băuturile şi felurile de mâncare posibile. Recunoaşteţi că actul opţiunii este uneori atât de epuizant încât aproape că nici nu mai e compensat de plăcerea mâncatului ?

Azi, intrând într-o librărie de la Rm. Vâlcea, am optat pentru următoarele "iubite de o noapte sau două": Susan Sontag - "Privind la suferinţa celuilalt", Magan Gressor şi Kerry Cook - "Cele mai frumoase poveşti de dragoste întâmplate vreodată", Dan Tapalagă: "Bulversarea valorilor". Am plecat cu aceste cărţi conştient câte multe altele las în urmă, mai interesante, mai utile.

Cum alegem cărţile ? Asta e o altă discuţie, acum am vorbit doar despre infernul alegerii.

În lectură, ca şi în dragoste, există o nostalgie faţă de ceea ce nu vei citi şi nu vei iubi niciodată.

Savatie Baştovoi şi iubirea faţă de duşmani

Data publicarii: 2011-04-24 00:01:23

Obişnuiam să le spun prietenilor într-o perioadă a mea mai fundamentalistă că arta modernă a generat un holocaust subtil, generând milioane de victime. Mă refeream la distrugerea unor oameni tineri care şi-au deturnat viaţa de la lucruri banale şi fireşti spre o creaţie literară sau plastică greu de catalogat drept artă sau non-artă, profitând de lipsa de criterii a modernismului, de libertatea perversă a postmodernismului, de sincretismul societăţii moderne. Aceşti tineri au presupus că au un statut fără să le fi fost acordat vreodată de cineva şi au jucat un rol pe care aproape nimeni nu l-a apreciat sau dorit. Alcoolul şi drogurile, familiile destrămate şi sărăcia, ratarea completă în sensul comun al termenului au fost consecinţele unei astfel de erori, iar cei care au făcut posibil acest fenomen s-au numit Joyce sau Becket, Eugen Ionesco sau Malevici, Tzara sau Urmuz, Butor sau Kafka şi toţi cei asemenea lor, dadaişti, suprarealişti, absurzi, existenţialişti, cu un cuvânt, moderni.

Am citit dintr-o răsuflare, zilele trecute, "Ortodoxia pentru postmodernişti" a lui Savatie Baştovoi (Editura Cathisma, Bucureşti, 2010)şi m-am văzut oarecum confirmat în opiniile mele mai vechi şi între timp mult schimbate, numai că dacă paiul din ochiul tău e mai greu de observat, bârna din ochiul călugărului Savatie mi s-a părut foarte lungă şi groasă. Scrie Savatie Baştovoi astfel:

"Toată istoria artei nu este decât o paradă a unor oameni complexaţi. O paradă a neputinţei".(p.79)

Şi mai spune că:

"De aceea credinciosul nu poate fi artist". (p.79)

Nu are rost să mai citez, nu îmi face mare plăcere.

Să reduci este întotdeauna tentant şi asigurator, nu cunosc un mai mare izvor de confort decât reducţionismul. În cazul acestui autor, palierul la care este redus totul, ca la un market cu "totul redus" pe rafturi, este cel scripturistic şi patristic. Raţionamentul este pe cât de simplu, pe atât de aparent zdrobitor: din moment ce Scriptura este suprema revelaţie, iar Sfinţii Părinţi sunt suprema înţelepciune, din clipa în care acceptăm că Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, nimic nu ne mai trebuie, totul e sminteală. S-ar înţelege, deşi autorul nu a spune, că Iisus este şi Frumosul absolut, alături de care orice artă este o degradare. În absoluta sa înţelepciune, Iisus nu a zis niciodată asta, nu s-a pronunţat asupra frumosului.

Totuşi, încă un citat ar lămuri mai bine lucrurile:

"După cum frumuseţea şi scumpetea aurului au devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe, nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără de vreun folos dacă nu ne duce la adevăr."

Urmează o ameninţare pe faţă:

"Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar cu apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de apă vie". (p.91)

Nu îmi plac ameninţările şi nu îmi aduc aminte ca Iisus să fi ameninţat vreodată.

Vreau să-i sugerez părintelui Baştovoi câteva teme de reflecţie. De pildă, cum ar arăta o lume de sfinţi, dacă nu cumva ar fi mult mai absurdă ca o lume de păcătoşi. Apoi, pe acelaşi principiu prin care este negată valoarea artei nu cumva ar putea fi negate toate celelalte comportamente umane în afara postului şi a rugăciunii, ceea ce ar însemna o reală expresie a urii faţă de om ?

Cred că în punctul de vedere al lui Savatie Baştovoi se camuflează o boală profesională, dacă pot să spun aşa despre condiţia călugărului. Practica liturghiei, a rugăciunii, a vieţii monahale poate conduce la asemenea "silicoze" idolatre, fiindcă despre idolatrie este vorba, în sensul sfântului Ioan Damaschin care ne spune să nu ne facem idoli nici din Sfânta Scriptură.

Liberul arbitru este un dar dumnezeiesc care nu poate fi restrâns de nicio ideologie, manifestarea lui concretă este tainică şi nu poate fi judecată conform principiului că doar Dumnezeu judecă la Judecata de Apoi.Liberul arbitru este un dar colectiv, mântuirea este un proces individual, aşa încât accept că orice mâzgălitură numită de autorul ei artă are dreptul ei la existenţă. Oricum, mântuirea nu se obţine prin creaţie, dar nici prin dialectică, aşa cum ne avertizează Sf. Ieronim.

Savatie Baştovoi pare că se inspiră din mult mai rezervata carte a lui Suzi Gablik "A eşuat modernismul", apărută în 1984 şi editată de "Curtea Veche" acum trei ani. Merită citită.

De la o vreme, nu mai susţin că arta modernă şi postmodernă ar fi capabilă să provoace vreun holocaust, fie el şi subtil. Non-sensul, absurdul, urâtul chiar ne dau posibilitatea să ne exersăm încă o dată şi încă o dată funcţia iertării şi a iubirii faţă de autori. Să iubeşti frumosul înseamnă să îi iubeşti pe cei care te iubesc, să iubeşti întreaga artă înseamnă să îţi iubeşti chiar şi duşmanii.

Sunt încăpăţânat

Data publicarii: 2011-04-14 01:21:14

În presă, sunt încăpăţânat ca un măgar şi cea mai mare eroare a celor care mă înjură constă în convingerea lor că toate atitudinile mele sunt cumpărate. Desigur, nu sunt un naiv şi mă abţin să critic uneori, atunci când efectul pozitiv al criticii ar fi infinit mai mic decât efectul nociv asupra contractelor de publicitate sau sponsorizare, dar nimeni nu a reuşit să mă cumpere în asemenea hal încât să pornesc campanii de presă într-un sens sau altul. Temele principale ale articolelor mele, cum ar fi, de pildă, ideea că Guvernul Boc reformează ori că Ion Cîlea e retrograd, ori că Nicolescu m-a dezamăgit, ori că primarii de la Râmnic şi Piteşti sunt buni, ori că senatorul Andrei e cel mai interesant personaj politic din zonă etc. au apărut dintr-o convingere îndelung analizată şi nu îmi aduc, evident, niciun folos. Cei care cred altceva s-ar fi putut gândi că bani aş fi putut găsi şi în cealaltă tabără, poate chiar mai mulţi.

În legătură cu banii, aş avea o precizare şi anume că am realizat tot ce îmi trebuie încă de pe vremea când mă ocupam cu editarea unor tabloide judeţene de mare tiraj. Apoi, am o filosofie corectă a banilor şi consider că atâta vreme cât nu mor de foame, cât îmi permit să îmi cumpăr cărţi, filme şi muzică aproape la discreţie şi câtă vreme pot să mă urc într-un avion de vreo două ori pe an, totul e în regulă. Ori, pentru asta munca în televiziune de ani de zile, fără absenţe, precum şi revista mea sunt surse de venit suficiente, fără să fie nevoie să îmi vând conştiinţa. De altfel, nici nu cred că aş fi în stare la modul fizic, cei câţiva ani în care am scris în presa comunistă fiind unii de boală şi nefericire, chiar dacă nu lăsam să se vadă asta.

Avantajul meu este că cititul, ascultatul muzicii sau urcatul la munte nu costă nimic dar reprezintă cele mai importante valori.

Îmi plac totuşi banii în măsura în care îmi asigură independenţa şi libertatea. Iar de câştigat îi câştig şi din susţinerea unor cauze ori a unor oameni, însă îmi permit să aleg şi oamenii şi cauzele, pentru a fi în conformitate cu valorile mele.

Sunt, cum spuneam, încăpăţânat ca un măgar, motiv pentru care nu pot fi de vânzare.

Pentru a completa autoportretul acesta realizat pentru uzul celor cu care intru în contact mai mult sau mai puţin direct şi continuu, ar trebuie să mai adaug câte ceva. De pildă, că de zeci de ani mă pregătesc, aproape zilnic, pentru munca mea, citind cu creionul în mână ceea ce cred că mă ajută să înţeleg mai bine fenomenele despre care scriu. Am spus aproape zilnic şi chiar aşa este. Dacă m-am pregătit în patru specializări (psihologie, demografie, demografie istorică şi teologie) este nu pentru a mă lăuda că am studii, ci pentru că sunt convins că învăţământul universitar disciplinat face bine spiritului, iar a avea un spirit cât poţi de evoluat e aproape o datorie a omului. Lucrez în aceşti ani la un doctorat în litere şi o fac din aceeaşi convingere, fiindcă se înţelege că din asta nu am nimic financiar de câştigat.

Să nu uit să spun că sunt un mare orgolios, dar unul direcţionat clar. Am orgoliul muncii mele, al pregătirii mele, al culturii acumulate, dar nu îl am pe acela al opiniilor sau al superiorităţii în sine faţă de un alt om. De multe ori, sunt primul care se îndoieşte de anumite puncte de vedere exprimate în articolele mele şi adeseori nu dorm sau mă chinuieşte obsesiv îndoiala.

Ar mai fi de spus că am avut noroc de oameni speciali în preajma mea, care m-au făcut şi mă fac fericiţi, dar despre ei nu vorbesc, fiindcă nu sunt autorizat.

Aproape că nu ştiu dece am scris aceste rânduri, pur şi simplu am vrut să spun că sunt un încăpăţânat dar am ajuns să spun mai multe.

Antichristul

Data publicarii: 2011-04-03 16:59:29

Sunt cărţi pentru care trebuie să te bucuri că nu le-ai citit până la o anumită vârstă. Întrebarea ar fi dacă nu cumva sunt cărţi pentru care trebuie să te bucuri că nu le citeşti niciodată. Fără să ştii, pur şi simplu să ai norocul acesta.

În fine, aseară am citit "Antichristul" lui Nietzsche, un fel de calomnie până la cer. Te saturi până peste cap de Supraomul care spune, nici măcar nu crede, că e epicureic să mori pe cruce.

Impresia mea este că dacă spui despre creştinism că e decadent, atunci orice formă de cultură e decadentă. Şi nu sunt de acord că Nietzsche a mirosit postmodernismul, în "Antichristul" lui nu e pic de joc sau autoironie, doar o isterie prost camuflată.

Mă bucur că printre cele mai dragi cuvinte îl am pe cel de "taină", alături de "copil", "speranţă", viaţă".

De ce scriu şi eu literatură

Data publicarii: 2011-04-02 23:35:14

Gândindu-mă cu reproş, vinovăţie şi dispreţ la întrebarea de ce scriu literatură, m-am bucurat să găsesc vreo trei motive serioase.

Mai întâi, fiindcă îmi e greaţă de luciditate şi nu cred că omul se mântuieşte prin logică.

Apoi, fiindcă sunt convins că şi eu sunt făcut după chip şi asemănare, iar dacă Dumnezeu mi-a creat sufletul şi spiritul, pot şi eu să creez ceva asemănător, chiar dacă într-un mod infinit mai palid. Când scriu, sunt demiurg, nu-i aşa ?

Simt, iar acesta este un motiv excepţional, că am fost menit să duc mai departe creaţia, după puterile mele, inventând o altă lume. La rândul ei,această lume naşte o alta, prin cititori,iar spirala poate fi infinită.

Mai e o chestiune, ce e drept cam obscură, care mă preocupă. Oare, Dumnezeu trăieşte misterul ? Probabil da, fiind prototipul nostru. Fiind însă El omniscient, apare o contradicţie, fiindcă ar putea dezlega orice taină. Probabil însă că nu e nimic de dezlegat într-un apus de soare sau în ochii unui copil, taina are ontologie, nu e un fel de adevăr încă nedescifrat. Are asta legătură cu faptul că îmi ofer luxul de a scrie literatură ? Eu simt că da.

În sfârşit, scriu din egoism, pentru a mă face înţeles,ori cel puţin pentru a putea zice: eu v-am spus ce am avut de spus.

Un pic de Bruxelles

Data publicarii: 2011-04-01 16:46:13

Fiecare cu Bruxelles-ul lui. Al meu înseamnă Brel, Magritte, strada fructelor de mare şi un bar cu prieteni.

Brel pentru că mă cert pentru el cu Aznavour, Magritte fiindcă e genial fără să fie şi nebun, strada aceea deoarece m-a reconectat la o lume pierdută, iar barul cu prietenii din cauză că aşa ceva nu poate lipsi.

Mai mult n-aş putea spune, reportajul ar fi prea intim, iar amintirile încă nu au avut timp să existe.

Totuşi, o vorbă despre Rene Magritte, cel totuşi depăşit. Depăşit ca o catastrofă. Suprarealismul a fost ca un cutremur, după care viaţa trebuia să îşi reia cursul.

Belgienii nu sunt proştii nimănui, au doar prea mult bun simţ.

Societatea românească e idioată

Data publicarii: 2011-03-26 23:29:57

De vreo 75 de ani ne conduc şmecherii, ceea ce înseamnă că suntem fraieri. Iată, de pildă, fotbalul acesta care ne amărăşte atât, e diriguit de nişte neni care în mod evident nu au IQ, care nu au disciplină în carieră, care nu au pic de cultură. Ei l-au pus antrenor la naţională pe acest Răzvan Lucescu, baiat civilizat şi muncitor dar care realmente nu e dotat intelectual, nu poate abstractiza, nu vede structuri fotbalistice.

Îmi aduc aminte că am fost acasă la Mircea Lucescu la Istambul, după un meci Galata - Barcelona. Senzaţională familia Lucescu, însă se vedea că dl Mircea e sub papucul nevestei şi probabil Răzvan e băiatul mamei, unic şi un pic idiot.

În economie dăm vina pe criză şi simţim că democraţia ne jenează,dar în fotbal nu avem scuze, pur şi simplu ne dăm arama pe faţă. Individual suntem deştepţi, dar societatea românească e idioată şi îşi plasează în funcţii de conducere, în general, idioţi.

Surprize la Bruxelles

Data publicarii: 2011-03-26 01:06:43

Bruxelles-ul îţi dă o stare de normalitate pe care în ţară o pierzi zi de zi. Capitala Europei emană bun simţ şi echilibru, îţi arată că retorica, vanitatea, isteria, fiţele, bârfa tind să se retragă în Balcani.

Două au fost surprizele, iar prima pe linie omenească şi românească. Grupul colegilor din presă, la care eu şi Ana ne-am ataşat neoficial, a arătat foarte bine, toată lumea sau aproape vorbea olimbă străină ori două, toată lumea avea ţinută, chiar stil, nimeni nu mai semăna cu imaginea sa din ţară. De luat aminte !

A doua surpriză, colosală, a fost muzeul Magritte, despre care voi povesti mâine, fiindcă este cel mai, cum să-i spun, şocant muzeu pe care l-am văzut vreodată.

De ce există acest blog

Data publicarii: 2011-03-16 01:11:14

Cred că jurnaliştii, în dorinţa lor de a fi din breaslă, au tendinţa să se considere deasupra celor pe care îi critică, să fie un fel de judecători al căror cod suprem este libertatea de exprimare. Eu consider, dimpotrivă, că un jurnalist e cu atât mai credibil cu cât nu ascunde faptul că este un om obişnuit. Ori, dacă nu o fi mai credibil făcând acest lucru, măcar rămâne onest.

Cum nu mi-au plăcut profesorii care vorbeau ex cathedra, nu îmi plac nici jurnaliştii care se erijează în supraoameni.

Din această cauză ţin acest blog aici, alături sau împletit cu articolele mele şi ale colegilor mei de la revistă. Prin el vreau să semnalez că nimeni nu e mai presus de viaţă, de eroare, de slăbiciune, de subiectivism.

Sper să şi reuşesc asta.

Marlboro lung

Data publicarii: 2011-03-13 00:23:13

Ana Maria m-a şocat, soro,
era mişto, ascultă la moşu,
ea m-a făcut să trec pe Marlboro,
din ăla lung,cu pachetul roşu.

I-am spus chestia asta-ntr-o zi,
zic: te-am imitat cu ţigările,
dar ştii ce mi-a răspuns Annemarie ?
pleacă mă, că mi-ai înşelat aşteptările.

Şi acum fumez Marlboro roşu lung,
am rămas aşa dintr-o vară,
o să trec pe la tine, încerc să ajung,
chestia asta chiar mă omoară.

Mai ales că mai târziu am aflat
că Ana îl imitase pe Costel,
care fuma Marlboro lung, de fapt,
şi că ea se luase după el.

Dar îmi e tare dor de ea, soro,
era mişto, ascultă la moşu,
acum, îmi oblig gagicile să fumeze Marlboro,
din ăla lung, cu pachetul roşu.

Ideea de care nu mă îndoiesc

Data publicarii: 2011-03-11 23:47:11

Când iţi suni copilul de zece ani şi îţi spune că învaţă la matematică sau citeşte o carte, te poti declara mulţumit. Şi eu am auzit de multe ori asta la telefon. Până azi, când am auzit altceva.

- Ce faci ?

- Mă uit la apusul de soare.

Când am auzit asta, am fost sigur că totul e în regulă, acum şi pe viitor. Am fost fericit.

Pentru a fi mai explicit, cred că un om al viitorului va fi în regulă daca va reuşi să rămână în comunicare cu natura, cu universul, cu Dumnezeu. Poate că am fost prea explicit şi îmi cer iertare, dar aceasta este una dintre puţinele idei de care nu mă îndoiesc.

Ce m-a interesat la "Reţeaua de socializare"

Data publicarii: 2011-03-09 22:57:59

Nu mi-a plăcut "Reţeaua de socializare", dar cred că filmul este un bun stimulator al creativităţii. Nu ca istorie a facebook m-a interesat producţia aceasta, ci ca o poveste despre cum se nasc şi cum trebuie cultivate ideile de succes în lumea de azi. După ce s-a terminat filmul, am avut puternica impresie că îmi e dor să inventez, că totul e posibil în domeniul comunicării, că stocul ideilor bune nu a fost epuizat, nici măcar cel al ideilor geniale.

Chiar dacă n-a fost vorba să ia Oscar, mie mi-a plăcut de Jesse Eisenberg, cel care l-a jucat pe Mark Zuckerberg.

Ce nu ştiu şi nimeni nu-mi spune este cum a putut un anume Ben Mezrich să scrie despre facebook o carte în care îl tratează pe Zuckerberg despre o canalie în devenire fără să păţească nimic. Filmul s-a făcut după cartea "The Accidental Billionaires: The Founding Of Facebook, A Tale of Sex, Money, Genius, and Betrayal" a acestui Mezrich, iar sora lui Zuckerberg, care se ocupă cu imaginea companiei, a postat în reţea multe imegini din filmul în care frete-so e tratat de nemernic.

Revin la ideea de bază şi spun că pentru tineret filmul este obligatoriu fiindcă pledează credibil pentru faptul că orice idee se poate dovedi magnifică.

N-am ştaif, mă uit la fotbal

Data publicarii: 2011-03-06 13:55:43

Să fii microbist nu e vreo mare scofală. M-am gândit de multe ori de ce mă uit la fotbal, în loc să mă ocup cu lucruri mai serioase, de ce cheltuiesc bani ducându-mă pe marile stadioane ale lumii. Apropo de asta, chiar am fost pe Aly Sami Yen, pe Stade de France, pe Bernabeu, pe Old Trafford, pe multe alte stadioane şi am preferat să merg la un meci decât la un muzeu. De curând, mi-a picat sub ochi un interviu cu scriitorul şi eseistul francez de origine tunisiană Mehdi Belhaj Kacem. Interviul a apărut anul trecut în "Philosophie magazine".Iată-l:

"– În ce relaţie sunteţi cu fotbalul?

- E singura mea formă de relaxare. Când citesc un roman sau când mă uit la un film, sunt puţin şi la muncă, pentru că s-ar putea ca o scenă sau o replică să-mi fie de folos pentru o carte… Invers, mă recunosc complet în afirmaţia lui Albert Camus: Stadionul de fotbal e singurul loc unde mă mai simt copil.

Să facem precizarea că am crescut în Tunisia. Şi dacă, în ţările occidentale, fotbalul a fost considerat mult timp o pasiune a muncitorilor, în lumea a treia e un fel de religie naturală. N-a existat nici măcar o singură zi, între 6 şi 13 ani, în care să nu dau cu piciorul în minge. Ne jucam fotbal pe stradă şi ne intrase în sânge mai mult decât muzica. Visam, toţi, să ajungem Pele sau Platini. În ţările sărace, copiii îşi împlinesc visurile datorită fotbalului. Când eram mic, existau două posturi de televiziune. Programele locale erau insuportabile, cu excepţia desenelor animate americane, care erau dublate în argou tunisian. Dar prindeam italienii şi ne scăldam în mitologia fotbalului din Peninsulă. Astăzi continuu să văd multe meciuri, până la cinci-şase pe săptămână, în funcţie de perioadă. Iar în timpul unui campionat mondial, sunt în stare să nu ratez niciun meci…

- De obicei, intelectualii strâmbă din nas când e vorba de fotbal…

- A, da, şi eu mă învinovăţesc uneori că îi acord atâta timp. Pentru că n-am televizor acasă, mă duc să văd meciurile la cârciumă, unde nu beau decât cafele… În “Confesiunile” sale, printre numeroasele păcate de care se acuză, Sfântul Augustin se declară dezamăgit că în tinereţe s-a dus mult prea des la circ.

Este Campionatul Mondial un echivalent contemporan al acelor spectacole de circ? Unii intelectuali consideră că da, însă eu nu sunt de acord. Aici se impune să să facem distincţie între două moşteniri. Pe de o parte, există modelul grec: Jocurile Olimpice din antichitate erau considerate una dintre artele frumoase. Potrivit lui Hegel, în acea epocă păgână, ele erau mai apreciate chiar şi decât poezia, tragedia sau muzica…

De cealaltă parte, aveţi înclinaţia romanilor pentru circ şi pentru luptele de gladiatori: ei nu mai căutau perfecţiunea gestului, ci puneau în scenă cruzimea şi moartea. Ei bine, deşi poate părea paradoxal, eu aş susţine că ecoul romanităţii se regăseşte astăzi în artă: artiştii contemporani nu încetează a ne arăta şi a descoji corpul uman, viscerele şi pulsiunile sale, nu obosesc să flirteze cu abjecţia şi cu moartea… Arta contemporană e urmaşul îndepărtat al jocurilor de circ din antichitate. Cât despre idealul grec al Jocurilor Olimpice, pe acesta îl exprimă fotbalul.

- Deci fotbalul e o artă?

- Da, pentru mine, fotbalul reprezintă arta totală a timpurilor noastre, aşa cum era opera în secolul XIX. Prin intermediul fotbalului, naţiunile îşi povestesc lor însele propriile destine. Cât despre dispreţul intelectualilor faţă de fotbal, mai ales al intelectualilor de stânga, eu i-aş sfătui să-l recitească pe Georges Sorel: acest francez marxist şi antidemocrat, teoretician al grevei generale, susţinea că sportul este un antidot eficace pentru prostituţie şi alcoolism, care sunt cangrenele proletariatului. El l-a anticipat pe Coubertin, omul care a reaprins flacăra jocurilor olimpice…

De fapt, intelectualii, marea majoritate, au o problemă cu banii, cu tot ceea ce aduce foarte mulţi bani. În acelaşi timp, e bine să nu amestecăm lucrurile: capitalismul şi fotbalul nu sunt neapărat legate. Ne putem imagina transformarea sau dispariţia capitalismului, însă fotbalul i-ar supravieţui. Sportul, de altfel, a supravieţuit tuturor regimurilor şi formelor de organizare economică. Omul e definit de o permanenţă a jocului. De aceea, a gândi fotbalul într-o grilă capitalistă înseamnă a greşi ţinta."

Ana, Luca şi cu Dej

Data publicarii: 2011-03-04 00:22:39

De mulţi ani, munca de ziarist nu îmi mai oferă satisfacţii morale, ba chiar aş putea spune că s-au îndesit crizele morale, una dintre cele mai grave din viaţa mea fiind cea cauzată de arestarea dlui Constantin Nicolescu şi apariţia unor dezvăluiri din acest dosar.

Aşa stând lucrurile, mă gândeam, zâmbind, că ar exista posibilitatea sa apară în curând şi o bucurie pe această linie, adică să câştige lupta pentru putere din PDL tripleta Preda-Macovei-Voinescu. Nu îl consider pe niciunul dintre cei trei vreun Mesia al politicii, mai ales Monica Macovei mi se pare a avea, uneori, ieşiri fundamentaliste, dar pentru mine o reuşită a lor ar fi un miracol şi ar reprezenta o regenerare.

Nu mă îmbăt însă cu apă rece, troica aceasta nu are nicio şansă, Cristi Boureanu a sărit deja la gâtul lor, în vreme ce restul lumii portocalii nici măcar nu îi va lua în serios. Însă nu mă pot împiedica să visez la felul în care ar decurge o confruntare a tripletei cu duetul Ponta-Antonescu. Ana-Luca şi cu Dej ar băga spaima-n burgheji.

Bovarismul meu

Data publicarii: 2011-03-02 12:04:09

De câţiva ani, trăiesc cu impresia că mă aflu permanent în dreptul unei uşi prin care voi ieşi în clipa următoare. Sunt cu spatele la ea, privesc ce se întâmplă în cameră, mă implic, discut, iau decizii cu privire la ceea ce se petrece înauntru, dar mă gândesc permanent la ce e afară,la cum să deschid, cum să mă întorc, cum să fug. Probabil că voi rămâne în această stare până la capăt, până când voi fi scos cu forţa pe uşa pe care mi-aş fi dorit să o deschid eu, cu puterea deciziei şi a voinţei mele, cu speranţa că afară va fi mai bine.

I-aş mulţumi celui care ar avea puterea să mă exmatriculeze din presă, însă ştiu că nimeni nu are o asemenea prerogativă, nu mă pot salva cu mâna altuia, niciun prieten şi niciun duşman nu poate face nimic în acest sens.

Mă gândesc că poate fi o formă de bovarism, că afară nu aş fi neapărat mai autentic, însă regretul constă în aceea că nu pot experimenta fuga, probabil că ar fi o fugă pe ploaie, o ploaie de de proiecte, cu fulgere strălucitoare care să le lumineze. Am însă sufientă experienţă pentru a şti că toate ploile trec.

Închid discuţia, încă o dată. Mergem înainte, spre împliniri palpabile, lumeşti. Pe bancheta din spate, fetiţa mea a adormit.

Domnule Tănăsoaica, fugi la băi !

Data publicarii: 2011-03-01 16:42:37

Avea dreptate Petre Tănăsoaica atunci când ne certa pe noi, confraţii lui într-ale presei, că îl tratăm întotdeauna ca pe un ziarist şi niciodată ca pe un scriitor. Aşa e, dacă dai o căutare pe google, de numele Petre Tănăsoaica vezi că sunt legate tot felul de prostii şi de mizerii colectate din canalele jurnalisticii de provincie şi nu, cum ar fi normal, fiindcă acolo e esenţa, înseamnări despre cărţile sale. Fiindcă este indiscutabil că Tănăsoaica se ia în serios pe sine ca poet, ca om de cultură, în vreme ce jurnalistica e pentru el un fel de instrument de supravieţuire materială.

Are dreptate Petre Tănăsoaica să îşi orienteze în acest fel conştiinţa de sine, fiindcă cine îi citeşte cărţile de poezie atent, nu de complezenţă şi pe sărite, cum se mai întâmplă prin popor, poate avea revelaţia unui mare rostitor de limbă română. Fără nicio exagerare, sunt fragmente din cartea lui intitulată "În grădina lui Tagore" care au densitatea sensurilor şi parfumul imaginilor unui Mateiu Caragiale:

"Prin sângele meu, un luntraş duce numele pe care l-am purtat în viaţa de zi cu zi, ca pe un trofeu smuls de pe zidul cetăţii sau ca pe scutul unui zeu, că nu mai ştiu cum am să pot veni la adunare, când vor suna îngerii tăi din goarnă şi nici în ce oraş şi în ce ţară aş putea locui; Nu-ţi fă, Doamne, iluzii, nu-ţi cer îndurare pentru suferinţa cărnii care mă otrăvi; În spatele meu vin , prin noptatici coclauri, chipuri de mult străvezii, care se roagă, pe răbojul vremii nimeni să nu le poată scrie !"

Dacă s-ar păstra la acest nivel, Petre Tănăsoaica ar fi poetul meu preferat, numai că adeseori alunecă în livresc, parcă pentru a le demonstra celor cu care polemizează prin gazete că ştie carte. Ştie, asta e cert, nu are rost să o mai şi demonstreaze şi încă unde, în poezii !

Totuşi, presa l-a ros pe Petre Tănăsoaica precum un reumatism, de unde şi ideea de a-l trimite să facă o cură la băi, ceea ce, recunosc, nu mi-ar strica nici mie.

Una peste alta, poetul Petre Tănăsoaica are tot respectul meu. Introvertitul peizan al presei vâlcene este un nobil mânuitor de cuvinte, unul dintre cei mai buni dintre contemporani. Aş fi fericit să-l văd scriind proză şi sunt convins că în jurul vreunei trame oarecare ar reuşi să construiască romane de rezonanţă europeană. Dacă nu mă crede, să încerce !

Citiţi romanul presei româneşti !

Data publicarii: 2011-02-24 04:01:13

Toţi jurnaliştii de azi ar putea citi cu folos romanul "Gorila" de Liviu Rebereanu. Vor regăsi multe dintre metehnele, conjuncturile şi problemele presei de azi, drept dovadă că prea multe nu s-au schimbat în acest domeniu din perioada interbelica şi până azi. Iată, de pildă, portretul ziaristului la 30 de ani.(Paginile sunt din ediţia 2006, Editura "Liviu Rebreanu".

“Publica uneori mici studii, mai ales polemice si totdeauna virulente, despre felurite chestiuni la ordinea zilei, prin anume reviste, iar prin ziare, unde i se permitea, critica, zeflemisea, distrugea în articolaşe vii şi passionate tot ce se făcea, reclamând stăruitor oamnei noi şi ţară nouă. Activitatea aceasta i-a creat prestigiu şi multe simpatii în rândurile tineretului intellectual care, dynamic prin fire şi dornic de ceva nou, se înăbuşea în mlaştina vieţii cotidiane fără avânturi, ucigătoare de energii, nivelatoar pri materialismul stomacului – cum sublinia Pahonţu necontenit în orice ocazie, nu numai în scris. Avea treizeci şi trei de ani.” (pp.34-45).

Relaţiile ziariştilor cu oamenii de afaceri ? Iată cum rezolvă Rebreanu ecuaţia:

“Utalea, ca toţi oamenii de afaceri, cultiva din instinct presa.” Ziaristul, evident, încearcă să epateze, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre: Ei bine, eu n-am loc în presa română, domnule Utalea! Pentru că în presă se caută slugi, nu oameni!” (p.35).

Când vine vorba despre temuta presă, tonul nu a fost şi nu va fi niciodată serios, nici în perioada interbelică, nici acum.

“Belcineanu tocmai aruncase câteva drăgălăşii d-nei Utalea (căreia şi d-na Belcineanu i-a dat mâna cu o curiozitate totuşi reţinută) şi se pregătea pentru un mic aparteu cu Utalea, când Rotaru rosti numele lui Pahonţu, adăogând emphatic şi glumeţ. -Presa, domnule Belcineanu!”(p.37)

Întotdeauna, oamenii politici atacaţi de ziare le reproşează jurnaliştilor că articolele critice le afectează familia.

“-Poate să ne împăcăm la legea administrativă, domnule Pahonţu, auzi, dacă voi fi eu la Interne, cum e probabil, când vom veni la putere… Nevastă-mea a fost foarte afectată de campanile ziarelor. Eu sunt oţelit. Nu mă orientez după presa totdeauna interesantă, mai mult sau mai puţin, ci după conştiinţa mea curată şi onestă. De altfel numai asta e important! Cât timp conştiinţa mea e împăcată, îmi urmez calea fără şovăire, cum comandă datoria …” (p.38)

Ziaristul de ieri şi de azi dispreţuieşte elita politică şi se socoteşte superior ei, cu toate acestea suferă dacă tocmai cei pe care îi dispreţuieşte nu-l bagă în seama.

“Pahonţu, amărât, tăcea. Simţea mereu strângerea de inimă care-i prevestea sau îi intensifica nemulţumirile sufleteşti. Toate i se păreau puse la cale să-l micşoreze, până şi recomandările lui Rotaru de a cărui dragoste n-avea nici un motiv să se îndoiască. Se gândea neîncetat că trebuie să plece, că el nu e făcut pentru viaţa de salon falsă, ipocrită unde nimeni nu spune ce crede şi nu crede ce spun alţii, şi totuşi nu putea pleca pentru că tocmai viaţa aceasta îl hipnotiza şi o râvnea cu patimă...” (p.39).

În sinea lui, jurnalistul care îşi umflă pieptul când apare în public, se consideră, în momentele sale de depresie, o nulitate.

„În definitiv sunt un zero umflat şi încrezut! conchise în gând pentru a înlătura alte frământări. Un publicist ! În clipele de zbucium îşi dădea seama că, în timp ce el a măcinat vorbe goale şi a cochetat cu viitorul, alţii, colegii lui de şcoală, au ajuns oameni serioşi, cu situaţii solide, respectaţi de toată lumea: unul era avocat cu mare clientelă la Caracal, altul directorul Băncii Naţionale din Piteşti, iarăşi altul judecător la tribunalul Muscel, precum altul a ajuns asistent la universitate; până şi Petre Lungu, învăţătorul din satul lui, pe care-l dispreţuia odinioară, azi e deputat... toţi i-au fost inferiori şi toţi l-au întrecut în emulaţia vieţii.” (p.43).

Permanent, jurnaliştii sunt chestionaţi de „civili” cu privire la ceea ce se mai întâmplă în lumea politică.

„După o pauză, întretăiată de zgomotul tacâmurilor, Cumpănaşu, mai lacom de politică decât de mâncare, vru să afle noutăţi de la Pahonţu care trebuie să fi auzit câte ceva de la Rotaru, fiindcă politicianii oriunde se întâlnesc, la înmormântări, la nunţi, la petreceri, nu se poate să nu puie la cale fel de fel de lucruri. „ (p.51).

Discursul publicistic ca şi discursul publicistului au fost şi rămân pline de clişee:

„Se înflăcără şi continuă din ce în ce mai vehement: că ne lipseşte o disciplină morală, singura care poate crea încrederea poporului; că partidele se înmulţesc pentru că nu sunt organizaţii politice izvorâte din întruchiparea unor anumite principii, ci simple asociaţii pentru exploatarea ţării în folosul clientelei lor directe şi indirecte; că din pricina aceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocroteşte un clan sau o clasă în dauna întregii ţări; din aceaşi pricină legea e inexistentă de fapt, căci ori nu se aplică deloc, ori se implică după obraz; că în toate ţările cei ce au pornit războiul în condiţiile ştiute s-au eclipsat demult, lăsând cârmuirea pe seama celor ce au luptat, numai noi continuăm cu aceeaşi echipă de neputincioşi care, conştient sau inconştient, ruinează ţara şi viitorul neamului; că ne-am obişnuit să trăim numai pentru burtă, fără nici un ideal, într-o laşitate scârnavă şi cultivând lichelismul cel mai abject... Erau obiecţiile şi criticiile pe care le debita toată lumea şi acasă, şi în public, pe care mai cu seamă politicianii înşişi le alimentau nu numai prin faptele lor dar şi prin acuzaţiile, injuriile şi suspiciunile ce şi le aruncau reciproc atât în discursuri sau polemici, cât şi indirect prin campanii de presă. Pahonţu însă declama clişeele, uzate şi arhicunoscute, înzorzonându-le cu gesturi şi epitete atât de grase că ascultătorilor li se păreau noi-nouţe şi le sorbeau cu plăcere.” (p. 52).

Când jurnalistul vrea să laude un om politic sau o organizaţie politică foloseşte aceleaşi tehnici.

“Cu toate că mişcările în partidele politice sau chiar crearea unor organism noi aveau la bază veşnic ambiţii sau motive personale, se găseau totdeauna explicaţii de ordin general, scăldate în grija pentru interesele superioare sau în crize subite de conştiinţă patriotic şi naţională, care puteau să justifice orice schimbare la faţă.” (p. 63).

Chiar dacă se află într-o teribilă concurenţă, jurnaliştii se ajută între ei.

“Titu Herdelea avea emoţie din altă pricină. El, ştiind că nu e nimic extraordinar la ordinea zilei, nici n-a mai trecut pe la redacţie, mulţumindu-se să anunţe pe secretarul general că va veni mai târziu, poate după miezul nopţii. Ceru deci numaidecât Universul . Secretarul îl linişti şi-i ură poftă bună: au avut şi ei ştirea la timp, dar numai adineaori a confirmat-o preşidenţia consiliului printr-o notă laconic şi, pentru că n-au putut culege la repezeală nimic interesant, au renunţat a scoate ediţia specială. Pahonţu încercă să afle amănunte de la Rotaru care însă nu ştia mai mult căci nu dă duse de doctorul Ionescu, iar Motroc n-avea decât informaţia din Dimineaţa care a apărut tocmai adineaori, anunţând doar că mâine vor începe consultările. Mai telefonă şi la Adevărul întrebând de un redactor politic prieten care de obicei ştia mai multe decât se puteau publica, dar nu-l mai găsi la redacţie.” (p. 81).

Ziaristul a avut şi are un alt ritm de viaţă în comparaţie cu ceilalţi oameni.

„-Arde! Arde! zâmbi Cumpănaşu. Ar fi în stare să ne lase pe toţi aici şi să plece să afle ce se mai întâmplă! Colosal îl pasionează politica! -Mai degrabă e spiritul gazetăresc, dragă baciule! zise Titu. Are curiozitatea să descopere, să ştie, să se informeze. Păcat că nu se hotăreşte să intre într-o redacţie serioasă, cum ar fi la noi, la Universul. Sunt sigur că într-un an ar deveni cel mai strălucit ziarist!„ (p. 84).

Ziaristul s-a considerat şi se consideră întotdeauna un neînţeles în familie.

„-Bună e şi drăguţă porumbiţa asta, dar n-are nic o înţelegere pentru zbuciumările mele! se gândi dânsul cu amărăciune. Dacă în astfel de momente îţi lipseşte tovărăşia vieţii,ce folos?” (p. 91)

În Parlament, raporturile dintre oamenii politici şi ziarişti se desfăşoară după acelaşi scenariu.

„ ... Când a asistat şi primul ministru la o şedinţă, Pahonţu s-a repezit să-l salute şi a stat de vorbă mai îndelung, ca să remarce lumea. Trimitea bezele ziariştilor din tribună, iar pe culoare făcea cerc cu ei şi le povestea secrete politice născocite.” (p. 96).

Întotdeauna se aduce vorba, cu amabilitate sau cu ironie mai mult sau mai puţin ascunsă, despre ceea ce a scris presa despre interlocutor.

„-A, domnule Pahonţu!... Ne-am cunoscut la logodnă, nu-i aşa?... Am citit în Universul şi-mi pare bine că te întâlnesc să-ţi spun cât m-a impresionat întâmplarea cu părintele d-tale!... Ce duios!... A, parcă nici n-ai crede că în vremurile astea brutale şi lipsite de inimă mai există sentimente atât de frumoase!...” (p. 102).

Discuţiile despre calitatea presei au fost şi rămân aceleaşi.

„-Aşa, aici e perfect, zise Belcineanu aşezându-se şi continund îndată cu alt glas, pasionat: Fiindcă am observat deunăzi la Cameră că-ţi dai seama de situaţia dezastruoasă în care ne găsim, vreau să-ţi comunic şi d-tale unele lucruri absolut... (Se întrerupse nervos, schimbând iar vocea.) Dacă n-aveam o presă adevărată, ce să facem? Ziarele mari nu vor să se angajeze ca să nu se strice niciodată cu guvernele, cele mici nu sunt citite... Presa de opinie, cinstită, obiectivă, curajoasă ne lipseşte, domnule!... Altfel multe rele s-ar putea curma în ţara asta, iar altele, mai multe, s-ar împiedeca dn capul locului... Ştii că soarta guvernuluiactual e pecetluită! Combinaţia a dat greş. A fost născută moartă. N-au vrut să înţeleagă. Acuma... „(p. 103).

Presa a fost şi rămâne „cu buclucuri, cu bătăi de cap şi cu griji”.

„După învălmăşeala plecării tinerilor, Pahonţu întâlni în salonul de lângă sala de dans pe Utalea care asculta nu tocmai entuziasmat o expunere a generalului Cornoiu. Se apropie. Ca şi când l-ar fi aşteptat, Utalea îi zise de departe: -Ei, domnule deputat? Politica, merge?... Presa?... Ori mi se pare că presa nu te mai interesează de când nu mai ai nevoie de ea pentru... -Îmi pare rău! protestă Pahonţu amabil. Presa e pasiunea mea cea mare. Dar nu-ţi spuneam deunăzi?... Nu mă cheamă nimeni, iar eu nu pot să mă ofer! -De ce nu scoţi acuma ziarul d-tale? continuă tot glumind şi puţin ironic Utalea. Acuma ai avea posibilitatea! -De ce nu-mi dai o mână de ajutor, căci şi d-ta ai nevoie de presă! răspunse la fel Pahonţu. -Pardon! Eu nu ţin deloc să am de a face cu presa, stimate domnule deputat! zise mai serios Utalea. Sunt bucuros să mă lase în pace! (Urmă mai uşor.) Dacă însă aş avea vreo putere, niciodată n-aş spune ce anume să se scrie, numai ce să nu se scrie!... Toma era nedumerit. Nu înţelegea dacă nu se ascunde cumva vreo propunere indirectă în glumele lui Utalea. Nu mai apucă însă să formuleze o replică de clarificare. Utalea schimbă vorba: -De aceea mie îmi place mai mult dansul... Presa e cu boclucuri, cu bătăi de cap şi cu griji... Dansul e numai plăceri!... O adevărată cură de optimism... D-ta dansezi, domnule Pahonţu?”(p. 104).,

Micile intrigi ale ziarelor întreţineau , aşa cum întreţin şi azi, neliniştea în ţară.

„ ... Se mulţumea cu bârfelile şi clevertirile de pe culoarele Camerei, ba mai contribuia şi el la răspândirea şi născocirea micilor intrigi din care se alimentează ziarele şi care întreţineau neliniştea şi neîncrederea în ţară.” (p. 105).

Să deschizi un ziar era şi a rămas un demers costisitor.

„Din când în când se gândea să-şi înfăptuiască vechiul vis cu gazeta lui. Se izbea de alte dificultăţi care păreau mai descurajante. I-ar fi trebuit în primul rând bani, mulţi. N-avea de unde să-i ia sau cine să-i ofere. Uneori îi fulgera prin cap să convingă pe Rotaru să-l finanţeze. Sau să-i mijlocească găsirea capitalurilor. Se sfia. Cine ştie dacă Rotaru ar accepta acest rol sau dacă ar fi bine să-i cunoască toate tainele? În orice caz însemna ca el să nu mai fie stăpân decât nominal şi la discreţia altora care să tragă sfori şi să-şi aranjeze situaţii pe spinarea lui... Totuşi, în străfundul sufletului, se temea mai mult de munca şi responsabilitatea ce le implică un cotidian. Era mereu pasiunea şi idealul lui o gazetă mare, bună, răspândită, dar când ajungea numai la gândul realizării, îl cupindeau toate îndoielile şi amâna chiar să-şi gândească planul până la capăt. Avea sentimentul că lucrurile încă nu sunt coapte nici în privinţa asta, ca nici în altele.” (p. 106).

Deşi slujesc întotdeauna anumite interese, ziariştii îşi clamează independenţa.

„-Slugă nu pot să fiu la nimeni, maestre! întrerupse deputatul cu mândrie. Prefer să sta acasă, să mănânc mămăligă cu ceapă... -Cine ţi-a cerut ţie aşa ceva? se minună Rotaru. -Nimeni! Şi totuşi, dacă aş scoate gazeta pe care inima mea o pofteşte, ar trebui să intru în solda cine ştie cui, fiindcă n-am bani! mărturisi Toma. D-ta însuţi îmi faci imputări, dar niciodată nu mi-ai oferit sprijinul... Iartă-mă că ţi-o spun! -Dar nici tu nu mi l-ai cerut, Tomiţă! zise zâmbind Rotaru. De altfel nu poţi oferi ceea ce n-ai! Eu nici nu mă pricep în ziaristică, şi nici bani nu am atâţia cât se pare că poate înghiţi un jurnal. -Sprijin nu înseamn numaidecât bani! când porneşti la un drum greu, merindea sufletească are importanţă poate mai mare ca cealaltă...” (p. 113).

Zilele de dinaintea lansării unui ziar au aceeaşi „culoare”.

„Zile de-a rândul Toma Pahonţu se adânci în socoteli şi planuri, studiind devize tipografice, făcând liste redacţionale, organizând administraţii... De prin sertare scotea la iveală proiecte vechi, muncite în atâtea nopţi, să le compare cu cele de azi. Jongla cu tiraje, cu cheltuieli şi încasări de mii şi zeci de mii de lei până ce cifrele îl spăimântau. Umbla din tipografie în tipografie să controleze preţurile, discută îndelung la Letea cu un director amabil despre tainele fabricaţiei de hârtie, interogă pe patronul unei agenţii de publicitate şi făcu vizite la câteva agenţii telegrafice. Dar în fiecare seară, când îşi recapitula pregătirile, îl cuprindea aceeaşi teamă de răspunderea ce vrea să şi-o ia pornind o întreprindere care trebui să coste sume enorme, când el deocamdată n-are nici un ban... Pentru că apucase să spună câtorva prieteni, vestea că Pahonţu scoate un ziar răspândit înainte ca el să se fi hotărât definitiv. La Cameră era interpelat deseori: când apare? Chiar unii miniştri îi urau izbândă, iar Motroc îi spuse direct să treacă pe la Industrie să stea de vorbă, lăsând să se înţeleagă că are să-i dea concurs. Belcineanu baremi dorea să afle cu precizie dacă va fi gazetă de partid sau independentă? Toate acestea, în loc să-l bucure, îl enervau tocmai pentru că nu se putea urni din loc. Întrebările şi interesul ce stârnea simpla anunţare a jurnalului îi prevesteau doar puterea ce i-ar procura-o un jurnal serios şi-i aţâţau ambiţia. -Ce faci, domnule director? îi strigă Titu Herdelea într-o zi frumoasă de sfârşit de martie, pe când dădea să intre la Continental unde lua dejunul cu un grup de deputaţi tineri. Am auzit că faci gazetă şi mie nici nu-mi spui!... Grăbit, Titu Herdelea voia să treacă înainte. Era unu şi un sfert, iar Niculina se îmbufnadacă nu se aşeza la amsă la unu şi jumătate. -Stai, bătrâne dragă, numai o secundă! se repezi Pahonţu parcă i-ar fi apărut salvarea. În chestia ziarului, trebuie neapărat să-ţi vorbesc!... -Dă-mi un telefon! Dar acuma n-am timp!... N-o ştii pe Niculina cu masa? În peste douăzeci de ani de gazetărie Titu Herdelea dobândise experienţe bogate în toate cele ce priveau presa. Deşi îndată după război a pătruns şi a rămas la Universul, a avut posibilitatea să participe la atâtea şi atâte întemeier de ziare noi şi să cunoască tainele mari şi mici ale vieţii lor... Ascultă, cu mutra de circumstanţă a doau zi după-masă, expunerea volubilă şi nesfârşită a lui Pahonţu la mescioara retrasă de la Corso, iar la urmă întrebă: -Câţi bani ai? -N-am deloc. -Poţi să găseşti? -Cred că da... Depinde de sumă... -Ascultă, copile urmă Herdelea simplu. Ca să fii sigur de reuşită încearcă să achiziţionezi o tipografie, chiar mai micşoară. Toate ziarele care s-au bazat pe tipografie proprie, continuă şi azi să apară, bine-rău, indiferent, pe când dintre celelalte nici unu la sută nu mai există... Stai, mi se pare că ştiu eu o tipografie de ziar care ar fi de vânzare destul de convenabil! Lasă-mă să mă interesez şi pe urmă mai vorbim! Ziua următoare reluară convorbirea. Titu aducea precizii: cum e tipografia şi cât ar costa. Preţul nu era într-adevăr mare, relativ, touşi Pahonţu lăsă nasul în jos. -Aici e locul să te ajute Rotaru, dacă ţine la tine şi vrea să faci o gazetă care, fireşte, are să-i fie şi lui de folos! -Atâţia bani nu poate să-mi dea nimeni... „ (pp.114-115).

Pentru a edita un ziar îţi trebuie nervi de oţel.

„Titu se cruci. Ce l-o fi apucat oare? Uite, cine vrea să scoată gazetă! Habar n-are de gazetărie: “Aşa eram şi eu acuma douăzeci de ani… articole fulminante şi proteste şi revolt şi credeam că asta e presa!... Are să-şi mănânce banii, să-şi lase nevasta pe drumuri… mai bine nu-I spuneam nimic! Mâine –poimâine o să-mi facă imputări că eu l-am îndemnat… Are talent, are energie, dar nu face de meseria asta! Cu nervi de fecioară, nebună nu poţi duce o gazetă…” (p.115).

Ziariştii îşi fac griji când este vorba să plece de la o redacţie mai veche la una care abia se înfiripă.

„-Ascultă, domnule Pahonţu, noi vom face cum zici d-ta, dar ia bine seama să nu nenoroceşti pe Titu că pe urmă ai de furcă cu mine! Că Universul e jurnal mare şi plăteşte mai sigur ca statul, iar dacă părăseşte Titu un loc aşa de bun, apoi să nu ne pomenim într-o zi că ai făcut d-ta cine ştie ce de ţi-a murit jurnalul, şi noi să rămânem pe drumuri… “ (p. 118).

Întotdeauna s-a încercat justificarea violenţei unor articole prin delimitarea lor de trivialitate.

“În ciuda confraţilor, România a stârnit de la primul număr interesul marelui public. Scrisă nervos, avea un elan care cucerea pe cititor. Violenţa verbală, la modă în toată Europa de după război, cel puţin în presa de opinii directe, Pahonţu a adoptat-o, fireşte, impunând însă o ţinută: -Violenţa nu înseamnă trivialitate!... Violenţa e atributul firesc al avântului interior... Numai violenţa unei credinţi are valoare!... Şi exprimată cu talent!... Între violenţă şi înjurătură e diferenţa dintre academie şi şatra ţigănească... În presa noastră numai ziariştii de origină ţigănească întrebuinţează înjurătura de-acasă crezând că astfel fac polemică. Noi suntem români, domnilor!” (p. 122).

Azi nu se mai oferă mandate conducătorilor marilor ziare, dar conducătorului unie mari televiziuni, da, semn că, totuşi, nimic nu s-a schimbat esenţial.

„România publică textul demisiei, iar Pahonţu găsi un prilej să o anunţe şi de la tribuna Camerei, ca astfel să fie înregistrată în Monitorul Oficial şi să ia notă toate ziarele, oricât de sumar, măcar în cadrul reportajului parlamentar. Ştia că gestul va fi preţuit de multă lume şi pe deasupra scăpa de povara partizanatului. Fiind liber şi dacă România va continua să progreseze în opinia publică, avea şi certitudinea de-a rămâne permanent în Cameră, orice guvern ar veni, de când s-a luat obiceiul de-a se oferi mandate conducătorilor marilor ziare.”(p. 123).

Viaţa mondenă şi presa se aflau în aceleaşi raporturi ca şi azi.

„Pahonţu cunoştea vedeta, cam trecută dar încă plină de temperament mai ales pentru un senator îndrăgostit. Îi spuse câteva cuvinte convenţionale; Macoveiu exclamă fericit: -Nu-i aşa?... Ce-ţi spneam?... Are să-i facă o bucurie imensă când va afla că ţi-a plăcut... Dacă vrei să o cunoşti, te prezint în antract... Ştii, artiştii au o sensibilitate extraordinară... Iar faţă de celelalte ar fi o distincţie... Mai ales că gazeta ta n-a prea fost drăguţă cu ea... Mi s-a şi plâns, sărăcuţa... Dar dacă i-ai spune două vorbe, cum ştii tu...” (144).,/p>

Directorii de ziare au o viaţă intimă destul de zbuciumată.

„-De-aproape o lună, de când s-a închis Parlamentul, îţi spun mereu şi mă amâni mereu, răspunde Herdelea. Te-ai apucat de prostii, dragă directore, şi pentru ele îţi neglijezi viitorul! Căci România e viitorul tău, nu alea!” (p.146).

Presa a creat şi creează evenimente atunci când ele nu se produc.

„D-na Niculina Herdelea se găsea într-o crâncenă dilemă din pricina soţului ei care nu putea să plece din Bucureşti în vara aceasta, fiind obligat să rămâie la România, de altfel ca toţi ceilalţi colaboratori, pentru a nu lăsa să lâncezească tânăra gazetă în lunile moarte când evenimentele interesante mai mult trebuiau create decât erau date...” (p.148).

Un ziar presupune compromisuri ideologice.

„-Fii sigur că în curând tot ce e viu şi curat în ţara asta se va pune în slujba liniei româneşti! spuse Toma grav parcă-ar fi vorbit din adâncime. Durerea mea este că nu pot servi mai dârz şi mai neîmpăcat linia asta! Că trebuie să fac destule compromisuri ideologice ca să poată exista gazeta... omul nu-şi poate trăi viaţa pe care o vrea inima şi credinţa lui, ci numai pe care i-o impun împrejurările!...” (p.153).

„Obiceiul presei şi al pământului” este ca presa să atace şi pornind de la problemele şi conflictele personale ale ziaristului.

„-Şi ai făcut foarte bine! Măcar de ai face la fel şi în altele!... Drept să-ţi mărturisesc, de-aceea nici nu ţi-am mai vorbit... Belcineanu, când mi-a povestit întâmplarea, era sigur, fără s-a spuie, că şi-a câştigat un nou duşman şi că o să-l ataci... În sfârşit, obiceiul presei şi al pământului. Are bietul om o experienţă teribilă cu ziarele... o să fie vesel când îi voi scrie ce mi-ai spus, dacă nu te supără?” (p. 154).

Presa a atacat întotdeauna oamenii, nu principiile.

„Când se convinse de efectul acestui fel de-a duce campania, Pahonţu repeta în toate consfătuirile redacţionale serale: -Atacul se dă întotdeauna cu obiectiv precis, în presă ca şi în război!... Îşi alegi duşmanul şi-l loveşti dârz. Omul interesează, nu principiile. Chiar când ataci o doctrină reuşeşti mai sigur personificnd-o într-un purtător al ei! Toţi duşmanii şi prietenii celui atacat te vor citi şi sevor indigna de formă, dar te vor aproba în sinea lor şi-ţi vor procura material, chiar fals... puţinii prieteni adevăraţi se vor intimida şi ei... Articolele de doctrină sunt pentru pensionari şi văduve care au timp să mediteze... „Într-adevăr, toată documentaţia i-o procurase un bun prieten politic al vicepreşedntelui Tănăsescu, revoltat (zicea el) de atâta ticăloşie, în realitate furios că a fost lăsat pe dinafară la întocmirea afacerii”(p. 156).

Psihologia lansării unei anchete de presă a fost şi a rămas aceeaşi.

„ Treptat-treptat, pentru că lumea urmărea cu pasiune „panamaua petroliferă”, toate ziarele mai mult sau mai puţin independente trebuiră să secondeze campania României,adăogându-i, în lipsă de documente, obişnuitele înjurături. Oficiosul guvernului căută timid să minimalizeze afacerea;o singură replică a României, cu însuşirea dovezilor publicate şi anunţarea altora, fu suficientă să înăbuşe orice veleităţi de muşamalizare... În sfârşit, primul ministru se simţi obligat să ia cunoştiinţă şi să se informeze. Rotaru, ministrul justiţiei, în plin concediu şi în sânul familiei la Mamaia, fu chemat grabnic la Bucureşti să încerce o dulce presiune asupra României... Noul mare păzitor al dreptăţii se consultă îndelung şi tainic cu pahonţu. Dorea să găsească o soluţie care să-l acopere pe el faţă de preşedintele consiliului şi pe Toma faţă de opinia publică. Pahonţu refuză orice aranjamente. Lui Rotaru nu-i displăcea campania, dar îi era teamă să nu fie acuzat de complicitate din pricina prieteniei cunoscute cu Pahonţu şi a zvonurilor care îl suspectau a fi inspiratorul dacă nu proprietarul şi stăpânul clandestin al României.„ (p.157).

Ziariştii au momente de tensiune în care se răzbună pe cei din familie.

„-Iartă-mă, porumbiţă dragă... M-am purtat ca un birjar... Virginia, scofâlcită de plâns, se sculă în picioare, tot atât de mirată ca şi adineaori când a început să răcnească. El o sărută pe obrajii săraţi de lacrimi. Încetul cu încetul se potoliră şi copiii. Pe urmă ea îi reaminti că s-au înţeles dinainte de plecare ca el să vie negreşit în primele zile ale lui septemvrie să-i ia din pricina băiatului care împlinea şapte ani şi trebuia dat la şcoală. Pentru mai multă siguranţă i-a şi scris, de acum două săptămâni, ziua şi ora plecării lor spre Bucureşti, dacă cumva el nu va putea veni să-i aducă... Toma recunoscu că are dreptate dar că el s-a zăpăcit şi a uitat toate, fiindcă a avut toată vara atâta bătaie de cap şi atâtea necazuri cu gazeta şi cu altele... Pacea se făcu deplină. Virginia îl şi compătimi că n-a fost în stare să-şi permită măcar câteva zile de odihnă... „ (pp. 169-170).

Nu-i aşa că parcă nimic nu s-a schimbat?

Cristian Cocea, un Pleşu de provincie

Data publicarii: 2011-02-20 18:35:21

Cristian Cocea are o subţirime a firii de-a dreptul boierească şi un spirit atât de natural de parcă ar coborî din cine ştie ce familie de cărturari. Din păcate, provincia e gata să îl mănânce, l-a înghiţit deja de trei sferturi, aşa cum a făcut-o cu mulţi dintre noi, încât Cocea nu îmi mai sugerează a fi decât un Pleşu de Rm. Vâlcea sau de Piteşti.

Drept este că nu numai locul vieţuirii l-a adus în această stare, ci şi un oblomovianism patentat, dacă nu cumva o sfântă lene balcanică.

Oricum ar sta lucrurile, provincia noastră are în Cristian Cocea pe unul care simte valorile, înţelege corect sensul culturii, pe unul care încă se mai poate salva cu condiţia să-şi găsească motivaţia. Desigur că acum e târziu pentru universalitate, dar o localizare corectă a temelor ar putea face din Cristi un eseist remarcabil.

În pofida unor neînţelegeri, eu unul îl respect pe Cristian Cocea şi îl socotesc esenţial pentru ceea ce este sau ar trebui să fie elita locală.

O dimineaţă de neuitat

Data publicarii: 2011-02-19 22:49:00

Sâmbătă dimineaţa, în Bucureşti, m-am plimbat o oră prin ploaie, cu vântul în faţă, de pe Ion Câmpineanu până pe Brezoianu şi retur, încercând să-i văd cu ochii minţii pe jurnaliştii de acum 75 de ani, pe Titu Herdelea, pe Panţâru, pe Ladima. Se făcea că mă duc la "Universul" sau la "Dimineaţa", ori la "România", că am de citit celelalte gazete şi de improvizat un editorial,înainte de a ieşi cu prietenii la o cafea, la Capşa. Ce frumoasă era presa atunci, manipularea era încă în faşă, gazetăria se mai bucura încă de un anumit statut, să fii jurnalist nu era atât de alienant ca azi.

Apoi, am uitat şi de vechea şi de noua presă şi m-am plimbat pur şi simplu prin ploaie, sans peur et sans reproche, abia mai târziu, în drumul spre casă, înţelegând de ce am făcut-o, de ce am generat priviri nedumerite din partea celor care se grăbeau, vizibil încurcaţi de o vreme pe care o considerau câinoasă. Pentru mine nu există vreme câinoasă, fiindcă sunt extrem de dornic de senzaţii, îmi este într-un fel sete de realitate, după ce ies din această lume a comentariilor despre oamenii politici şi actele lor atât de goale de sens şi atât de sterile. Gândind până la capăt, dacă politica e o târfă şi democraţia e o târfă.

Ca o adolescentă în jurnal, îmi permit să notez: a fost o dimineaţă de neuitat.

Aproape de eroii tăi

Data publicarii: 2011-02-18 01:03:17

Ziariştii din presa locală sunt mai aproape de eroii lor decât cei de la Bucureşti, ceea ce, implică un mai mare consum afectiv. Nu îţi este indiferent cel despre care scrii, nu e doar un personaj, e omul de lângă tine cu care, vrei sau nu vrei, te întâlneşti de sute de ori într-o viaţă. Pe acei eroi principali ai articolelor tale ajungi să îi iubeşti sau să îi urăşti, dacă eşti capabil de ură, fiindcă aşa e omeneşte. Pe Constantin Nicolescu l-am iubit, o spun chiar dacă sună patetic.

Aşa stând lucrurile, consumul sufletesc pe care îl resimt din după-amiaza arestării acestui om este din ce în ce mai epuizant,aş vrea să se termine totul cumva, să dispară strea aceasta de incertitudine. Fiindcă în incertitudine morală mă aruncă un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung, unde citesc:

""Nicolescu este unul dintre «baronii» locali, cu mare influenţă în PSD, pentru că dispune de bani şi voturi. Aparent ar fi colaborat înainte de 1989 cu Securitatea. Procurorii DNA îl acuză printre altele că, în timpul inundaţiilor din 2005, ar fi obţinut în baza unor documente falsificate aproximativ 900.000 de euro din fondurile structurale ale UE, pentru o firmă la care este asociată propria familie. Aceeaşi firmă, care ar fi obţinut în judeţul Argeş contracte cu instituţii publice în valoare totală de un milion de euro, le este foarte bine cunoscută anchetatorilor din investigaţiile efectuate anterior asupra fostului premier Adrian Nastase, fiind implicată şi în finanţarea campaniilor electorale ale PSD din 2004 şi 2008"

Adevăr sau minciună - aceste lucruri trebuie lămurite o dată, dar ştiu că până atunci va mai trece mult timp, un timp chinuitor.

Oboseala morală

Data publicarii: 2011-02-17 01:03:07

Cele două ore pe care le petrec în direct, seară de seară, la VTV mă obosesc cumplit. Este vorba despre o oboseală morală care se încarnează, se transformă într-una fizică. Observ la unii dintre interlocutorii meu atâta frică de adevăr, atâta străduinţă în ipocrizie, atâta lipsă de logică şi de idei încât îmi pică realmente faţa, ajung acasă clătinându-mă pe picioare.

Din fericire, îmi revin repede, deîndată ce am ieşit de pe orbita acelor oameni şi schimb câteva cuvinte cu cei normali, senzaţia aceea de oboseală morală/mortală dispare ca şi cum nu ar fi fost.

Desigur, sunt seri când plec de la televiziune cu un tonus perfect, când simt că nu muncesc, ci doar mă bucur de discuţii. Din păcate, astfel de seri sunt destul de rare.

Jurnaliştii şi tovarăşele vieţii lor

Data publicarii: 2011-02-16 00:21:23

Recitesc "Gorila" şi, din când în când, anumite situaţii mă şochează, e ca şi cum ar face parte din viaţa mea şi ar fi un numitor comun al ziariştilor generaţiei mele. Iată un exemplu:

"Când ajunse acasă, târziu, după miezul nopţii, Virginia dormea(...)

- Bună şi drăguţă e porumbiţa asta, dar n-are nicio înţelegere pentru zbuciumările mele ! se gândi dânsul cu amărăciune.Dacă în asemenea momente îţi lipseşte tovarăşa vieţii, ce folos ?"

Pahonţu, cel care gândeşte astfel, e jurnalist, fireşte.

Aş fi curios să ştiu dacă aceste, cum să le spun, trăiri sunt caracteristice unui anumit tip de jurnalist şi unei anumite etape a presei sau situaţia este la fel şi acum. Cred totuşi că lucrurile s-au schimbat, azi presa e mai rece, nu predispune la mari arderi sufleteşti şi nici la reveniri acasă după miezul nopţii...

"Discursul regelui" - un omagiu adus...logopediei

Data publicarii: 2011-02-15 02:08:41

Au primit BAFTA Tom Hooper cu “Discursul regelui” / “The King’s Speech”, şi actorii săi principali, Colin Firth, Geoffrey Rush şi Helena Bonham Carter. Mie mi-a plăcut filmul, fiindcă am lucrat vreo doi ani ca logoped şi ştiu că în această disciplină se concentrează multă psihologie şi psihofiziologie dar şi simpla încredere între oameni.

"Logopedul" regelui e un amator, nu are nicio diplomă, de unde ideea corectă că psihologia este ştiinţă dar este mai ales artă.

Interesante sunt trimiterile la psihanaliză, cea de la sfârşitului anilor 40.

Din fimul ca film, mi-au plăcut Geoffrey Rush şi mai ales culoarea şi decorurile de o nobleţe rară, o laudă subtilă adusă familiei regale britanice. Poate de aici şi BAFTA, fiindcă filmul nu este, totuşi, o capodoperă.

Scribul umil al unor faraoni greu de săturat

Data publicarii: 2011-02-13 15:59:57

Ar fi o uriaşă dezamăgire pentru mine să aflu, la un moment dat, că oameni în care am crezut,pe care i-am descris în articolele mele ani de-a rândul, mulţi ani, drept modele în politică şi administraţie au fost, de fapt, nişte indivizi care s-au gândit în primul rând la ei şi la familiile lor. Aş deveni iremediabil sceptic dacă mi s-ar releva că în vreme ce eu compuneam despre aceşti oameni articole pe care le doream profunde, capabile să surprindă esenţa unor eroi - nu a unor sfinţi, fiindcă nu mi i-am imaginat astfel - ei învârteau miliardele în firmele nevestelor, ale fraţilor şi nepoţilor.

Iată de ce am emoţii când citesc un nou articol despre - ca să dau doar două exemple - domnii Nicolescu sau Fătuloiu. Le citesc rugându-mă să nu conţină nicio dezvăluire credibilă despre afaceri de familie, despre firme prietene prin care s-au sifonat miliarde. Mă întâlneam adesea cu aceşti domni după nopţi de nesomn şi scris, în momente de tensiune în care nu ştiam dacă articolele mele au spus sau nu adevărul adevărat şi, uneori, mă simţeam vinovat că nu găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a vorbi despre munca lor şi despre felul lor de a fi. Sper să nu aflu că tocmai închiseseră o convorbire telefonică prin care mai băgaseră în contul nevestei sau nepotului o sumă mai mare decât vânzarea a o sută de mii de exemplare din revista mea.

Tare îmi este însă teamă că am fost scribul umil al unor faraoni greu de săturat.

DE CE NU VORBEŞTI MAI REPEDE ?

Data publicarii: 2011-01-23 14:08:10

Toată ziua am lucrat incomodat de semnele de afară.Fulgii se sparg în fereastră şi ajung să mă simt vinovat că îi ţin departe de mine. Enervat de situaţie, am oprit treaba la revistă şi am început să fac două lucruri: să scriu poezii şi să fac fotografii.

DE CE NU VORBEŞTI MAI REPEDE, DOAMNE ?

Ştiu că nu ştiu a pătruns în măduva oaselor,

nu îţi spun nimic pentru a nu-ţi transmite boala,

sunt spaima de a trăi mimând înţelegerea,

tot ce e gol de zbor nu se teme de prabuşire.

Mă înconjoară un prezent prea înalt,

ziduri peste care nu sare nici moartea,

în mijlocul incintei e trupul tău gol,

ştiu că nu ştiu nimic despre goliciune.

A fi pare din ce în ce mai mult o insultă

fără adresant cunoscut, fără margini,

când fiinţa se scuză, nimeni nu o aude,

cedarea e o virtute, suferinţa o bucurie.

Cu coatele sprijinite de mese arse

frângem pâinea cea de toate zilele,

agonia durează cât un sărut,

dragostea îmbătrâneşte văzând cu ochii.

Totul e o frază în curs de rostire,

dar de ce nu apar adevăratele verbe,

pe lângă care totul e o glumă,

de ce nu vorbeşti mai repede, Doamne ?