De ce mă duc la Moulin Rouge

Data publicarii: 2012-05-12 18:56:10

Mă duc adeseori la Moulin Rouge pentru că întotdeauna cele slabe le ruşinează pe cele tari, cele proaste pe cele înţelepte, iar cabaretul poate umili muzeul. Mă duc la Moulin Rouge pentru a mă feri de orgoliul culturii, de vanitatea întâlnirii cu capodoperele. De la o vreme, încep Parisul cu french cancan fiindcă nu mai cred la fel de tare în artă, în cultură, nu mai sper să mă izbăvesc prin cunoaştere. Spunea Sfantul Ieronim că nici un neam nu se mântuieşte prin dialectică. Just, vezi grecii de azi !

Un cititor anonim îmi scrie că am fugit fiindcă a picat guvernul. Am fugit la Paris, ce e drept, durându-mă-n cot de guvern, nu de altceva, dar fiind eu în presa privată din ianuarie 90, am trecut prin toate avatarurile, prin toate furcile caudine, drept pentru care nu cred că vreun guvern îmi poate mări ori micşora fericirea nici măcar cu o sutime. Guvernele pot cel mult să mă amuze, aşa cum este acesta al lui Ponta, cu trei miniştri contestaţi din start, unul pentru imcompatibilitate, altul pentru impostură şi al treilea pentru plagiat. Dacă în firma mea aş avea trei angajaţi prinşi cu asemenea mâţe-n sac, aş închide-o, aş băga-o în faliment şi nu aş mai ieşi pe stradă de jenă. Chiar nu pricep pe ce criterii a fost făcut acest guvern.

Presa franceză e serioasă, e distantă, e erudită şi e prudentă faţă de lumea politică. A doua zi după victoria lui Francois Hollande, TF1 a difuzat toată seara un documentar mamut despre un trib din Etiopia. După ce am căutat , mai mult retoric, cu telecomenda, un Mircea Badea ori un Dan Diaconescu din Hexagon, m-am întors la documentar.

Am regăsit un Paris friguros. "Voire Paris au mois de mai" zicea Aznavour, dar poate că nimic nu mai e ca înainte, Montmartre pare trist, liliacul e mort, iar restaurantul "Le lapin agile", pe unde au trecut Modigliani şi Picasso, e închis. Ne mulţumim cu raţă în Trocadero şi cu mai multe carafe de vinul casei la "Les Fontaines", lângă Porte de Saint-Cloud.

A fost un Paris dens, ameţitor, obositor, subţire în sens cultural, puternic în cel existenţial, aşa cum ni l-am dorit.

De la o vreme, încep Parisul cu Moulin Rouge. Poate de teamă să nu aflu din nou de la vreun pictor ori de la vreun poet ceea ce vreau să uit şi anume că nimic nu e veşnic. Pulpele fetelor din cabaret sunt, la urma urmei, tot capodopere (şi tot praf stelar).

Hai să fim sinceri, hai să fim serioşi.

O carte ca o broască râioasă

Data publicarii: 2012-04-29 15:51:32

Credeam că nu pot urî o carte, aşa cum nu pot să urăsc un om. Cum s-ar spune: iubeşte cărţile aproapelui tău ca pe cărţile tale. Problema ar fi să-ţi iubeşti cărţile, fiindcă oamenii nu se prea iubesc pe ei, cu toate că afirmă asta, iar cei care scriu cărţi nu şi le prea iubesc, deşi lasă o altă impresie.

În fine, nu despre asta este vorba, ci despre nenorocita carte a lui Michel Onfray intitulată “Prigoana plăcerilor” şi apărută de curând la „Humanitas”. Îl ştiţi pe Onfray, cel cu “O contraistorie a filosofiei”, cel cu “Amurgul unui idol”, titluri aşa cum îmi plac mie...

Haideţi să o iau pe scurtătură, altminteri nu veţi avea timp să citiţi. Teza din “Prigoana plăcerilor” este una veche dusă la extrem. Creştinismul asupreşte corpul, ceea ce poate să creeze, prin mecanisme psiho-somatice, boală şi nenorocire. Totul, zice Michel Onfray, se datorează impotentului de Pavel.”Handicapat sexual, frustrat din cauza acestui ghimpe în carne, Sfantul Pavel trebuie să renunţe la sex, la femei, la plăcerile cărnii, la senzualitate, la voluptate. Ca să-şi poată suporta beteşugul, hotărăşte să închidă acest capitol şi, voind să fie ca toată lumea, dar neputând să fie ca ceilalţi bărbaţi, le cere lor să renunţe la virilitate, ca să fie ca el. Sfântul Pavel vrea să-şi transforme beteşugul în calitate, să-şi sublimeze impotenţa transformându-o în putere, să convertească boala lui proprie în normă pentru toţi. Altfel spus, cum să-ţi suporţi nevroza personală nevrozând întreaga omenire, şi asta pentru veşnicie. Iar veşnicia e lungă...”

Ideea aceasta , precum toată cartea, este ca o broască râioasă. Onfray, admitând să e sincer, nu doar comercial, nu a înţeles nimic din “ Epistole” şi nu a trăit cu adevărat experienţe erotice semnificative. Să mă explic.

Erotismul nu poate fi libertinaj, fiindcă este, în primul rând, tensiune, dramă. Scriind “Corinteni doi”, Sfântul Apostol Pavel generează conflict între dorinţă şi conştiinţă, iar dacă este să fim cinstiţi, apostolul este un fel de garant al frumuseţii sexualităţii. E ca la societăţile de asigurări, care nu îşi doresc să mori fiindcă trebuie să achite poliţa, dar care nu îşi trimit un om să te ţină de mână când treci strada.

”Corinteni doi” nu se opune Kama Sutrei decât în măsura în care polul nord se opune polului sud ori 1 se opune lui 0, fara ca o relată să poată exista în absenţa celeilalte.

Mă rog, dacă e să judecăm astfel, îl putem ierta pe Onfray, fiindcă el se opune lui Pavel, punându-l încă o dată în valoare. Din păcate însă cartea e slabă, ca o vacă slabă căreia i se văd coastele. Iar Onfray nu e un antipod bun pentru Pavel, fiindcă nu e însuşi diavolul, adică nu e Nietzsche.

Ce să mai zic, iată că nu reuşesc să urăsc nici cartea asta...

Ce rahat !

Data publicarii: 2012-04-22 00:54:41

De câteva zile, mi se tot spune, în faţă ori la telefon, cât de mare ziarist a fost Mircea Mărgărit. Vreme de 15 ani, cât am lucrat cu acest om, niciodată nu mi s-a spus asta. Timp de 7 ani, cât a scris în "Criterii", Mircia Mărgărit a fost permanent înjurat, niciodată lăudat. Înjurat în Argeş, fiindcă la Vâlcea mulţi îl citeau cu o satisfacţie mărturisită şi îl apreciau fără să-l cunoască. Nimeni, aşadar, nu e profet în ţara lui.

Mi se va întâmpla, cu siguranţă, acelaşi lucru, cândva. Mă vor lăuda cei care astăzi mă înjură. Situaţia e atât de penibilă, încât, glumind un pic, iată că nu merită să mori. Aş spune că nici Mircea, dacă ar fi ştiut cu câtă ipocrizie îl plâng unii, s-ar fi ferit să moară.

Ce rahat !

20 de rânduri despre vacă

Data publicarii: 2012-03-28 03:50:19

Cărţi peste cărţi, coperte peste coperte. E ca şi cum ar fi prea mulţi struguri şi nici un strop de vin.

Filme lângă filme, pierdute în memorie. Seamană cu lanuri de grâu din care nu ştiu să-mi fac o pâine.

O singură carte ori un singur film nu-ţi pot oferi totul, în schimb crezi asta despre o singură femeie. Femeile sunt, ori nu sunt cărţi ?

Întâmplări după întâmplări, o turmă de animale mici pe care nu le poţi închide într-o cuşcă.

Uneori, sensul trece razant, ca un fulger, dar prea iute străluceşte soarele.

Liniştea celor dragi e o vacă rumegând liniştit iarba neliniştii mele.

"Omul elefant" şi cele două fete din viaţa mea

Data publicarii: 2012-03-26 00:59:47

Cu cinci lei, am cumpărat de la piaţă “Omul elefant” (The Elephant Man, 1980 cu Anthony Hopkins, John Hurt, Anne Bancroft, în regia lui David Lynch) cu o mulţime de nominalizări la Oscar. Nu îl văzusem, nu îl aveam, a fost aşadar un noroc chior.

Subiectul e destul de cunoscut, aşa încât îl las deoparte, fiindcă am de spus două lucruri importante despre acest film. Primul, că e o corectă reevaluare a epocii victoriene atât de bârfită pentru ciudăţenii şi pentru moravurile ei rigide. Promotorii acestor moravuri sunt şi cei care dovedesc bun simţ, stil, maniere, suflet, mai ales suflet. Al doilea lucru esenţial este că filmul este o pledoarie clară pentru dreapta, o dreaptă care ştie cât de ticăloasă poate fi gloata la un moment dat. Aş vrea să ştiu dacă Lynch (apropo, nu mă dau în vânt după “Twin Peaks”, nici după „Blue Velvet”) a citit “Revolta maselor” a lui Ortega y Gasset).

”Omul elefant” e un eseu despre relaţia suflet-corp, masă-elită, credinţă-destin. Aşa stând lucrurile, m-am putut bucura că am văzut filmul împreună cu cele două fete din viaţa mea. Am avut multe de comentat.

O luptă disperată. Vezi de ce...

Data publicarii: 2012-03-23 01:47:32

Zi de zi, o luptă disperată pentru a găsi timp pentru citit. Sunt atâtea cărți teribile necitite. Cum să mori fără să le fi citit ?

Zi de zi, o goană după timpul necesar să văd filme. Voi dispărea fără să fi văzut toate filmele bune.

Timp pentru dragoste, timp pentru soare, pentru munte, pentru mare, pentru Europa, pentru Asia, pentru Africa, pentru America, timp pentru Mozart, mai ales pentru Brahms, pentru un zâmbet, pentru un pahar de vin, pentru o respira, pentru a uita. Voi pleca fără să fi zâmbit toate zâmbetele.

Care ar fi arta de a face puţin din tot cu sentimentul că faci totul ? Nu o cunosc şi asta mă doare cel mai mult.

Aş vrea timp mai ales pentru a înţelege. Nu pentru a mă bucura, ci pentru a pricepe sensul bucuriei. Nu vreau Raiul, ci înţelesul Raiului.

Curios este faptul că nu doar eu vreau timp, vor asta celulele, carnea, creierul, parcă ar căuta şi trupul un înţeles înainte de a îmbătrâni, de a dispărea. Mă bucur că și trupul caută, că nici el nu are timp să moară.

Eu și trupul, doi străini eșuați pe o insulă nepustie.

Ghici cu cine ține plebea !

Data publicarii: 2012-03-19 23:37:35

Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu s-au lansat acum împotriva lui H.-R. Patapievici. Aici s-a ajuns, patru dintre cei mai neghiobi indivizi din spaţiul public să-l linşeze mediatic pe unul dintre cei mai interesanţi oameni de cultură. Semnalul este că tembelismul cu antenă îşi poate bate joc în orice clipă de elita culturală, fiindcă neghiobii amintiţi şi-au şters pantofii şi cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu, precum au decretat că Oxford-ul absolvit de MRU e „vax” şi că a spune că citeşti cărţi e o ruşine.

Cred că Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu, indivizi mediocri, ale căror foi matricole de la liceu şi facultate nu ar avea curaj să şi le facă publice, au convingerea că îi răzbună pe toţi tembelii României care poate or fi încercat dar nu au reuşit să priceapă măcar un paragraf din opera oricăruia dintre cei înjuraţi. Iar aceşti tembeli se vor simţi solidari cultural cu cei patru neghiobi şi vor vota, cu aceeaşi solidaritate, USL.

Gâdea, Badea, Ciuvică şi Ciutacu versusPatapievici, Pleşu, Liiceanu şi Cărtărescu. Ghici cu cine ţine plebea !

Sunt duşman al poporului

Data publicarii: 2012-03-17 22:33:07

Citind acest titlu, cititorii mei se vor împărţi în trei categorii. Unii vor considera că, în sfârşit, mă autodenunţ. Într-adevăr, articolele mele sunt adeseori îndreptate împotriva USL, dar şi împotriva PRM şi PNG, ba chiar împotriva PP-DD, aşadar sunt, la propriu, un duşman al poporului.

Alţi vor considera că este vorba despre o ironie, că fac trimitere la epoca totalitaristă, când această sintagmă îi desemna pe chiaburi, pe burgheji, pe cei care fugeau din ţară, pe dizidenţi. Pe puţinii dizidenţi.

Nu cred că sunt numeroşi cei care vor ghici că mă refer la piesa lui Ibsen intitulată chiar aşa: “Un duşman al poporului”. Personajul principal, dr Stockmann, se revoltă împotriva ignoranţei şi ipocriziei maselor, contra refulantei morale victoriene.

Ştiţi ce zice dr Stockmann ? Luaţi-o la fugă, fiindcă spune ceva înfiorător, o chestiune pe care eu totuşi o cred adeseori adevărată. Minoritatea are întotdeauna dreptate zice personajul, zice Ibsen.

Să fim corecţi şi să spun că dramaturgul norvegian era un pic anarhist şi afirma chiar că ar participa la o revoluţie care ar aboli conceptul de stat şi ar instaura principiul liberului arbitru. Eu nu mă gândesc în niciun caz să-mi însuşesc această idee. Îmi însuşesc însă, ba chiar practic, ideea că minoritatea are întotdeauna dreptate. “Ce este majoritatea ? se întreba Ibsen. Masa ignorantă. Inteligenţa aparţine întotdeauna minoritiţii”.

Ce ne facem cu asemenea idei ? E treaba dumneavoastră dacă sunteţi ori nu de partea lor, eu însă trebuie să recunosc că sunt. Cu un amendament, totuşi. Minoritatea are întotdeauna dreptate, numai că ea trebuie să se supună majorităţii, ori să încerce să capete agrementul acestei majorităţi. Pentru a-l obţine, sărmana minoritate trebuie să devină populistă.

În ultimul său discurs în faţa Parlamentului, preşedintele Traian Băsescu a susţinut necesitatea măririi salariilor bugetarilor de la 1 iunie a.c.

Quod erat demonstrandum.

De azi sunt alt om

Data publicarii: 2012-03-12 23:43:05

Dorind să merg ieri până la Brașov, pe Bran, iar azi să mă întroc, pe Făgăraș, am ascultat în mașină o carte, citită de Marcel Iureș. Trebuie să spun că pe lângă biblioteca mea de carți tipărite, pentru care a trebuit să contruiesc o casă, am și o bibliotecă de cărți vorbite, de audiobook-uri, cu vreo 500 de titluri.

De cele mai multe ori, o carte ascultată își dezvăluie mai multe înțelesuri decât una citită. Acum vreo patru ani, am ascultat, de-a lungul a două drumuri Albota – Timișoara și retur, „Crimă și pedeapsă”, citită de o actriță din Chișinău. Citisem romanul de două ori, o dată pe la 18, a doua oară pe la 30 de ani, dar abia acum, ascultându-l, pot spune că l-am înțeles cu adevărat. Un exemplu este că nu fusesem atent la personajul Marmeladov, iar cartea vorbită m-a făcut să-l consider unul dintre cele mai importante personaje dostoievskiene.

Un alt exemplu se referă la Mircea Cărtărescu, pentru care nu am avut vreo mare pasiune. Când am ascultat însă „Travesti” în lectura lui Claudiu Bleonț, mi-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, îl tot citesc (sau ascult) pe Cărtărescu, cu alți ochi (alte urechi, dacă vreți). L-am sunat pe Claudiu Bleonț să-i mulțumesc fiindcă mi l-a dăruit pe Cărtărescu.

Acum, pe traseul Albota – Brașov – Rm. Vâlcea, am ascultat „Revolta maselor” de Ortega y Gasset. Am învățat la Filozofie despre această carte, am citit fragmente prin dicționare și crestomații, am citit…citate, dar nu citisem cartea. Și, de altminteri, nu citisem din Ortega y Gasset decât „Eseu despre dragoste”.

Ei bine, doamnelor și domnilor, mă mir cum de am putut trăi și cum am putut să am pretenția să lucrez în presă până acum fără această carte. Sincer, cred că după cei 500 de kilometri și după ultima silabă a cărții, am simțit că sunt alt om. Am învățat multe și mi s-au confirmat multe. De la „Cunoașterea inutilă” de Jean- Francois Revel nu am mai avut sentimentul că mă aflu în fața unei capodopere care mă va ajuta în înțelegerea fenomenelor politice.

Nu voi dezvolta aici, dar voi insista să citiți, ori să ascultați cartea. Nu faceți ca mine, nu o citiți la 57 de ani, citiți-o acum, imediat, de mâine. Dacă nu ați citit-o deja.

Citiți-o și nu vă supărați pe acest mare spaniol.

Pentru voi, doamnelor

Data publicarii: 2012-03-08 22:50:59

Femeie .Se dedică tuturor

Femeie, nu te pot gândi murind,
te pot gândi mireasa tuturor,
dar să nu fii cu mintea nu cuprind,
cum să nu fii şi să îmi fie dor ?

Femeie, nu te pot gândi murind,
pot mai degrabă să gândesc Treimea
dar n-aș putea să fiu închipuind
că nu vei fi atât cât va fi lumea.

Femeie, nu te pot gândi murind
pot să te văd zburând înspre Lactee,
dar să nu fii în minte nu cuprind,
eu nu te pot gândi murind, femeie!
br> Femeie, nu te pot gândi murind
şi sigur sunt că vei fi veşnic vie
fiindcă nu pot trăi închipuind
tu să nu fii şi lumea să mai fie.
.
.(Din volumul Gheorghe Smeoreanu, „Ave Maria”, 2005).