Recomand călduros orgiile

Data publicarii: 2012-01-31 23:43:50

Am simţit întotdeauna că orgiile sunt recomandabile. Cum zice o şansonetă: „ c/est bon pour le temperament de s/evader de temps en temps.” Depinde însă de ceea ce înţelege fiecare prin cuvântul orgie.

Pentru mine, o orgie este punerea laolaltă a mai multor senzații tari din care, la nevoie, poate lipsi sexul. Orgia mea preferată, dintre cele asexuate, este să merg la Paris, să beau seara o bere pe Champs Elysees, iar dimineața să ajung în România și să urc imediat în munți, unde, la un foc lângă cort, să privesc întreaga noapte cerul cu un pahar de vodcă în mână. Dacă în acest cocktail orgiastic este pus și ingredientul erotic, doar a doua zi, după răsăritul soarelui, atunci e cu atât mai bine.

Alte orgii de-ale mele ar fi combinarea focului din sobă cu concertul în re major pentru vioară de Brahms și niște ochi verzi, ori melanjul psihic dintre o zi petrecută cu Platon și plecarea, la orele nopţii, cu mașina, spre Viena. Ca variație, pot combina un Platon cu un meci Real – Barcelona.

Recenta călătorie în Africa mi-a prilejuit multe asemenea contrapunctări. O noapte fierbinte la Dakar, iar dimineața un zbor în Insulele Capului Verde, pentru ca seara, îmbătat de oboseală, să iar masa în Cafeneaua lui Rick de la Casablanca.

O justificare neașteptată a predilecției mele pentru asemenea orgii, pe care le recomand ca specialist în psihosomatică, o găsesc, iată, la Mircea Eliade: ”Sensul abscons al orgiei rituale acesta era: contopirea tuturor lucrurilor, suprimarea tuturor limitelor, suspendarea oricăror forme, a oricăror distanţe şi discriminări”.

Recomand călduros orgiile.

Secretele mele

Data publicarii: 2012-01-29 20:17:22

O studentă la Ştiinţe Politice, Camelia Cîrstea, mi-a solicitat un interviu pe care să îl folosească la facultate, ca obiect de studiu. I l-am oferit cu plăcere şi m-am gândit să îl public aici. Interviul cuprinde "secrete" în măsura în care mulţi dintre cei care îmi comentează articolele nu ştiu aproape nimic despre subsemnatul.Iată interviul:

Ce v-a influentat sa deveniti jurnalist?

-Un defect al felului meu de a fi si anume, incapacitatea de a ramane intr-un domeniu, de a ma specializa intr-un domeniu. Dupa ce mi-am satisfacut curiozitatea relativa dintr-un domeniu, am trecut al altul, in tinerete. Am facut asta de vreo 4-5 ori, iar in final am descoperit ca nu sunt un specialist in nimic. Am facut intai psihologia si m-am specializat in psihopatologie, dupa care am facut demografia, la Centrul Natiunilor Unite iar apoi demografia istorica la Scoala de Inalte Studii, Stiinte Sociale din Paris , dupa care am facut teologia, apoi un doctorat in Litere. Iata deci ca e vorba de un defect si anume, defectul de a nu aprofunda un domeniu toata viata. Cand ai un asemenea defect, singura modalitate de a-ti castiga painea este sa iti folosesti defectul. Sa folosesti aceasta interdisciplinaritate personala intr-un domeniu unde ea sa functioneze si anume in domeniul presei. Acesta este motivul pentru care am “esuat” in presa, la care se adauga si o anumita placere pe care am simtit-o din adolescenta, de la 14 ani cand am publicat primul articol. Am simtit ca imi place sa fac acest lucru. De ce? Nu pot explica, dar am simtit ca imi place. Defectul acela si cu placerea aceasta, cu alte aspecte ca ambitia, conjunctura, plus ca facusem o suta de pasi si imi era greu sa ma intorc, au contribuit la ramanerea mea in presa.

Si totusi, daca nu ati fi ales jurnalismul, din tot ceea ce ati studiat, la ce v-ati fi oprit?

-Psihopatologie, fara indoiala. Mi-a placut foarte mult, aveam talent de diagnostician. Cred ca la 23 de ani citisem tot ce se publicase sau tot ce exista in Romania in materie de psihopatologie si mancasem destula “nebunie pe paine” la Spitalul Nr. 9, credeam ca voi ramane in acest domeniu, in orice caz.

Cum ati ajuns sa lucrati la televiziune, sa aveti emisiunea Criterii Politice?

-Directori si patroni de televiziune, vazand ca performez in presa scrisa din zona, m-au cautat de-a lungul timpului pentru a face emisiuni. Asta se intampla in urma cu 10-11 ani, cand am inceput primul ciclu de emisiuni la Pitesti si acum sunt in al 9 lea an de emisiuni zilnice, ca sa spun asa. A intrat in viata mea ritmul acesta. In fiecare seara eu ma intalnesc si stau de vorba la televizor cu oamenii.

Care considerati ca este rolul jurnalistului in societate?

-Sunt tot felul de jurnalisti si mai sunt si oameni care se declara jurnalisti. Presa e un rau necesar. Asa cum sunt mai multe alimente pe care trebuie sa le mananci, care iti fac si bine, dar in acelasi timp, iti fac si rau, se depun pe artere, pe ficat, pe rinichi etc. Sigur ca fara presa, Romania nu ar mai fi existat la ora asta, ar fi fost total furata, total mutata in alte conturi, dar pe de alta parte, trebuie sa remarc faptul ca tehnicile de manipulare s-au perpetuat atat de mult...si experienta de manipulare a devenit atat de mare, incat rolul negativ al presei tinde sa il egaleze sau chiar sa il depaseasca pe cel benefic.

Sa inteleg, deci, ca dumneavoastra considerati ca presa manipuleaza?

-Fara indoiala, in sensul larg al termenului, orice comunicare manipuleaza, orice act de comunicare. Presa din Romania manipuleaza intr-un sens restrans,propriu, manipuleaza in anumite scopuri, anumite interese. Uitati-va ce se intampla cu posturile de stiri din Bucuresti, care scot oamenii in strada, la aceasta ora, dat fiind faptul ca patronii lor au partide politice cu cei care vor sa schimbe lumea. Pentru a realiza acest scop, folosesc informatia punand accent doar pe ceea ce vor sa se vada, oferind mesaje cu caracter sofisticat sau chiar ilogic de multe ori. Trebuie precizat, ca eu mi-as dori foarte mult ca in programele scolare, sa se introduca un curs de antimanipulare, de rezistenta la manipulare. Cred ca cetatenii unei tari democratice, ar trebui sa fie intruiti in acest sens, sa stie cum sa preia mesajele din media, cum sa le interpreteze, cum sa le analizeze. E putin probabil sa se intample acest lucru, pentru ca daca un ministru sau un parlamentar propune o asemenea chestiune, toata presa i-ar sari in cap, pentru ca presa are propriile sale reflexe de aparare. S-au propus proiecte de lege ale presei, in ultimii 20 de ani si in mod total nemotivat, o parte a jurnalistilor s-a indreptat impotriva celui care a avut o asemenea initiativa, pentru ca acei jurnalisti au interes ca presa sa ramana nereglementata. Nereglementata in sensul in care sa poata oricine sa patrunde in interiorul ei, sa nu existe bariere deontologice, ca sa isi poata exercita functia de santaj, pentru ca averile, aproape in exclusivitate in capitala apartin unor jurnalisti care s-au ocupat cu traficul de influenta, de aceea nu si-au dorit o lege a presei. Acum, noul Cod Civil suplineste legea presei, aparand destul de bine demnitatea persoanei. Nu doresc, desigur, o lege a presei ca in Ungaria, despre care am auzit ca este destul de restrictiva, dar totusi, e necesara o minima reglementare in sensul in care un jurnalist sa primeasca o acreditare profesionale in baza unor studii superioare, nu neaparat de specialitate, in baza unui cazier, pentru ca sunt foarte multi infractori, oameni veniti de la Jilava, care in scurt timp au devenit jurnalisti sau chiar sunt in structura de conducere a unor redactii. Stiu un caz, o persoana are cinci condamnari, inclusiv pentru tentativa de omor, dar conduce un ziar in Romania. Aceste lucruri ar trebui puse la punct, pentru ca ne dezavantajeaza pe cei care dorim sa fim cinstiti, sa ne facem meseria intr-un mod onest.

Apropo de legi si de parlamentari, ce parere aveti despre mediul politic de astazi?

-Sunt multi factori care au contribuit la slabiciunea mediului politic. In primul rand ca selectia la inceputul anilor ‘80 a fost o antiselectie, au intrat in politica nu cei care aveau studii si erau pregatiti, cei competenti, ci aceia care aveau tupeu. Puteai avea celelalte calitati, fara tupeu, nu puteai ajunge in domeniu. Acum s-a mai schimbat putin, dar nu cu mult. Noi nu avem o traditie a democratiei , venind din perioada comunista, si populatia nu a avut mijloace de judeca pe cei carora le cereau votul. S-au inspirat dupa carisma, s-au lasat pacaliti oamnii. Incetul cu incetul totul se va schimba si calitatea clasei politice va creste.

Ce credeti dumneavoastra ca lipseste parlamentarului roman, de fapt?

-Cultura si onestitatea. Nu tuturor le lipsesc aceste doua lucruri, dar majoritatea nu sunt instrumentati cultural. Traiesc intr-un mediu in care s-a inradacinat ideea ca daca ai o functie politica trebuie sa beneficiezi in mod grosolan de ea.

Ce considerati dumneavoastra ca ar trebui sa stie un tanar aspirant la o functie in politica?

-Cu tinerii trebuie discutat. Mai intai trebuie sa ai experienta in conducerea unor colective, o conducere in teambuilding, sa performezi intr-o munca colectiva, sa te impui acolo ca lider, sa fii recunoscut informal ca lider, inainte de a fi formal si abia apoi sa iti doresti sa fii in politica, pentru ca fara experienta muncii cu oamenii, nu stii daca esti bun sau nu pentru asa ceva. Dupa aceea, sigur ca trebuie un soi de cultura politica pe care politicienii nostri nu o au. Ei nu citesc economie, politologie si isi dau cu parerea pur si simplu bazandu-se pe ceea ce aud de la televizor, pe ceea ce aud de la colegi. Statutul de lider politic presupune multe trasaturi si trebuie sa te autostudiezi sa vezi daca le ai: stabilitatea psihica necesara, forta de munca necesara, carisma necesara, capacitatea de a rezista unor tentatii, puterea de a te face ascultat si bineinteles, sa existe o cultura.

Oamenii politici stiu sa comunice cu poporul? Comunica intr-un mod corect si eficient?

-Oamenii politic comunica, ei incearca sa manipuleze. Intra intr-un dialog sistematic in campaniile electorale si o fac numai pentru a obtine simpatia populara, nu pentru a spune adevarul. De remarcat ceea ce,poate pentru prima data, se intampla cu actuala structura de conducere a Romaniei, care nu incearca sa manipuleze, dar comunica prost, ceea ce e un lucru rau, pentru ca nu au reusit sa explice masurile de austeritate luate si legle reformei. In schimb, n u au apelat prea mult la acte de manipulare. Asistam la cea mai scazuta tendinta de manipulare din partea politicii din ultimii 20 de ani.

Ce sfat ii dati unui tanar care ar dori sa devina jurnalist?

-Sa se ocupe de altceva, serios vorbind. Eu am o fetita si nu mi-as dori sa imbratiseze aceasta meserie. Chiar o feresc putin de emisiunile politice sua de site-urile politice, inclusiv de revista mea Criterii politice. Nu o incurajez sa se uite la emisiunile mele, nu mi-as dori sa imi calce pe urme. Meseria de jurnalist este si una alienanta. Tu nu iti mai apartii tie, ci apartii domeniilor si oameniilor despre care scrii. Uneori mi se intampla sa visez fragmente din emisiuni. Nu e bine pentru un om.

Cum putem convinge tinerii sa fie mai interesati de cultura decat de cancan?

-Eu mi-am pus aceasta problema si incerc sa o rezolv concret cu fetita mea de 10 ani. Vara trecuta eram pe malul Oltului, la un restaurant unde luam pranzul si mi-a spus ca este un peisaj foarte frumos. Era, intr-adevar un peisaj deosebit. Mi-a spus spus ca cititul cartiilor sunt ca niste ochelari care te ajuta sa vezi peisajul acela si mai frumos decat il vad oamenii obisnuiti. Cred ca aceasta inseamna cultur, asta trebuie sa le spunem tinerilor. Daca nu isi formeaza un bagaj cultural, pierd foarte mult din intelesurile acestei lumi si din nuantele ei. Fata de un om cult, un om incult vede in alb si negru.

Tatăl și mama proștilor

Data publicarii: 2012-01-25 08:16:11

Iar statul este tatăl lor şi mama lor e presa.

Presa a folosit timp de două decenii un limbaj comunist pentru a vorbi despre chestiuni capitaliste. Nu s-a discutat mai ales despre: credit, asociere, dezvoltare, productivitate, ci mai ales despre: exploatare, cârdăşie, ţepe, mafie. Orice afacere a fost considerată din start o hoţie, iar lumea a înţeles din ziare că e cinstit să nu comiţi nicio tentativă de biznis.

Pe umărul presei private plângeau toţi întreţinuţii statului. Ziariştii i-au urât pe patroni, i-au hărţuit, i-au prezentat ca pe o specie de briganzi. Lumea a înţeles că acest capitalism e o cloacă de care orice părinte responsabil trebuie să-şi ferească odraslele.

Ceea ce am semănat a răsărit, grâul a crescut strâmb şi buruienile drepte. Presa a fost mama răniţilor unui război cu piaţa. În fond, mama proştilor.

Happy and ?

Data publicarii: 2012-01-24 23:35:17

În anii 90 am fost nu de stânga, dar de partea stângii, crezând că poporul are nevoie de o perioadă de carantină după întoarcerea din comunism. Consideram că stânga oferă tuturor o şansă se evolueze, cu un anumit sprijin, spre înţelegerea regulilor jocului capitalist.

Cred că am făcut un calcul greşit, fiindcă răgazul a fost folosit de cei mai mulţi români nu pentru a înţelege şi a se adapta, ci pentru a tăia frunză la câini. Nu s-au perfecţionat profesional, nu au riscat, nu şi-au pus mintea la contribuţie, au crezut că economia de piaţă e doar o glumă şi că statul va interveni în caz de avarie a vieţii personale. Iar statul le dădea dreptate, intervenea.

Se ajunsese la o complicitate între stat și cetățeni, ca între doi bolnavi incurabil care se ajutau reciproc să să parcurgă ultimii paşi în viaţă.

Pe la mijlocul primului deceniu al noului secol, am realizat eroarea de calcul. Criza mondială avea să îmi demonstreze apoi că mă înşelasem grav şi numai tăierea cozii câinelui dintr-o dată, aşa cum o ceruseră cândva liberalii, ar fi putut să ne pregătească pentru ceea ce va urma. Îmi spuneam că e însă prea târziu, nimeni, nicio forţă politică nu va avea curajul să renunţe la populism şi să intre într-o paradigmă dură. Fiindcă a-i face bine poporului prin suferinţă nu poate decât să te trimită în afara istoriei, existând mulţi salvatori ipocriţi, ghicitori în stele politice, gata să îţi ia locul.

În 6 iunie 2009, Traian Băsescu a apărut câteva minute la televizor şi s-a sinucis politic în direct. Acest harakiri mi-a plăcut şi m-a şocat deopotrivă. Nu credeam să existe un asemenea om politic.

Apoi, timp de un an şi jumătate, Băsescu şi Boc au mers umăr la umăr, ca într-un western, încercuiţi fiind de populişti. Ştiam că este imposibil să nu îi nimerească niciun glonţ, fiindcă se trăgea din toate părţile.

Acum, rafalele s-au înteţit şi mă întreb dacă vom asista la căderea eroilor pozitivi ori istoria ne rezervă un miraculos happy and.

Mamă, m-a bătut Heidegger !

Data publicarii: 2012-01-22 23:40:52

De cele mai multe ori, Gigel e mai greu de înţeles decât Heidegger. Ce e de făcut ?

La prima vedere, ar urma să insistăm în înţelegerea lui Heidegger, aceasta urmând a ne ajuta să îl pricepem mai bine pe Gigel. Cine procedează astfel cade însă într-o fatală eroare, pentru că nu Heidegger ne poate ajuta să-l înţelegem pe Gigel, ci viceversa.

Gigel este Gigel, iar faptul că nu a scris niciodată “Sein und Zeit” îl face cu atât mai misterios. Dacă am avea o operă scrisă de Gigel, înţelegerea sa ca om ar fi cu mult mai uşoară,din păcate însă o asemenea chestiune lipseşte.

Multă lume se plânge că nu îi înţelege pe Kant sau Hegel , pe Joyce sau pe Alban Berg, pe Urmuz sau pe Malevici. Au curs, în secret, lacrimi şiroaie din pricina acestor adevărate pietre de poticnire pentru domni şi doamne cu ştaif. Unii, ca mine de pildă, se plâng mai ales că nu îl înţeleg pe Gigel.

Observaţi, ne învârtim în jurul cozii şi asta se întâmpla din cauză că folosim termeni greşiţi. Să punem în loc de a înţelege pe a iubi şi veţi vedea cum se luminează situaţia. Pe Gigel îl putem înţelege mai mult sau mai puţin, la fel şi pe Kant, dar asta nu ne împiedică să-i iubim şi pe unul şi pe celălalt.

Iubirea ne scuteşte de efortul dubios al înţelegerii .

Acest adevăr este valabil şi în ceea ce îl priveşte pe Gigel,şi în ce-l priveşte pe Heidegger. Atenţie, însă ! E mai uşor de iubit Gigel decât Heidegger.

Fiindcă e simplu să strigi “Mamă, m-a bătut Gigel” şi aproape imposibil de zis “Mamă, m-a bătut Heidegger”.

Aşa-i că am căzut de acord ?

Cât de important este un nenorocit ?

Data publicarii: 2012-01-22 04:21:19

Ultimul nenorocit este mai important decât toţi sorii, toate planetele, toate galaxiile şi întreg universul. Ultimul nemernic este mai valoros decât toate florile, toţi fluturii, toate pădurile, toate mările şi oceanele. Un singur egal are ultimul nenorocit şi anume pe Dumnezeu, egal în libertate cu El. În rest, jigodia cea mai patentată este stăpânul lumii.

Nimeni nu este însă ultimul nenorocit, aşa ceva nu există, în consecinţă viaţa e cel puţin suportabilă, dacă nu chiar frumoasă, cu condiţia să ni se ascundă mereu la spate adevărul pe care El îl ţine în pumn. Toţi suntem copii, nu se maturizează decât nebunii.

Am văzut „Arborele vieţii” (Terrence Malick, cu Brad Pitt şi Jessica Chastain) un film puritan, sobru, axat pe teologia predestinării. M-am bucurat că, într-un moment cheie, am auzit tema din „Vâltava”, Smetana fiind invocat, în sfârşit, în mod serios. Merită. Se mai aud Bach şi Brahms, la momente prea potrivite.

Mă bucur că viziunile astronomiei, ale fizicii cuantice, ale biologiei moleculare ajung, în sfârşit, să fie asimilate artistic în mod explicit. Implicit, mai văzusem asta la Doris Lessing, de pildă.

Filmul mi-a adus aminte, nu ştiu clar pentru ce, de Eminescu.

Merită văzut, cu toate că are câteva tuşe eodipiene prea grosiere. Pe mine m-au făcut să zâmbesc, dar să nu ziceţi că nu v-am prevenit.

Faptul că ultimul nenorocit e mai important decât întreg universul e, desigur, viziunea unui nenoricit. Universul s-ar putea să creadă invers.

Cele mai sexi texte pe care le cunosc

Data publicarii: 2012-01-21 23:46:07

Cele mai sexi pagini din întreaga cultură scrisă sunt în opera sfinţilor. Este normal, fiindcă dacă scrii despre secetă absolută, celor care citesc li se face o sete năprasnică.

Aşadar, nu Sapho, Marchizul de Sade, Apollinaire sau Henry Miller sunt marii scriitori erotici ai umanităţii, ci un Maxim Mărturisitorul, un Grigorie Sinaitul sau un Isaia Pustnicul.

Sfinţii Părinţi scriu cu absolută cutremurare despre sex, aproape fiecare pagină a Filocaliei mărturiseşte despre această infinită ispită, ceea ce este, la urma urmei, un omagiu maximal. Nimeni nu a făcut vreodată sex cu atâta patimă câtă pun Părinţii în veştejirea sexului. Eh, dacă ar fi arătat o lejeră indiferenţă faţă de chestiune, poate că astăzi nu am fi avut o cultură obsedată erotic...

(Dintre toate operele literare care au speculat tensiunea dintre frica monahală de sex şi cedarea în faţa ispitei, cel mai mult îmi place “Părintele Serghi”, nuvela lui Tolstoi).

Mă suspectez că atunci când am urmat cursurile unei facultăţi de teologie ( am făcut şi asta, pe la 40 de ani) am avut pofta inconştientă de a pune la loc mărul în pom pentru a putea, din nou, ceda ispitelor Evei.

Doamne, iartă-mă, dar scena păcatului primordial, aşa cum este ea descrisă în Facere, mi se pare de un exhibiţionism sublim, păcătoşii cunoscând că Dumnezeu îi priveşte „voieur-eşte”.

Aşa stând lucrurile, de la o vreme , mă gândesc de două ori înainte de a continua să citesc din sacrele scrieri ale Părinţilor.O fac doar atunci când mă simt în deplină necurăţenie, pentru ca nu cumva gândul să mă poarte spre celălalt capăt al textului.

Să îți dorești o femeie ca pe o carte, ori...viceversa ?

Data publicarii: 2012-01-21 02:13:49

In pofida "rivoluţiei", am reuşit să mai şi citesc, ba chiar să mă îndrăgostesc de o altă carte. Cărţile nu sunt geloase, nu se supără dacă le înşel, dacă citesc la mai multe, dacă le trădez.

Am citit "Jurnalul unui cititor" de Gabriel Brebenar (Humanitas). Omul e tânăr, are vreo 30 de ani, a renunţat la învăţământ şi s-a retras la bunici să citească. Citeşte şi scrie. E o salata savuroasă în ceea ce scrie.

Brebenar se gandeşte că în acest ritm de lectură va citi toată viaţa vreo 8000 de carţi şi se întristează. Îi spun însă un lucru: să citească oricât, dar să trăiască mai mult decât citeşte.

Reformulez. Eu am trăit mai multe cărţi decât am citit. În plus, trăitul poate fi câteodată livresc, iar cititul foarte tragic, aproape sângeros.

Alta e însă ideea...Brebenar vorbeşte atât de "sexi" despre "Jurnalul portughez" al lui Eliade, că m-am dus la librărie ca la întâlnirea cu o fată frumoasă care mi-a promis că se culcă cu mine. Nu citisem "Jurnalul portughez", îl voi citi acum, mulţumită lui Gabriel Brebenar.

Sincer, de multe ori mi se întâmplă să îmi doresc o femeie ca pe o carte şi o carte ca pe o femeie. Ce o fi de capul meu ?

Jurnalist - ce jalnic sună acest cuvânt...

Data publicarii: 2012-01-11 01:12:39

Sunt ziarist - ce mândru sună acest cuvânt. Îl parafrazez, desigur, pe Gorki, din "Azilul de noapte"...Şi eu şi personajul lui Gorki vrem să spunem că e şi nu e...

Cărţile din casa mea aproape că au intrat în putrefacţie. Eu însumi mă simt uneori,spiritual, în putrefacţie.

Jurnalismul nu e o meserie pentru intelectuali sau poate fi una doar pentru foştii intelectuali. Cel puţin în România, cel puţin în provincia din România.

Sub soarele presei se ofilesc iubirile, tablourile, tendreţele, concertele, privirile. Soarele presei arde tot, regatul lui tinde să devină deşert.

Azi: telefoane, mailuri, sms-uri, mess-uri, mass-uri, news-lettere, webmaster, facturi, întâlniri, lecturarea confraţilor, talk-show văzut, talk-show făcut, nervi cu un coleg care scrie encomiastic, înjurături pe facebook, vizita unui om politic, în vizită la un om politic.

Sunt cărţi moarte în casa mea, iubito, chiar pentru asta am venit să-ţi spun, din cauza mea, pe rafturi, în casă, încet, cărţile se descompun.

Cine e iubita care după al nu ştiu câtelea oftat de compasiune nu ar pleca lăsând uşa deschisă ?

Jurnalist - ce jalnic sună acest cuvânt....

Despre ce se mai întâmplă în viaţa mea

Data publicarii: 2012-01-10 01:49:21

Acum, e noaptea de luni spre marţi. De vineri, mă gândesc dacă trebuie ori nu să scriu acest articol. Sunt idei şi sentimente care nu pot fi puse pe hârtie şi cu sfială vă rog să mă lăsaţi să îl invoc pe Platon, care spunea că tot ceea ce a gândit mai profund şi mai înalt a rămas nescris.

Ce ar avea de a face Platon cu o mărturisire strict personală ? Răspund cu o întrebare: la ce bun Platon şi întreaga cultură dacă nu ne poate sluji, la momentul potrivit, în chestiuni personale ?

Ascultaţi, vă rog, ce spune David în Psalmul 103:

"Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;

Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;

Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.

Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.

Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor.

Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.

Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;

Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.

Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca."

Este o poezie despre cerbi şi iepuri, despre pui de lei, despre soare şi lună.

Închipuiţi-vă această poezie rostită de o fetiţă de zece ani, proaspătă la chip ca un înger, sub bolţile unei mari biserici. Închipuiţi-vă că această fetiţă are un glas limpede ca albastrul cerului, că modulaţiile vocii ei sunt nespus de juste, că privirea ei exprimă modestie copilărească, iar ţinuta ei vesteşte o femeie de o frumuseţe fără seamăn.

Cuvintele psalmului urcă până la Pantocrator şi apoi curg ca mierea pe lângă pereţii plini de sfinţi.

Tatăl acestei fetiţe sunt eu. Ea este potirul şi moştenirea mea.

Aceste rânduri nu vor să fie nici pedagogice, nici vanitoase. Ele spun povestea după-amiezei de vineri, 6 ianuarie, când am fost, pentru prima oară, să particip la o slujbă la lucrarea căreia ia parte şi copila mea.

Evi, fetiţa despre care vorbesc, merge la slujbă de la vârsta de un an, prin voia Domnului, fiindcă femeia care a ajutat la creşterea ei este nevastă de cântăreţ la strană. Aşa a fost să fie...

În urmă cu un an, en passant, Evi mi-a spus că a rugat-o "părintele" să-l ajute la vecernie.De unde să îl ştiu eu pe părintele acela... Am crezut că e o copilărie, dar vineri am înţeles despre ce lucru serios este vorba. Alături de copila mea, cea cu Psalmii şi Fericirile, cânta pe glasuri multe un călugăr de 90 de ani, iar preotul, din altar, îi lua în serios, în sacru aş putea spune, pe amândoi şi urma mersul slujbei.

Nu insist asupra acetor chestiuni, am vrut doar să dau un semn despre ce se mai întâmplă în viaţa mea. Fiindcă vorba aceea: Din nobil neam te tragi şi cugetul tău spre înaltul cerului va căuta.

I-am telefonat mamei ei şi i-am spus:

- Credeam amândoi că ştim totul despre fetiţa noastră. Iată, nu ştiam mai nimic...