Smedescu

Andreea Smedescu

A defini poetul, semantic şi ontologic, e greu de realizat. Poetul nu este un om ca toţi oamenii, el trăieşte într-un univers al viziunilor, într-o permanenta comuniune cu muza poeziei. Poetul nu plăteşte vamă somnului, pentru că el nu doarme niciodată. El veghează cu privirea aplecată înspre lume si cu sufletul plin de patos. Pentru că poetul este, ontologic vorbind, un Homo Ludens. Jocul poeziei îl ţine suspendat deasupra prăpăstiilor care-i separă pe oameni. Propunându-şi să întindă peste tot punţi de legătură, Mircea Bârsilă îşi compune poeziile la lumina lămpii date „la infinitiv”. Se construieşte un clarobscur al expectativelor de ordin liric. Versurile sunt aşteptate să bată la uşă şi să cuibărească în aşternutul primitor al inspiraţiei. Cuvintele devin „pietre rotunde”, receptacole de materie organică şi posibile, graţioase statui de marmură.

Dar cum este percepută natura în viziunea poetului? Natura este sinele desfăşurat în vegetal, extins până în divin. Portretul lui Mircea Bârsilă, apolinic cu desăvârşire, se relevă profanului doar din perspectiva vieţii în mişcare: „Eu care sunt un copac şi între ramurile mele ciripeşte,/ insistent ca un scatiu, soarele”. Soarele are propria lui poezie, o poezie a razelor transcendentale, înălţată până la „absolutul păsărilor”. Deşi, uneori, poetul se percepe pe sine în faţa Artei ca „Un cerşetor pe scara unei biserici”, adevăratul statut al poetului este de mediator între sacru şi profan. Cu capul „în rugăciune aplecat”, poeta vates se află în comuniune autentică atât cu senzorialul dar şi cu extramundanul, cu ceea ce atinge doar percepţia Animei. Numai prin actul poetic se înlătură perisabilul. Durerea de „a simţi cum creşte în tine un altul/ şi cum, pe măsură ce creşte,/ te împinge spre margine până când, în cele din urmă,/ te trezeşti rămas pe dinafară” este anulată prin transfigurare artistică. Poezia îi picură în vene „o picătură de sânge de taur” - ca un botez selenar şi atemporal – „o picătură de sânge de lup” - ca o transmutaţie arhaică a fondului spiritual ancestral - „o picătură de sânge de lebădă” – ca un cântec al purităţii originare – „o picătură de sânge de morun” - ca o reuniune simbolică a strămoşilor acvatici.

Poezia este pentru Mircea Bârsilă o eliberare şi o tortură. Durerea şi plăcerea se împletesc în munca laborioasă a spiritului de a se exprima pe sine ca Monadă absolută, o dulce suferinţă de a căuta Cuvântul care să exprime întreaga fiinţă a poetului. Concluzia este edificatoare : „Are dreptate Mircea Bârsilă când se arată, uneori, înaintea noastră, cu un picior pe ape şi altul în pustiu: el fulgeră şi tună, el fulgeră şi tună şi se închină pentru toţi la floarea unui cui”.