Smedescu

Andreea Smedescu

Drumul omului către sine traversează etape conflictuale, se întâlneşte cu poezia, cu sentimentul culorii, impulsionând idealurile prin îmbogăţirea fanteziei. Fantasticul se află situat între raţiune şi vis, realitate şi legendă, apolinic şi dionisiac, condiţia faustică şi luciferică. În “Naşterea tragediei” Nietzsche a analizat principiul apolinic al frumosului şi principiul dionisiac al vitalităţii. Primul se bazează pe perfecţiunea formelor, desăvârşirea armoniei şi a proporţiilor, al doilea se bazează pe voinţa oarbă, febra, descătuşarea frenetică a unor energii copleşitoare. Marea artă este o sinteză a acestor principii, reprezentând omul ideal. Ce înseamnă omul ideal? Înseamnă o amplă revărsare de energie constructivă, un foc care mistuie, dar şi încălzeşte. El este şi stăpânul, dar şi sclavul ideilor; înţeleptul care îşi extrage cunoaşterea din viaţă. El este umanitatea prelungită la infinit în oameni care au trăit, au sângerat, au suferit, au vibrat, au fost fericiţi şi nefericiţi. Conştiinţa sa vibrează la toate furtunile şi exploziile umanităţii, la toate prăbuşirile şi înălţările omeneşti, fiind conştient că “nu există pe lume o nefericire mai mare decât aceea de a nu putea ajunge la sufletul oamenilor, de a nu-ţi putea răcori arşiţa cu un strop din izvorul proaspăt al umanităţii” ( Al. Tănase, “ Eseuri de filosofie a literaturii şi artei “ ).

Primele civilizaţii - de pildă cele ale orientului antic - se caracterizează printr-o luptă tenace cu natura. Atâta timp cât predomină teama colectivă în faţa necunoscutului, creaţiile spirituale au atins sublimul, nu numai în admiraţia omului pentru grandoarea naturii, dar şi pentru gândirea poetică şi filosofică, acestea fiind mai întâi moduri de viaţă şi nu forme de literatură. Omul antic se va confrunta atât cu un sublim constructiv, cât şi cu un sublim tragic. Sublimul constructiv este creat prin raţionalitatea gândului, afectivitate şi prin contemplarea estetică a Universului. Sublimul tragic apare atunci când conştiinţa filosofică înregistrează, ca un seismograf sensibil, cataclisme de tot felul, spectacolul prăbuşirii în lumea gândurilor pline de întrebări. Încă din momentul revelării conştiinţei de sine, omenirea a pornit în căutarea sufletului. Zeul indian al morţii, Yama, apare cu aceeaşi denumire şi funcţie şi la români. Deosebirea constă în faptul că la indieni acesta ia sufletele oamenilor, iar la români sufletele necuvântătoarelor, de unde şi expresia “ a dat iama în păsări “. Zeul indian al ploii, Rudra, este invocat de cetele de copii care însoţesc o ciudată mască fitomorfă, Paparuda, pronunţată uneori Paparudra. Paralelismele spirituale între Egiptul antic şi neoliticul din România sunt evidente. În ambele arii culturale, morţii sunt înmormântaţi în poziţie ghemuită, după modelul pruncului în pântecul matern, iar principala reprezentare a sufletului este sub formă de pasăre. În ceea ce priveşte iniţierea pentru lumea cealaltă, românii au grupat regulile ce trebuie îndeplinite de mort, precum egiptenii, într-o carte românească a morţilor cu texte sacre, formate din cântecele de zori, cântecul bradului, cântecele de priveghi. Deosebirea constă în faptul că textele egiptene, scrise pe papirus, erau depuse în morminte, în timp ce textele româneşti au fost şi sunt cântate la moartea fiecărui om.

Dorinţa sufletului de a se contopi cu divinul apare şi în cultul zeului trac Dionysos, prin sacrificiul sângeros al zeului cu chip de taur pentru a-i devora carnea crudă. Literatura asiro-babiloniană a lăsat mărturie despre un ritual asemănător în „Epopeea lui Ghilgameş”, unde cei doi eroi, Ghilgameş şi Enkidu, ucid Taurul Ceresc. La noi apare naşterea şi renaşterea anului ( Revelionul, Îngropatul Crăciunului, Iordănitul femeilor, Căluşul ) sau moartea şi renaşterea simbolică a omului ( Priveghiul cu jocuri şi distracţii la înmormântare). În panteonul indian, grija Universului o poartă Şiva, întruchipând eterna energie cosmică. În mitul vedic, Kali dansează goală pe trupul lui Şiva, cu un şirag de cranii în jurul gâtului, mestecând cu dinţii ascuţiţi trupuri de oameni, în timp ce sângele i le scurge pe corp, însufleţind astfel Universul. În panteonul carpatic, stăpânul vedic al Universului apare cu acelaşi nume în colindul cu Şiva. Substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat (20 decembrie) şi împodobit cu inele, brăţări, cercei, mărgele şi uneori cu o basma pe cap. În colindul cântat în Muntenia, până spre sfârşitul secolului XX, la fereastra gazdei colindate este descrisă coborârea din munte a bătrânului Şiva, (simbol al Anului Vechi), moartea lui violentă şi somnul liniştit în leagănul de mătase al pruncului Şiva (simbol al Anului Nou).

Gândirea magică include două principii indispensabile vieţii umane: cunoaşterea prin intuiţie şi raţionamentul analogic. În India Vedelor, atharvan-ul (medic din casta preoţilor), când venea să moşească o femeie începea prin a dezlega nodurile care erau în casă, pentru ca mama să nu rămână înnodată din pricina lor. Fără intuiţie şi analogie, nici o civilizaţie nu ar mai fi apărut şi existat. În Roma antică, Colegiul Pontifilor şi Colegiul Augurilor exercitau înalte prerogative magice, iar împăratul Claudiu a constituit corporaţia tempestarilor toscani, specializaţi în arta fulgurală (arta de a atrage sau îndepărta fulgerele). Figura vrăjitoarei apare conturată în „Odiseea”, atât ca Circe, cât şi ca Sirenă. Circe, imagine a plăcerii la moralişti, va apărea la neopitagoreici drept simbolul naturii, care prezintă reîncarnările. Vrăjitoarea-sirenă va căuta să atragă din lumea speculativă pe cel prins în studiu, în lumea carnală, prin melodia vrăjită a fructului oprit. Ulise devine maestrul care trebuie să ştie să cenzureze experienţa răului. Gândirea magică este în adâncul omului cel mai bun şi cel mai rău lucru; cel mai bun când îl incită să exploreze necunoscutul şi cel mai rău când îi impune iluzii şi îi falsifică raporturile cu realitatea.