Smedescu

IASMIN

Dincolo de orice timp şi loc, bunul simţ modulează caracterul şi conturează personalitatea. Nu se predă la şcoală, dar se învaţă şi la şcoală; e nevoie de predispoziţie pentru a-l recepta şi demnitate pentru a-l exprima; afişat în exces, devine desuet ca orice abundenţă fără temei; în lipsa lui, omul se coboară, iar rafinamentul pretins ajunge utopie. Practicat peste tot, de la războinicul tribal până la spiritul salonard, bunul simţ deschide dialoguri, consemnează acorduri, pecetluieşte taine şi îndreaptă erori; depunându-se vieţii, îi sporeşte acesteia profunzimile şi îi dă nuanţe care scapă cuvântului; un om cu bun simţ trece prin viaţă trăind, fără el, viaţa este o simplă existenţă, fără verticalitate şi fără raportări la o ierarhie a valorilor spiritului.

Există un proverb arab care spune: „Unii oameni se aseamănă cu copacii: pe măsură ce cresc, li se îngroaşă coaja”. În acest sens, monologul unui profesor la trecerea pe lângă el a elevului de ieri – azi prosper apărător al trecătoarelor legi pe pământ, dar amnezic al elementarului „bună ziua” – este relevant: „Ani de zile, uitându-mi grijile vieţii afară, la poarta şcolii, am intrat în clasa în care ai fost, spunându-ţi <>; n-am băgat de seamă dacă mi-ai răspuns vreodată; te-am salutat pentru că aşa este corect şi am crezut că vei învăţa să faci acelaşi lucru când vei fi matur. Între suflete nu există diferenţă de vârstă şi nici nu trebuie să fie; punându-ţi sufletul pe acelaşi taler cu al meu, te-am purtat prin literatură, istorie, filosofie, geografie, istoria artelor şi câte altele de felul acesta. Mă bucuram văzându-te crescând, iar când dialogul nostru era sclipitor, înţelegeam că nu mi-a fost hărăzit să trăiesc degeaba; am disecat idei, am devorat principii şi-am conturat sisteme. Când timpul plecării din şcoală a sosit, ţi-am spus ţie şi colegilor tăi: <> Şi totuşi...”

Ce s-a întâmplat? Să fi ajuns, oare, la concluzia că nu trebuie să ne mai ocupăm de „lucuri minore”? E foarte adevărat, timpurile se schimbă, dar valorile, deşi temporar repudiate, supravieţuiesc. Asistăm la o cruciadă a imposturii şi delaţiunii împotriva modestiei şi bunului simţ; primele se vor autodistruge, doborâte de propria lor putere găunoasă. Până atunci însă, bunul simţ a fost trecut la colţ; este nesocotit şi nu i se mai pronunţă decât rareori numele; a ieşi în lume însoţit de el înseamnă a fi depăşit de vremuri, considerat fără personalitate. „A trăi” a devenit sinonim cu „ a şti să te descurci”. Lecturile uşoare şi pasagere sau, şi mai rău, lipsa oricărei lecturi te îndepărtează de fireasca devenire pe care-o parcurgi toată viaţa; companiile întâmplătoare sau din interes, hălăduielile balcanice şi crailâcurile deşanţate au înlocuit sfinţenia prieteniei, frumuseţea mărinimiei şi liniştea omeniei. Lumea se grăbeşte şi finalităţile ei nu mai ţin de vreo armonie a spiritului; se visează îndestularea şi confortul, iar ceea ce se întâmplă lângă noi mai are importanţă doar dacă atinge materiala noastră fericire. Pornită pe un astfel de drum, n-ar fi rău dacă în toiul vieţii, lumea ar mai trece câţiva ani printr-o şcoală, să înveţe din nou, de data aceasta cu un sens mai nobil şi cu altă motivaţie decât constrângerea cerută de vârsta fragedă a existrenţei; pe lângă disciplinele fundamentale să se predea şi lecţia de bun simţ. Vârsta fragedă a şcolii ar fi înlocuită cu apogeul legitim al oricărui proces formativ; am împlini astfel nu numai o dorinţă a lui Constantin Noica, dar am avea ocazia să constatăm şi ce s-a întâmplat cu sinele nostru, aduşi pe calea cea bună, debarasaţi de toate vanităţile, cu simţul valorilor în minte şi în suflet, am învăţa adevăratul alfabet al vieţii care începe, oriunde şi oricând, cu elementarul şi atât de necesarul bun simţ.

Nu fiţi trist, domnule profesor! Viaţa nu şi-a spus, aşadar, ultimul cuvânt! Mai este timp pentru fundamentale învăţăminte! Cât despre înţelegerea necesităţii lor, asta e o altă problemă...