editorial

Mircea Mărgărit

Desfăşurarea şi rezultatul campaniei electorale pentru prezidenţiale ne-au demonstrat, printre altele, că, în România, presa nu face preşedinţi, nu face prim-miniştri şi nu impune guverne. Presa - şi vorbesc aici de marile trusturi media - au eşuat mizerabil atît în încercarea de a-l ridica pe candidatul în spatele căruia s-au adunat ciucure, cît şi în aceea de a-l doborî pe candidatul - preşedinte în exerciţiu.

Opinia publică s-a dovedit surprinzător de refractară la mesajul transmis de trusturile de presă care au sprijinit alianţa Grivco, refuzînd, în majoritatea ei, să se lase mînată în direcţia dorită de aliaţii menţionaţi.

Iată un lucru care ne face să afirmăm că presa nu are capacitatea de influenţare pe care şi-ar fi dorit-o, ceea ce- în ultimă instanţă - conduce la concluzia că presa nu este un formator de opinie atît de redutabil pe cît se credea şi că nimeni nu ar putea să-i limiteze acest rol prin măsuri legislative mai bine şi mai temeinic decît o face ea însăşi prin metodele şi mijloacele specifice. Nu discutăm aici cum a reuşit presa să-şi piardă influenţa, reţinem doar atît: cel mai mare duşman al credibilităţii presei este presa însăşi.

Interesul poartă fesul

Pe senatorul Iulian Urban nu-l cunosc. Nu a fost în colegiul meu, nu mi-a cerut să-l aleg, aşa că nu am avut nici un motiv să mă preocupe existenţa domniei sale. Iată însă că brusc numitul senator iese la rampă cu o iniţiativă ciudată: a depus la Senat un amendament la legea de funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Integritate (ANI), prin care urmăreşte să-i oblige pe ziarişti să depună declaraţii de interese. Iată cum îşi motivează senatorul Urban iniţiativa:

"Nu văd o explicaţie pentru care jurnaliştii, formatorii de opinie, cei care se manifestă în spaţiul public nu ar fi dispuşi, dacă tot vorbim despre transparentizarea activităţii jurnalistice din România, să depună declaraţii de interese. Nu se pune problema de declaraţii de avere, căci sunt plătiţi din bani privaţi. (...) Declaraţile de interese, atâta timp cât am avut o grămadă de suspiciuni, mai ales în ultima perioadă, in care campania electorală a scos la iveală tot felul de ciudăţenii, tot felul de oameni care sunt în consilii de administraţii, pe la firme, care au tot felul de interese, care sustin o grupare dintr-un partid împotriva alteia, care susţin un partid împotriva altuia. Haideţi să mergem toţi cu o formă de transparenţă, pentru că o declaraţie de interese nu face rău nimănui".

"Dacă amendamentul va trece, s-ar putea să asistăm la o primenire a jurnalismului românesc.

Aşadar, amendamentul citat, "dacă va trece", îi va băga pe ziarişti în aceeaşi categorie cu Preşedintele, primul-ministru, miniştrii, parlamentarii, prefecţii, primarii şi cu celelalte categorii de angajaţi de care se ocupă Agenţia pentru Integritate, adică toate persoanele care primesc salariu de la buget şi nu sînt chiar portari sau femei de serviciu.

Obligîndu-i să depună declaraţii de interese, statul încearcă să se asigure că angajaţii lui nu deţin şi funcţii care să-i facă incompatibili cu funcţiile remunerate de la buget. Este normal ca un primar, de exemplu primarul Bucureştilor, să nu poată fi şi asociat la vreo firmă, mai ales dacă firma se ocupă cu montarea bordurilor sau cu asfaltările, pentru că există suspiciunea că primarul va emite acte administrative care să favorizeze propria firmă.

Prin analogie, am putea considera ca temei al amendamentului teama dlui senator că un ziarist asociat la vreo firmă ar putea să scrie un articol care să avantajeze firma. Dar nu asta pare să-l deranjeze pe dl senator. Domnia sa are ce are cu ciudaţii care, avînd interese economice, susţin un partid fără să declare din capul locului că îl susţin din interes economic şi nu din elan patriotic!

O, sfîntă prostie!, vorba lui Savonarola. Sau rea intenţie. Păi un partid e o grupare de indivizi care aderă la aceleaşi idei şi principii şi folosesc lupta electorală pentru cîştigarea puterii politice cu scopul de a-şi promova interesele, inclusiv cele economice. Cu alte cuvinte, cei care sprijină un partid în lupta electorală o fac pentru că au interesul ca acel partid să cîştige puterea politică şi să le promoveze şi lor interesele. Şi atunci? Chiar e nevoie de un asemenea demers legislativ? Chiar e nevoie să vină Mircea Badea şi să declare, bă, vezi că îţi dau una bucată, eu îl înjur în fiecare zi pe Băsescu pentru că vreau să ajungă Geoană preşedinte, pentru că Geoană e aliat Grivco cu şeful nostru şi Geoană cu PSD vor promova interesele economice ale lu’ şefu, de care depandă şi interesul meu economic? Cui şi la ce i-ar folosi o asemenea declaraţie? Cu alte cuvinte, filtrul domnului Urban e inutil, pentru că 1) oricine, inclusiv ziariştii, susţin un partid sau altul din interes şi 2) ciudaţii pot să sprijine un partid sau altul şi fără să fie membri în consilii de administraţie sau asociaţi la sereleuri.

Păi şi popii sînt formatori!

A doua mare problemă. Includerea doar a categoriei profesionale a ziariştilor în obiectul de activitate al Agenţiei pentru integritate este un caz flagrant de discriminare. De ce numai ziariştii? De ce nu şi avocaţii sau notarii? Păi ăştia nu sînt formatori de opinie, o să-mi răspundeţi. De acord, dar preoţii sînt? De ce să nu-i cerceteze ANI şi pe preoţi, că şi ei sînt formatori de opinie, ba, la o adică, primesc şi bani de la buget. (De ce să nu dea declaraţii din astea şi popa Ioan Morar, paroh al Bisericii Şarât din Câmpia Turzii, care l-a primit pe candidatul PSD, Mircea Geoană, în altar, şi le-a transmis enoriaşilor că "biserica a fost ridicată cu ajutorul PSD", nu cu "ajutorul lui Dumnezeu" cum spun majoritatea preoţilor

Probleme metodologice

Iată însă şi cîteva probleme neaşteptate: ce e ăla ziarist, ce e aia opinie şi ce e ăla formator de opinie? Fără răspunsuri clare la aceste întrebări, amendamentul lui Urban este lipsit de obiect.

În nomenclatorul meseriilor din România, există meseria de ziarist, dar nu există nici un criteriu care să reglementeze încadrarea cuiva ca ziarist. Nu se ştie ce studii trebuie să aibă, ce calificare, nu se ştie nimic. Practic, oricine poate fi ziarist, ceea ce, de fapt, se şi întîmplă prin multe redacţii. Şi dacă, la rigoare, poţi să afirmi că eşti ziarist pentru că lucrezi cu carte de muncă într-o instituţie de presă, ce te faci cu cei care sînt avocaţi, ca dl Urban, sau medici sau profesori şi doar colaborează la ziare?

Din acelaşi nomenclator al meseriilor lipseşte însă formatorul de opinie, aşadar formatori de opinie cu carte de muncă nu vom găsi nici în redacţii, nici în biserici, fiindcă veni vorba. Nu am găsit nici măcar o definiţie a formatorului de opinie. Intuitiv, putem înţelege că e vorba despre cineva care are o opinie şi încearcă să o impună altora care au alte opinii sau nu au deloc.

Formator de opinie este o expresie goală de conţinut, pentru că pleacă de la premisa, falsă, că a emite o opinie este neapărat egal cu a-l convinge pe cel care citeşte să renunţe la opinia lui pentru a şi-o însuşi pe a formatorului. Eh, ar fi bine, dar uite că în practică, oamenii sînt ai dracu şi ţin la opiniile lor mai mult decît şi-ar dori formatorii, lucru care s-a văzut în împrejurările menţionate la începutul articolului.

Dar aici iar ne lovim de dificultăţi metodologice: ce este o opinie? Ce trebuie să facă cineva pentru a se considera că încearcă să formeze sau să schimbe opiniile altora? Reclama prin presă poate fi considerată formare de opinii? Şi dacă da, cine este răspunzător? Clientul care a plătit-o sau canalul prin care e transmisă? (ziar, radio, tv) Pe cine dăm pe mîna Agenţiei?

Şi iar problemă: e clar că oamenii îşi formează opinii nu numai ascultînd sau citind formatori. Oamenii îşi formează opinii, de exemplu, din felul în care vorbeşte, cum arată şi cum dă din mîini formatorul.

Şi eu mi-am format o opinie despre dl senator doar privindu-i fotografia, opinie care o întregeşte pe aceea pe care mi-o formasem citind despre amendamentul domniei sale.

Nu voi merge mai departe cu absurdul şi nu voi afirma că potrivit amendamentului cu pricina, domnia sa nu ar avea voie, ca senator plătit de la buget, să apară în public, pentru că, prin însăşi înfăţişarea sa, determină formarea unei opinii despre senatorul Iulian Urban, despre senatori şi parlamentari în general. Consecinţa ar fi că unora nu le va plăcea cum arată, îl vor înjura şi se vor feri să-l voteze, pe el şi partidul lui. Alţii îl vor găsi chiar simpatic şi îşi vor face nod la batistă să nu uite să voteze cu partidul domniei sale la următoarele alegeri.

Bun, să presupunem că senatorul Urban a rezolvat toate dificultăţile arătate. Ştim aşadar ce este un formator de opinie, ştim ce este un ziarist şi celor care umblă cu opinii le-am pus în piept un semn distinctiv, ceva ca o stea roşie în cinci colţuri, pe care scrie ZIARIST FORMATOR DE OPINIE. Vom mai da un amendament prin care numai ziariştii formatori de opinie vor avea dreptul să formeze opinii, prevăzînd şi pedepse pentru cei care îndrăznesc să formeze opinii fără să aibă acest drept? Le vom interzice românilor să se uite la poze şi să-şi formeze opinii în felul acesta? Apoi ziariştii formatori de opinie vor declara pe proprie răspundere ce interese au, ca să ştie şi Agenţia cine le bagă prostii în cap...

Stalin a murit, totuşi, acum 57 de ani

Aşadar ce vrea domnul senator cu amendamentul ăsta? Să le ia ziariştilor dreptul la opinie? Să le ia ziariştilor dreptul de a critica, lăsîndu-li-l doar pe acela de a lăuda?

Atîta timp cît activitatea din presă nu încalcă prevederile codului civil şi nici pe cele ale codului penal, fiecare român are dreptul să-şi exprime opiniile, indiferent care sînt acestea şi indiferent de motivele pentru care are aceste opinii.

Noi, ăştia mai bătrîni, am trăit perioada pumnului în gură şi nu ne încîntă încercările senatorului Urban de a le vîrî pumnul în gură şi celor mai tineri. Nu întîmplător am vorbit despre steaua roşie în cinci colţuri, pentru că, mi se pare, stalinismul nu a murit o dată cu Stalin, deşi, uite, pe 5 martie se fac 57 de ani de cînd Iosif Visarionovici a făcut un prea tardiv gest de bun simţ.

Cum spuneam, domnule senator, cel mai mare duşman al presei este presa însăşi. Lăsaţi-o să se primenească prin forţe proprii.