editorial

Constantin Smedescu

Ori de câte ori vine vorba despre prostie, cel ce vrea să discute serios despre aceasta nu poate să nu facă nicio referire la un personaj antologic: proasta din târg, întruchiparea prostiei.Dar nu neapărat pentru că ar fi lipsită de un minim de cultură, nu acesta este semnul decisiv al prostiei. Motivul principal este acela că proasta din târg râde din orice, râde când ar trebui să fie cel puţin serioasă, dacă nu gravă. Iar a râde ca proasta-n târg a devenit unitate de măsură pentru inepţii şi imbecilităţi. Când cineva râde ca proasta-n târg, este imediat catalogat ca imbecil, prost.

Este bine ştiut că prostia nu doare, nimeni nu se duce la medic să fie tratat de prostie, şi nici nu se moare din asta. Mai mult, dintre toţi, prostul poate ajunge cel mai uşor la fericire. Nu acesta a fost şi gândul lui Iisus când a zis „fericiţi cei săraci cu duhul”? Nefrământându-l niciun gând, nicio problemă, cât timp nu deranjează pe nimeni sau este tolerat, prostul poate trăi foarte bine în linişte şi fericire. Problemele apar atunci când prostul se crede deştept şi vrea să-i conducă pe ceilalţi, culmea atingându-se atunci când ajunge să guverneze o ţară. Dacă vă uitaţi bine la politicienii noştri, asemănarea fiecăruia cu proasta din târg este frapantă, sare în ochi. Şi este peste tot, din ambele sexe. O vedem lăfăindu-se prin tot felul de fotolii: de director, de primar, de ministru, de parlamentar etc. Asemenea personaje (cu excepţiile de rigoare, bineînţeles) sunt de aceeaşi teapă cu proasta din târg care cască, se întinde, moţăie şi se trezeşte râzând din nimic. Sau repezindu-se la cel care tocmai şi-a încheiat cuvântul şi lansând contraargumente fără nicio legătură cu subiectul. Se crede şmecheră şi votează cu o mână pentru tot partidul. La nevoie, votează cu căţel şi purcel. Şi cu nepoţica, precum ştim noi cine, care s-a şi visat la un moment dat în fotoliul de ministru al justiţiei.

Fiindcă veni vorba, cel mai vesel ministru al justiţiei din epoca postdecembristă a fost, după mine, Rodica Stănoiu. Ce Chiuariu! Ce Monica Macovei! Rodica Stănoiu, tată, pentru că a pus în scenă vestita operetă „Programul naţional de luptă împotriva corupţiei” jucată în „stagiunea” 2000-2004 şi al cărei sfârşit urma să coincidă cu arestarea ultimului actor care o interpreta. Dar abia începuse spectacolul, cu sala plină ochi, că autori şi regizori şi-au dat seama de absurdul demersului lor: cum să-ţi arestezi proprii actori?! Până la urmă spectalolul s-a sfârşit cu sala aproape goală, în fluierăturile celor care s-au încăpăţânat să spere că măcar pe final se va întâmpla ceva pe scenă. Nimic! Niciun firicel din fumul gros şi negru pe care cei de la Bruxelles se aşteptau să-l vadă ridicându-se din laboratoarele anticorupţiei româneşti. Respectivii comunitari s-au aşteptat ca măcar să-l vadă în următoarea legislatură, Monica Macovei dându-le ceva speranţe. Numai că, între timp, peste jarul fărădelegii s-a adunat atâta cenuşă cât să facă extrem de anevoioasă şi până la urmă imposibilă orice încercare de excavaţie până la nervul corupţiei. Iar actualul ministru, Cătălin Predoiu, nici măcar nu se mai oboseşte să sufle în ciorba care, oricum, s-a răcit de mult. Aşa încât proasta din târg poate apare chiar frumoasă. Cu un obraz neted sub stratul de pudră propagandistică, ea poate găsi explicaţii plauzibile la toate nenorocirile care nu contenesc să se abată asupra omului de rând. O vedem la un moment dat anunţând cine ştie ce măsuri menite să mai ridice puţin din poveri, pentru ca peste o zi-două să revină şi să schimbe macazul. Sunt probleme extrem de grave, care interesează întreaga societate românească, dar pe care guvernanţii noştri le tratează precum proasta din târg.

Se spune că râsul proastei din târg este din cauză că se gâdilă tot timpul prin părţile sensibile. În tot mandatul 2004-2008 s-a gâdilat la anticorupţie, la anticipate, la antibăsescu, la uninominal etc. În tot anul 2009 s-a gâdilat la alegerile prezidenţiale. Acum se gâdilă la disponibilizările din sistemul bugetar şi la îngheţarea salariilor şi pensiilor. Practic, totul o face să râdă. E destul să-i arate cineva un deget, că şi izbucneşte în râs. Numai când se ia cineva de ea, îşi ascunde râsul sub norul unui rictus şi, una-două, îşi dă poalele peste cap. Dumneaei are imunitate, domnule! Te pui cu proasta noastră politică? Mai rămâne să ne întrebăm când vom începe să râdem şi noi de râsul proastei din târg. Cu toate că numai de râs nu ne mai arde, sunt totuşi ceva şanse în acest sens, odată cu preconizatele ieşiri în stradă ale mulţimii înfometate. Se mai aude că proasta din târg ne va apare purtând şapcă de Gavroche, portocalie, pe freză punk şi dansând pe uliţele satului baletul mincinos „Să trăiţi bine!”. Nu-i aşa, că deja vă vine să râdeţi puţin?