editorial

Constantin Smedescu

În copacul politicii româneşti, câteva sute de ciori, conduse de un cioroi bătrân şi uns cu toate alifiile tâlhăritului la drumul mare, au sosit de nicăieri şi au ocupat toate ramurile. În vârf, bineînţeles, s-a instalat cioroiul cel bătrân, beneficiind astfel de o vedere panoramică, atât a oraşului cât şi a câmpului ce-l înconjura. Respectivul copac crescuse atât de înalt, încât ramurile lui se întindeau peste toate casele. Într-o hărmălaie de nedescris, negrele zburătoare şi-au disputat locurile cele mai bune şi apoi au început să adune vreascuri pentru cuiburi. În scurt timp, sub copac, excrementele lor au pârjolit tot ce era verde. Oraşul întreg a început să duhnească. Nimeni nu mai deschidea nici o fereastră. Totuşi, la un moment dat, vacarmul aproape că a încetat, semn că toată partea feminină a ouat ce a ouat şi s-a pus pe clocit. În sarcina masculilor a rămas fortificarea cuiburilor şi înălţarea lor, astfel încât în cămări să încapă cât mai multe rezerve pentru zile negre şi, mai ales, pentru iarnă, având în vedere că iarna nu-i ca vara. O linişte aproape nefirească în raport cu balamucul de până atunci s-a instalat în copac. Doar vânturi răzleţe de teamă şi suspiciune mai mişcau ramurile şi făceau să tremure frunzele. Ciorile cloceau liniştite şi visau câmpuri întregi de hoituri pentru puii lor. Iar croncănitul celui din vârf se auzea rareori, la ocazii speciale şi numai pentru a-şi lăuda clanul. Veghea lui protectoare asigura pacea socială, atât de necesară pentru un clocit eficient.

Într-o dimineaţă însă, mare le-a mai fost surpriza când în vârful copacului, în locul cioroiului cel bătrân, cu penele atârnându-i zdrenţe de « sărac şi cinstit » ce era, au zărit unul mai tânăr, cu pene atât de negre, că razele soarelui se frângeau la atingerea lor. Întreaga lui înfăţişare trăda sănătate şi forţă. Totodată, aceeaşi înfăţişare degaja ceva straniu, mai ales din cauză că, din creştetu-i pleşuv, o rămăşiţă din podoaba capilară cobora în mod nefiresc peste unul din ochi, aproape astupându-l. În plus, se vedea că este plin de paraziţi necunoscuţi, alţii decât cei pe care ele, negrele zburătoare, îi ascundeau în propriile pene, cu care se obişnuiseră şi convieţuiau la adăpostul unui sistem de imunităţi inexpugnabil. « Semn rău »! au gândit la unison suratele, şi nu peste mult timp această neagră prevestire avea să le fie din plin confirmată.

Năbădăios din fire, seful cel nou nu s-a mai mulţumit să stea cuminte la locul lui din vârful copacului, ci s-a apucat să scormonească prin cuiburi, să vadă cam ce se mai cloceşte sub noua oblăduire. Nu vă spun cât s-a zburlit tot de ce au putut să-i vadă ochii! De fapt, nu ştiu ce a văzut, dar parcă l-a apucat turbarea, încercând să dărâme cu ghearele-i puternice meterezele tuturor cuiburilor. În pofida potopului de proteste care s-a abătut asupra-i, el nu s-a oprit din lucrarea-i diabolică decât atunci când ciorile, unindu-şi forţele, au reuşit să-l suspende la sol şi să-l silească să rămână o vreme printre nezburătoare, doar-doar va înţelege că nu e bine să se pună rău cu ele, sperând că va reveni spăşit, ba chiar cerându-şi iertare pentru că nu le-a respectat intimitatea. În locul lui, temporar, au instalat pe una dintre ele, nu neapărat cea mai bătrână, dar bine îngrăşată de pe urma nenumăratelor stârvuri înfulecate în grabă şi pe furiş, de pe câmpul din afara oraşului. Un câmp devenit între timp arid, nimeni din oraş sau din afara lui nemaiîncumetându-se să semene ceva pe el.

Până la urmă, cel suspendat a revenit în funcţie. În mod inevitabil, « cel mai negru în pene şi mai puternic în plisc » şi-a reocupat locul din vârful copacului. Contrar tuturor pronosticurilor, în copacul politicii s-a instaurat o linişte care mai tuturor li s-a părut nefirească. Cele mai multe dintre ciori s-au gândit că trebuie să fie liniştea dinaintea prăpădului. Temerea le era alimentată de niscaiva zvonuri în legătură cu o iminentă campanie de curăţire a copacului, aceasta însemnând că multe ramuri aveau să ia cunoştinţă cu fierăstrăul legii. Ca să nu mai fie luate prin surprindere, şi-au unit din nou forţele, l-au înconjurat pe cel din vârf şi au început să zgâlţăie atât de tare ramura pe care acesta se instalase, încât se aşteptau să-l vadă picând dintr-o clipă în alta. Iar cel pregătit de ele să-i ia locul jubila şi ţopăia într-una pe maidanul de sub copac. Din pliscul înroşit de atâta scormonit prin gunoaiele politicii, din când în când îi ieşea câte un cârâit optimist, care se adăuga la zecile de cârâituri cu care suratele sale îşi însoţeau asaltul împotriva tiranului. Din liniştea mult visată se alesese, aşadar, ţăndările. Dar vinovat de tot vacarmul era, bineînţeles, tot el, adică tiranul, cel care avea pretenţia şi insolenţa să le verifice cuiburile. De ce le-a fost frică însă nu au scăpat. Cel pe care şi l-au dorit atât de tare căzut a rezistat tuturor atacurilor, ieşind chiar mai puternic din multele capcane care i-au fost întinse. În prezent, unii din adversarii săi au înţeles să-l accepte şi să se resemneze la gândul că-l vor vedea acolo, în vârf, încă cinci ani. Celor mai mulţi însă, care se tem că vor fi prinşi cu cioara vopsită, o asemenea perspectivă le dă fiori de gheaţă pe şira spinării. Căci de undeva, de sub orizontul celor douăzeci de ani de prăduire a avuţiei naţionale, un nor de fum se ridică încet, tot mai gros, semn că vulcanul va începe să erupă curând. Deja unii cioroi mai graşi, care nici nu mai pot zbura de atâta luare în greutate, se şi pregătesc să evacueze copacul…