editorial

Constantin Smedescu

Să pornim de la cunoscutele versuri: „Toţi dorobanţi, toţi căciulari/ Români de viţă veche/ Purtau opinci, suman, iţari/ Şi cuşma pe-o ureche”. Ei bine, purtatul „pe-o ureche” al căciulii trădează un imens zăcământ de mândrie personală care, fosilizat în straturile cele mai adânci ale fiinţei românului, irupe uneori la suprafaţă, împins de forţele telurice ale trăirilor sale interioare. Mândria de a fi român, iată, este afişată ostentativ, declarată printr-un gest care cu siguranţă nu i-ar fi scăpat nici măcar unui ochi neavizat. În plus, privind la mersul săltat al dorobanţilor români şi la căciulile lor „pe-o ureche”, posibil ca poetul să fi avut în vedere şi-o anumită exprimare a unei realităţi ancestrale, coborând din străvechea istorie a dacilor. Atunci, după cum bine se ştie, numai nobilii aveau voie să poarte căciulă. Dar căciulile nobililor căzând în noroiul ruşinii provocate de înfrângerile în faţa romanilor, au fost ridicate de către dacii de rând şi spălate în roua demnităţii unei etnogeneze seculare, în aerul rarefiat al libertăţii oferite de adăpostul munţilor şi pădurilor. Iar gestul eroic al regelui Decebal nu face decât să ne arate că, dacă au fost înfrânţi, dacii nu s-au căciulit în faţa romanilor.

În acelaşi timp, dacă la vechii daci purtatul căciulii era un semn de nobleţe, o anumită discriminare s-a imprimat în mentalitatea românilor, în sensul că un tânăr era considerat copt atunci când îi venea vremea căciulii. Desigur că şi până atunci putea să poarte căciulă, dar exista o anumită nepotrivire, uneori chiar hilară, între piciul de-o şchioapă şi ditamai căciula de sub care aproape că nici nu se mai vedea. Căci mai întotdeauna era a unui frate mai mare, cu o circumferinţă a capului net superioară, care, între timp, venindu-i vremea căciulii, îşi cumpărase una nouă, pe potriva capului său. Căciula era semnul maturităţii tânărului şi, mai mult decât atât, era ca un act de identitate. „La aşa cap, aşa căciulă” se spune şi azi în popor, subliniindu-se astfel că mai întâi este capul şi abia apoi căciula, care vine ca o confirmare a îndreptăţirii capului respectiv de a purta căciulă, consacrând adevărul simplu că fiecare poartă căciula pe care o merită. Iar dacă nu o merită, se spune despre el că este „căciulă spartă”.

Când căciula e bună, e bun şi omul, căciula devenindu-i ca o atestare morală. Aflat într-o dilemă, românul cugetă şi, cugetând, frământându-se, îşi mai aşează căciula pe cap, o mai dă într-o parte şi aşa i se mişcă şi gândul şi sufletul. Când, în sfârşit, a găsit soluţia, dintr-un impuls eliberator şi ca descărcare a tuturor tensiunilor anterioare, dă cu căciula de pământ, ca pentru a o scutura de toată ninsoarea sălbatică a grijilor, după care şi-o pune din nou pe cap şi merge mai departe. Dacă a fost bună, nu s-a întâmplat nimic cu ea, semn că va rezista şi la alte încercări de acest fel, care pot însemna şi tot atâtea confirmări în ce priveşte dreptatea şi adevărul soluţiilor găsite.

Ei, dar când căciula nu e bună, când e deja spartă, se întâmplă adeseori ca aceasta să-i zboare de pe cap. Aşa ca din senin, aparent fără nicio provocare majoră. Sunt momentele în care omul nu mai ştie încotro s-o apuce, momente de mare derută, vecină cu disperarea. Nu ştiu dacă noua preşedinţie a României este o căciulă bună sau spartă. Deocamdată, vântul nemulţumirii sociale încă doarme în lâna ei miţoasă. Un lucru este însă cât se poate de evident, în afara oricărei îndoieli, şi anume că românului de după 1989 i-a venit vremea căciulii şi abia aşteaptă un moment al adevărului, când va da cu ea de pământ...