Smedescu

Constantin Smedescu

Una din cele mai tulburătoare piese de teatru scrise în ultima jumătate a secolului XX se numeşte „Aşteptându-l pe Godot”, sub semnătura genialului irlandez Samuel Beckett, inventator, împreună cu slătineanul Eugen Ionescu, al teatrului absurdului. Aşteptarea unui oarecare Godot constituie axul intregii intrigi a piesei. Evenimente şi acte se derulează scenă cu scenă şi de-abia într-un târziu devine clar că nimeni nu ştie nici măcar cine este Godot, darămite dacă mai vine sau nu şi, cu atât mai puţin, dacă venirea lui ar afecta în vreun fel viaţa personajelor.

Aşteptarea lui Godot se vădeşte până la urmă o metaforă, un simbol al unei vieţi absurde, în care sensul este dat de o speranţă iluzorie. Cam într-o astfel de situaţie cred eu că ne aflăm cu toţii, ca popor, de vreo douăzeci de ani încoace, de când tot aşteptăm pe cineva care să ne aducă normalitatea, dreptatea şi echitatea, egalitatea în faţa legii, domnia legii, civilizaţia şi bunăstarea.

Dintotdeauna, realizarea dorinţelor este aşteptată de oameni în neodihnă şi nerăbdare. Dar când ceaţa groasă a corupţiei şi clientelismului ascunde totul privirilor, de nu mai vezi la doi paşi înainte, ce far din Alexandria ne-ar mai putea lumina nişte ţărmuri? Douăzeci de ani am asistat neputincioşi la înecarea tuturor corăbiilor. Plutind în derivă, suntem gata să considerăm reală orice fantomă ce ne răsare în faţă din albul imaculat al speranţei. Suntem gata să urmăm orbeşte pe oricine, numai pentru că ne promite să ne conducă până într-un port oarecare. Ne pierdem discernământul şi suntem dispuşi să ne luăm imediat după cel ce strigă mai tare decât marinarul lui Columb, după mult timp de rătăcire pe mare: Pământ! Pământ! Iar când, într-un sfârşit, reuşim să ne dăm seama că totul nu este decât o iluzie optică, în orgoliul nostru nemăsurat refuzăm să admitem că am fost duşi de nas, impunîndu-ne constatarea că, de fapt, nici nu ne-am clintit din loc, că suntem încă... în aşteptarea lui Godot.