editorial

Constantin Smedescu

În 1966, Ştefan Augustin Doinaş publica volumul „Omul cu compasul” în care se regăsea şi o poezie scrisă mai demult, deja cunoscută din revistele literare, intitulată „Mistreţul cu colţi de argint” – un poem ce avea să se impună ca o capodoperă literară, consacrând definitiv autorul pe cerul poeziei româneşti postbelice. Pentru cine nu ştie, poemul este povestea unui prinţ din Levant care, urmat de un alai de servitori, pleacă la vânătoare, în păduri nepătrunse, visul lui fiind să vâneze mistreţul cu colţi de argint.

După cum s-a grupat şi acţionează clasa politică românească, ai zice că asistăm la o vânătoare iniţiatică, din care a dispărut orice pragmatism, scopul trecând în planul visului, al idealului. Cel vânat pare să nu mai fie ceva concret, în mintea inflamată a vânătorilor el căpătând nişte dimensiuni ce depăşesc cu mult realitatea obişnuită. Deşi nu urmăresc decât un porc oarecare, râmător ca toţi râmătorii prin bălegarul politic dâmboviţean, cel vânat le apare vânătorilor ca un mistreţ cu colţi de argint, ceva fabulos, deci, care nu există în percepţia simţurilor. Şi totuşi la startul vânătorii s-au aliniat cei mai mari seniori, reprezentând noua nobilime din societatea românească postcomunistă, după ce, mai întâi, într-o cabană de pe domeniul „Grivco”, s-au înarmat până în dinţi şi au depus jurământ de vasalitate faţă de „prinţul” Geoană. Frica de mistreţ i-a reunit pe toţi într-o clică extrem de eterogenă, singurul element de unitate fiind tocmai această frică teribilă, ce le-a pătruns în oase şi le provoacă cele mai negre coşmaruri. Parcă realmente un mistreţ cu colţi de argint îi bântuie pe toţi, prin pădurile virgine ale grijii lor faţă de popor. Din păcate, la vânătoare participă şi un numeros alai de servitori, de fapt, noua servitorime ivită spontan din podzolul economiei de subzistenţă, în care se zbate cea mai mare parte dintre români. Chiar dacă nu înţeleg înclinaţia spre absolut a stăpânilor, servitorii lor îi urmează şi îi ajută la vânătoare, păcăliţi de imaginea hiperbolizantă a mistreţului, prezentat lor, prin toate mijloacele posibile, ca inamicul public nr.1. În fruntea tuturor, aşadar, e „prinţul din Levant” Mircea Geoană, alergând după o himerică funcţie prezidenţială, deţinută însă de „mistreţul cu colţi de argint, fioros,/ ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse/ copita şi blana şi ochiul sticlos”. Deoarece de ani buni încoace tot „pufneşte şi scurmă stingher peste plaiuri”, Traian Băsescu a devenit obsesia acestei clase politice, care a făcut din înlăturarea lui o problemă de viaţă şi de moarte, pentru prima oară în cei 20 de ani postdecembrişti ea văzându-se ameninţată în însăşi fiinţa ei, nu numai în ce priveşte privilegiile.

Vânătoarea a început, iar strigătele hăitaşilor se aud în toată pădurea. O parte din servitori simte pericolul la care se expune prinţul şi încearcă să-l întoarcă din drum, către realitatea uşor accesibilă: „Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,/ ori vulpile roşii, ori iepurii mici...”. Dar obsesia prinţului, ca şi a nobilimii care-l împinge înainte, este atât de puternică încât, trecând zâmbitor peste detalii, nici nu observă „(...) căprioara cuminte/ şi linxul ce râde cu ochi sclipitori”. Refuzând să se împiedice de lucrurile mărunte, complet absorbit de ideal, prinţul îşi încurajează servitorii şi încearcă să le insufle credinţa în cauza sa: „-Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn/ mistreţul cu colţi de argint, nu departe”. Vânătoarea de care vă vorbesc eu este încă în toi şi nu se ştie cu ce rezultat se va încheia. Deocamdată, pare că mistreţul a fost încolţit de copoi, judecând după cele câteva picături de sânge care înroşesc iarba uscată a nădejdilor noastre. Noi, cei de la marginea pădurii, nu vedem ce se întâmplă în adâncurile ei, dar măcar zgomotul luptei ajunge până la noi şi ne înfioară mai ales prin prisma uriaşului decalaj în raportul de forţe. Mistreţul e unul singur, în timp ce urmăritorii lui…

În poezia lui Ştefan Augustin Doinaş, vânătorul ajunge să fie vânat tocmai de cel pe care dorea atât de mult să-l vâneze. Din „inimă neagră de codru” ieşind, ca o revărsare stihială, mistreţul îl surprinde pe prinţ „sub luceferii palizi ai bolţii/ cum sta în amurg, la izvor aplecat/ şi „cu colţii/ îl trase sălbatic prin colbul roşcat”. Dar nu vă grăbiţi să deplângeţi moartea prinţului! În fapt, el şi-a întâlnit idealul, chiar dacă a trebuit să plătească cu viaţa. El însuşi vede în aceasta o victorie, nicidecum o înfrângere, şi-l pune pe servitor să sune într-una din corn – semnul izbânzii vânătoreşti - până ce îşi va da ultima suflare. Şi dacă vă îndemn să nu îi plângeţi de milă, nu pot, totuşi, să nu vă atrag atenţia asupra acelei viziuni din ultima clipă de viaţă a prinţului, acea păsăre neagră ce „stă-n lună şi plânge” . Arătându-se mirat de această stranie apariţie, ca şi de brusca intrare a naturii în repaus vegetativ („Ce veştedă frunză mă bate mereu?...”), într-un fel, prinţul ne avertizează că am revenit pe acel tărâm negativ al timpurilor revolute, când lupta dintre bine şi rău nu era încă decisă.