Nicăieri în expunerea sa, pe marginea propriilor note, draga noastră Alexandra Laignel-Lavastine nu a vorbit despre dezvoltarea comunităţilor de evrei în România de-a lungul secolelor, despre bogaţia evreilor din România, despre numărul de sinagogi construite în România, despre locurile ocupate de evreii din Ţările Române pe scena politică, a afacerilor ori culturală românească. Desigur, toate acestea au fost posibile, de-a lungul timpului, datorită „antisemitismului” românilor, iertată să-mi fie ironia.

Nicăieri nu a vorbit de faptul că, în timpul secolelor moderne, românii înşişi erau sclavi în ţările lor, neavînd şcoli în limba română ori fiind nevoiţi să vorbească ungureşte sau nemţeşte cu stăpânii lor ori în administraţie. Înşişi românii au fost o minoritate privată de drepturi civile, sociale şi politice în ţările lor. Ultima mare răscoală a ţăranilor clăcaşi a avut loc în Moldova, în 1907. Nu vorbim acum despre rolul arendaşilor, în parte neromâni, în exploatarea, sărăcirea şi mizeria acestor clăcaşi.

Nicăieri nu a vorbit despre forţele revizioniste din interiorul şi exteriorul noului regat „România Mare” fondat în 1918. Acţiunile lor au fost desăvârşite pe 28 iunie 1940 şi 30 august 1940. Este incredibil că România Mare n-a reuşit să supravieţuiască nici măcar un sfert de veac între graniţele sale fireşti!

Dimpotrivă, Alexandra Laigner-Lavastine a găsit de cuviinţă să reducă întregul context istoric la un slogan : „sloganul iudeo-bolşevismului”.

Pentru a reveni la subiect şi a ne face bine înţeleşi: atrocităţile împotriva civililor în timpul războaielor din toate timpurile justifică revolta oricărei persoane normale şi sunt condamnabile. Raportîndu-ne la deciziile luate de Antonescu (şi statul său major) în interesul naţiunii sale ― mă gîndesc la războiul declarat (1941) împotriva unei ţări care ne răpise şi ocupase în urmă cu un an două provincii (Basarabia şi Bucovina şi, din lăcomie, Herţa) şi indirect o a treia (Transilvania de Nord), ca urmare a pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), ocupaţie în timpul căreia sate întregi de români au fost trecute "prin foc şi sabie", iar românii vînaţi şi deportaţi în Siberia ― Antonescu nu este vinovat. Dimpotrivă, după toate "canoanele" internaţionale, era în deplină legitimă apărare. Îi revenise sfînta misiune, încredinţată de regele Carol al II-lea, să salveze românii, un biet rest de ţară şi refacerea graniţelor.

Raportîndu-ne la atrocităţile împotriva civililor evrei, este vinovat de crime împotriva umanităţii, ca orice criminal de război. Aici, sper, suntem cu toţii de acord. Tema „suferinţelor evreilor din România” (Matatias Carp, op.cit.), este nouă poate doar pentru traducătoare, dar nu este nici pe departe nici „uitată” (apud Al. L.Lavastine), nici „necunoscută” în România. Se ştie foarte bine că principalii autori ai acestor atrocităţi au fost găsiţi odată vinovaţi în vremea lor şi condamnaţi la moarte (4). Aceasta este o realitate juridică şi politică intangibilă. Nu-i putem condamna de două ori pentru aceeaşi vină. Totuşi, din pură onestitate, putem adăuga că Antonescu a fost acela care a dat consemnul de liberă trecere pentru evreii ardeleni evadaţi, atîţia cîţi au fost, din ghetourile administraţiei lui Horthy de pe teritoriul Transilvaniei de Nord, în mai 1944, înainte de deportarea lor la Auschwitz (5). Mai mult. În şcolile româneşti, elevii studiază azi tema Holocaustului la orele de istorie şi nu numai. La lansarea cărţii mele de dialog cu Leopold Schobel (6), am avut elevi din două clase piteştene; ulterior, profesoara de istorie m-a invitat să prezint cartea şi copiilor care nu participaseră la lansare. În presa locală (piteşteană) articolele mele pe această temă nu au fost niciodată cenzurate. Acelaşi interes din partea tinerilor pentru subiect l-am găsit de altfel şi în Italia, unde am fost invitată (ianuarie 2004) de un coleg sociolog, împreună cu Oliver Lustig, supravieţuitor al deportărilor din Ardealul de Nord la Auschwitz.

Odată clarificate lucrurile, ar fi bine să întoarcem pagina şi să începem să construim, cu adevărat, o lume mai bună. Dacă suntem în stare. Paranteză: şi după căderea sistemului socialist, sistem care a dat-o cu mult înapoi, România a întors cu uşurinţă – aş zice, chiar cu prea multă uşurinţă – pagina atrocităţilor comise de „comisarii poporului” şi „tribunalele poporului” din anii atît de sălbatici şi cruzi dintre 1948-1965. În ţara mea, nu se cunoaşte nici un vinovat, acuzat sau condamnat, nici măcar postum, pentru asasinatele comise în timpul întronării „dictaturii proletariatului”, regimului „nou”, „popular”, „republican” şi neapărat „democrat”. În loc să-şi piardă timpul cu răzbunări, românii au hotărît să se consacre construirii unui sistem social, economic şi politic mai sănătos decît sistemul dictatorial inaugurat în Europa de Lenin. Închid paranteza.

Aceasta înseamnă că toţi autorii atrocităţilor împotriva femeilor, copiilor, bărbaţilor paşnici, într-un cuvînt „civililor”, din toate timpurile, inclusiv contemporane, au dreptul să fie judecaţi de instanţe morale, civile şi militare pentru fărădelegile lor. Războaiele nu trebuie mutate din „birouri” în teritorii populate şi orice război trebuie să înceteze imediat pe Terra. Altfel nu mai ajungem să clădim o lume paşnică şi normală. În acest sens, m-a uimit nu demult poziţia unei poete emigrată din România lui Antonescu, care, criticînd acele timpuri, este în schimb de acord cu situaţia din Gaza. Cum poate o femeie, o poetă, o intelectuală, victimă a unui sistem, să-şi dea girul perpetuării victimelor în istorie, ei, aceasta rămîne o întrebare deschisă...

Revenind la tema noastră, trebuie să observăm că, privind prin mentalitatea actuală, este imposibil să înţelegem toate subtilităţile din spiritul mişcărilor de dreapta şi extremă dreaptă ce au luat naştere la începutul secolului XX, ca reacţie împotriva ideilor, mişcărilor, partidelor şi doctrinelor socialiste şi de extremă stîngă şi adepţii lor, anarhiştii, sindicaliştii, socialiştii/colectivişti, bolşevicii care le animau din anii 1848 şi care deveniseră, pînă la sfîrşitul secolului XIX, o forţă internaţională. În România, nici atît - mai ales pentru un ziarist-istoric francez. Oricît s-ar specializa în istoria Europei de Est, problematica atît de complexă a acestor societăţi rămân rar accesibile unui intelectual din Vest. Vom reveni cu asupra acestei teme. Întîmplător, un evreu german din Renania, Karl Marx, care reuşise să grupeze ideile teoretice şi proiectele practice într-un sistem dogmatic, era expulzat din Franţa anilor 1830 (7). La toate acestea, să mai adăugăm şi efectele de contaminare sau de rezistenţă la revoluţia rusă din 1917 şi la instalarea oficială a bolşevismului la puterea unei ţări. După cum, nu trebuie să uităm că, la sfârşitul Primului Război mondial, „puterile capitaliste, în timp ce îşi puneau la punct revoluţionarii, ridicau în jurul Rusiei – devenită URSS – un zid, căutînd să limiteze bolşevismul” (Victor Tapié, op.cit.). Poate nu în ultimul rînd, ar mai fi de adăugat că, dintre cele 12 milioane de victime estimate ale hitlerismului, aproximativ 7 milioane au fost creştini şi 5 milioane evrei (apud Max Dimont). Conform istoricului Max Dimont, întrucât naziştii strigau „omorâţi-i pe evrei", lumea „a închis ochii în faţa victimelor creştine”.

Pornind de la aceste evidenţe istorice în memoria colectivă şi subconştientă a naţiunilor, putem începe să prezentăm faptele sociale şi politice ale vremii, devenite astăzi „istorie”. Mihai Dinu Gheorghiu ne-o prezintă (8) pe Alexandra Laignel-Lavastine ca o ziaristă care a făcut o pasiune pentru limba şi cultura română prin anii ’80 (9). Excelent! Toată admiraţia! Doar un singur lucru nu ne spune sociologul român: de care parte a cortinei de fier s-o fi aflat tînăra ziaristă în acei ani ?!

Am spus, spun şi voi spune: este îngrozitor că evreii civili din România şi Europa, cu excepţia Albaniei (10), au fost prinşi între animatorii exaltaţi politic şi doctrinar de toate felurile, inclusiv evrei. Unicul rost pe care îl găsesc în trecerea atîtor comunităţi de evrei indiferenţi la politica de extremă dreaptă sau stîngă, prin purgatoriul exterminării europene hitleriste, este reînfiinţarea Statului Israel (1948). Dar, Dumnezeule Mare, cu ce preţ au plătit evreii europeni visul strămoşilor lor şi apostolilor sionişti! Căci preţul de a regăsi „Pămîntul făgăduit” rămîne incomensurabil!

Cu toate acestea, istoria suferinţelor şi distrugerilor de popoare nu s-a oprit nici în 1945, nici în 1989, nici în 2000. Ea continuă… Şi atunci, mă întreb: de unde vine această hotărîre a Alexandrei Laignel-Lavastine de a găsi vinovaţi în „românismul naţionalist” al primei jumătăţi de secol XX pentru tot răul abătut asupra Europei?! Să fie oare un semn de naştere a unui „antiromânism” în anumite medii intelectuale franceze ale începutului de secol XXI ?! Mi-aş dori să nu am dreptate.