roman

Fred se apropie şi mai mult de mine pentru a-mi putea şopti direct în ureche:

- Este trufie să iubeşti pe cineva mai mult decât pe tine însuţi, fie el copil, femeie sau prieten, ceea ce se ridică deasupra iubirii de sine nu e o iubire mai mare, ci un fel de zgârci crescut aiurea, e ca şi cum ţi-ar creşte exagerat nasul sau urechile sau mâinile, e o acromegalie a sufletului, omul devine dizgraţios, provoacă silă.

- Fiţi mai explicit, domnule Fred, îi şopti eu tot în ureche, trăgând în acelaşi timp cu coada ochiului la Daniela, care ne ignora, lăsându-se mângâiată blând de Greta şi, probabil, consolată de aceasta pentru o supărare pe care nu o cunoşteam.

- Întâmplarea cu ursoaica te va lămuri, zise Fred, îţi va arăta în ce mocirlă mă scăldam. Unde rămăsesem ?

- Daniela adormise rezemată de stâncă.

- Da, cerul era senin, doar un singur nor, mic, rotund şi negru ca tăciunele mai zăbovea deasupra capetelor noastre, ca şi cum turma norilor şi-ar fi lăsat în urmă un paznic care să îi asigure retragerea, îţi spun acest lucru pentru a înţelege ce s-a întâmplatmai târziu. De la o distanţă de cincizeci de paşi, ursoaica încerca să observe dacă Daniela respiră, animalul avea dubii, nu ştia dacă fata adormise ori fusese lovită de fulger, se observa asta din încordarea muşchilor bestiei, din botul mult împins înainte, din felul în care înainta şi se retrăgea pe spaţii mici. Şi atunci, am hotarât că ursoaica aceasta trebuie să piară de mâna mea.

Daniela nu avea cum să ne mai perceapă cuvintele, totuşi, exact în acel moment dădu din mînă în direcţia noastră a lehamite, fără să ne privească, ceea ce o determină pe Greta să ducă palma la ochi, ca şi cum şi-ar fi şters o lacrimă şi să se aplece mai afectuos în direcţia fetei, mângâind-o mai tandru, ca o mamă îndurerată de drama din sufletul copilului ei.

- Din rucsacul meu ieşau aburi de parcă ar fi fost gata să dea în clocot şi când am scos cuţitul lung, de vânătoare, o rază de soare s-a frânt pe lama lui şi m-a orbit pentru o clipă. Aveam, dragă Robert, şaptezeci şi şase de ani, eram conştient că muşchii mei atrofiaţi şi pântecele flasc ce atârna deasupra curelei prea late, ochii stinşi şi adânciţi în orbite şi buzele mele vineţii nu vor fi niciodată un argument pentru a mă apropia de trupul ei sculptat de Creator din cea mai preţioasă materie posibilă, carnea de femeie tânâră. Aşa încât singura mea şansă mi s-a părut atunci a fi lupta cu animalul acela uriaş, o luptă din care nu mai conta cine iese învingător, fiindcă fără Daniela viaţa mi se părea de-a dreptul absurdă. Am luat deci cuţitul şi ridicându-mi umerii căzuţi de zeci de ani, scoţînd în afară un piept ce era de multă vreme concav, încordându-mi picioarele prea subţiri pentru o asemenea ispravă, m-am îndreptat ameninţător spre ursoaică, hotărât să îmi păstrez sângele rece şi să îi înfig pumnalul în inimă, până la prăsele. Un pas, doi...

Fred mă apucase de antebraţ şi mă strângea puternic, degetele lui îmi striveau muşchii şi se încolăceau pe os, de parcă ar fi vrut să nege ideea de slăbiciune pe care insistase atât de mult cu câteva clipe înainte. Abia m-am abţinut să nu ţip, bătrânul îmi urmărea chipul şi parcă aştepta să scot un sunet de suferinţă. După câteva clipe îşi slăbi însă strânsoarea şi continuă să povestească în şoaptă, satisfăcut că pe fruntea mea apăruse o peliculă de transpiraţie.

- Ajunsesem la câţiva metri de animal, îi simţeam mirosul, ştii cum miroase o fiară, a om schingiuit, te rog să nu mă întrebi cum de am ştiut să fac o asemenea comparaţie. Ursoaica se apropia şi ea de mine dar fără să mă privească, ochii ei erau ţintuiţi asupra fetei adormite, cred că hotărâse să ajungă în preajma ei pentru a observa dacă respiră. Aş fi preferat să se ridice pe picioarele dinapoi, să îmi arate botul deschis şi plin de spume, să mă ţintuiască cu ochii injectaţi, da de unde, animalul rămăsese demn şi îngrijorat, părea peste măsură de preocupat de soarta Danielei şi, pentru o clipă, am avut impresia că ursoaica aceea o iubeşte pe fată, pur şi simplu ţine enorm la ea, fără să vrea să o aibă, să o posede, nici nu se punea problema, era vorba despre dragoste pur şi simplu. M-am simţit ruşinat, dar câteodată ruşinea sublimează în agresivitate, eram sigur că trebuie să omor ursoaica, numai că trebuia să se ridice asupra mea, altminteri cum să-i fi înfipt cuţitul în inimă, înţelegi ? Şi atunci am decis că în clipa în care va trece pe lângă mine fără să se sinchisească îi voi sări în spinare şi îi voi înfige pumnalul în ceafă, ceea ce am şi făcut, parcă aş fi fost Moglie călărind pe Bagghera, numai că eu încercam să comit omorul, fără izbândă însă pentru că stiletul aluneca pe blana foarte gresată. Cu mine în spate, ursoaica se apropie de Daniela, începu să o adulmece şi atunci fata se trezi, începu să se frece la ochi văzându-ne laolaltă, om peste fiară, ca într-un coşmar.

Începusem să nu mai cred în ceea ce spunea Fred, dar îl urmăream încordat, presimţeam că povestea sa conţine un fel de mesaj cifrat şi încercam să îl desluşesc.

- Formidabil, spusei, ce spaimă trebuie să fi tras biata fată.

- Probabil, eu însă nu o priveam, eram preocupat să strecor cuţitul printre ţepii de pe ceafa ursoaicei şi să îl împlânt adînc în locul unde bănuiam că ar fi trunchiul ei cerebral. N-am reuşit, desigur, blana animalului era udă, unsuroasă, groasă, probabil că am izbutit totuşi să produc o înţepătură, fiindcă ursoaica tresări şi mă aruncă din spinarea ei, apoi se întoarse cu spatele la noi, îţi imaginezi, Daniela râdea cu lacrimi, eu abia mă ridicam din iarbă, animalul pornise flegmatic spre marginea pădurii.

Şi în acel moment se petrecu nenorocirea, ursoaica începu să se împleticească pe picioare şi se prăbuşi ca lovită în moalele capului, la nici cincizeci de paşi de noi, adică la distanţa aceea de la care ne însoţea de obicei.

„Ai ucis-o !” ţipă Daniela, dar cuvintele ei fură însoţite de un tunet, cel mai grav şi mai puternic pe care îl auzisem vreodată. Am alergat amândoi spre animalul răpus, un mic cheag de sânge i se putea observa pe ceafă, poate totuşi pumnalul meu ajunsese în locul acela sensibil al măduvei spinării.

- Sau poate o omorâse un fulger, ultimul al acelei furtuni, spusei eu, ceea ce îl făcut pe Fred să sară pur şi simplu de la locul lui, să gesticuleze spre femei şi să ţipe printre lacrimile care începuseră să îi curgă instantaneu:

- Îmi dă dreptate, îmi dă dreptate scriitorul, ştie el ce spune, nu eu am omorât ursoaica, a ucis-o fulgerul, nu am nici o vină, iartă-mă, Daniela, iartă-mă, într-un sfârşit !

Femeile nu reacţionară, păreau obişnuite cu astfel de scene, continuau să se privească în ochi infinit de tandru. Fred îşi cenzură iute criza de isterie, se aşeză iarăşi lângă mine şi începu să îmi ofere unele amănunte. Nu mai şoptea însă, parcă dinadins voia să fie auzit de femei...