Câteva sute de mii de alegători oferă o mai mare legitimitate unui preşedinte de Consiliu Judeţean

De (2008-03-07 00:00:00)

Câteva sute de mii de alegători oferă o mai mare legitimitate unui preşedinte de Consiliu JudeţeanMăreşte imagineaÎn această perioadă două evenimente au marcat viaţa politică şi perspectiva politică, inclusiv a vieţii sociale. Primul eveniment este reprezentat de revenirea lui Adrian Năstase pe scena politică românească în cadrul conducerii PSD, lucru care a fost principala problemă a Consiliului Naţional al PSD. Rezultatul se ştie deja, domnul Năstase a fost ales Preşedinte al Consiliului Naţional al PSD cu o majoritate covârşitoare, aproape 70% dintre cei care au votat s-au exprimat pentru revenirea dânsului. Chiar dacă această funcţie a fost dusă în derizoriu în ultima perioadă, scăzând în importanţă datorită personalităţilor care au condus această structură a partidului, dealtfel cea mai importantă după Congresul PSD, foarte puţină lume, mai ales cei neimplicaţi politic, cunosc ce face Consiliul Naţional, ce atribuţii statutare are el, de ce preşedintele lui este atît de important etc. Dacă de ani buni nu s-a prea ştiut cine era preşedinte la Consiliul Naţional eu apreciez că acum o să se ştie, pentru că Adrian Năstase este un om despre care nu ai cum să nu ştii. S-ar putea să nu se fie de acord cu ce face sau cu ce acţiuni întreprinde, dar ca să nu fie cunoscut asta nu este posibil. Este evident că, odată cu alegerea lui Adrian Năstase, Consiliul Naţional al PSD îşi va recăpăta importanţa statutară, iar preşedintele Consiliului va fi acel factor de decizie de care în interiorul partidului este nevoie. Va face parte din Biroul Permanent Naţional, va participa la elaborarea şi susţinerea deciziilor care vor fi luate de forumurile partidului şi, cu siguranţă, se va şi marca această prezenţă. Până la urmă este vorba de contribuţia pe care o personalitate politică, ca domnul Năstase, poate şi trebuie să o aibă la luarea deciziilor într-un partid. S-a încercat ca între Adrian Năstase şi PSD să se producă o ruptură, dar nu a fost posibil. Domnul Năstase, cu toate presiunile, scenariile la care a fost supus, s-a dovedit a fi o persoană de încredere, iar asta s-a văzut la rezultatul de la Consiliul Naţional. Eu salut această revenire şi îmi exprim speranţa că, odată cu ea, se va reînchega echipa puternică din conducerea PSD. Cei care mizează pe o eventuală ruptură sau pe un conflict la vârf odată cu revenirea lui Năstase înseamnă că nu cunosc câtă diplomaţie şi cum lucrează acesta. Eu apreciez că după revenirea lui Năstase se va coagula echipa de conducere şi nu se va rupe. Abia acum putem vorbi, după părerea mea, despre o reînchegare pe principii democratice a conducerii PSD la nivel central. Cred că şi sondajele vor marca această revenire, dar în sondaje se iau în calcul şi alte elemente, este vorba şi de nemulţumirile tot mai evidente legate de activitatea actualei guvernări şi a puterilor care guvernează viaţa românilor în această perioadă.

Acel partid care va reuşi să pună pe fiecare colegiu pe cei mai apreciaţi candidaţi va avea şi cele mai multe mandate

Al doilea eveniment despre care aminteam la început este votarea legii votului uninominal. După doi ani în care a fost discutat, blamat, susţinut, impus de societatea civilă acest proiect a devenit lege. Este un real succes, dat fiind că a fost susţinut cu o majoritate covârşitoare în Camera Deputaţilor. Deputaţii au dovedit că înţeleg voinţa societăţii civile de a reforma clasa politică prin ceea ce alegătorii pot să facă direct prin acel vot nominal pe care şi-l exprimă. Asta nu înseamnă că fiecare este convins că a făcut cel mai bine, dar au dat această satisfacţie societăţii să facă ea cum crede că e corect. De acum încolo va începe partea electorală a problemei, dorinţa fiecărui partid de a avea cei mai buni candidaţi, posibilitatea de a-i selecta după criteriile cele mai populare, pentru că acestea vor conta cel mai mult. În acest sens cred că partidele mari, care au structuri în tot teritoriul, care au personalităţile cele mai multe, notorietatea cea mai largă au mai multe şanse. Chiar dacă ar vrea cineva să creadă altfel, PSD este cel mai important partid în această ecuaţie. Are şi structuri în tot teritoriul, este şi partidul care are şi cele mai multe personalităţi şi are un avantaj din aceste puncte de vedere. Asta nu înseamnă că am câştigat alegerile şi că votul cetăţenilor nu poate să fie potrivnic PSD. Totul acum este de rezolvat în ecuaţia nominalizare de către partid şi personalitate candidat. Acel partid care va reuşi să pună pe fiecare colegiu pe cei mai apreciaţi candidaţi va avea şi cele mai multe mandate. Ceea ce nu a lăsat legea să se facă până la capăt este acea desprindere a candidatului definitiv de dorinţa unui partid sau altuia. El rămâne un candidat nominalizat de către partid şi voturile pe care le obţine nu sunt ale lui, ci ale partidului. Se adună la partid, se face acel procent de care vorbeam, iar abia după asta se repartizează mandatele. Mai există şi posibilitatea de a face 51%, dar este previzibilă o imposibiliate, dat fiind că în toate colegiile vor fi mulţi candidaţi. Apreciez că era mai directă legătura dintre candidat şi electorat, dacă aceste voturi rămâneau direct în rezultatul candidatului şi nu exista acel cumul la partid. Desigur că, politic vorbind, este mai valabilă această modalitate, adică fiecare candidat să fie într-o echipă politică şi abia apoi un individ care a obţinut, prin valoarea şi notorietatea sa, un număr de voturi. Din acest punct de vedere este clar că sunt mai funcţionale Camera Deputaţilor şi Senatul. Dacă vorbim de cariera mea politică, ea nu se schimbă foarte mult, nu am în vedere nici un plus de entuziasm pentru o eventuală candidatură, dar nici o renunţare definitivă, aşa cum era cazul la votul pe listă de partid. Vom vedea, în măsura în care partidul va aprecia că este nevoie de candidatura mea, în măsura în care şi colegiul în care voi fi repartizat va fi unul convenabil, în măsura în care şi eu voi fi sănătos şi disponibil pentru asemenea aventură, dacă se vor materializa aceste lucruri într-o candidatură. La această oră nu este ceva foarte clar şi nu am în vedere o luptă, doar am în vedere o posibilitate care se deschide pentru a rămâne în viaţa politică în eventualitatea activităţii ca parlamentar.

Un alt lucru, dar care nu apare în primul plan, ar fi cel al alegerii preşedinţilor de Consilii Judeţene prin vot uninominal. A fost o chestiune mult mai dezbătută până la adoptarea legii, decât cea cu privire la votul uninominal pentru parlamentari. Părerile au fost împărţite chiar în cadrul aceluiaşi partid, nici PSD nu a făcut parte dintre partidele care aveau unanimitate pe acest subiect, chiar dacă a fost iniţiatorul amendamentului la lege. Dar această apreciere a legitimităţii unui preşedinte de consiliu judeţean în condiţiile alegerii de către 30 şi ceva de consilieri sau de către câteva sute de mii de alegători a dus la concluzia că este mult mai legitim, mai responsabil, mai puternic în această a doua situaţie. Drept urmare s-a votat ca preşedinţii de consilii judeţene să fie votaţi de către electorat. Mai este un pas de făcut,. vom vedea dacă atacul la Curtea Constituţională, făcut pe această temă, va da câştig de cauză celor care au contestat. Aprecierea mea este că amendamentul este constituţional, pentru că preşedintele de consiliu judeţean nu îşi pierde, în contextul noii legi, funcţia de consilier. Din acest punct de vedere, fără să am pretenţia că am elucidat toate chichiţele constituţionale sau că le şi stăpânesc foarte bine, Curtea Constituţională cred ca nu va respinge această posibilitate şi va da un aviz favorabil. Consider că PSD Argeş are un mare avantaj, candidatul nostru pleacă în cursă de pe prima poziţie, datorită activităţii de până acum, datorită notorietăţii. Este un candidat puternic, îl va susţine şi o echipă puternică, iar din toate aceste puncte de vedere pot trage concluzia că suntem în avantaj, iar riscul de a pierde preşedinţia Consiliului Judeţean este infinit mai mic.

Recomanda articolul

Alte articole despre

Mai cititi in Criterii

Articole pe aceeaşi temă

Articole de

Comentarii

??? spune:

...

domnul tamaga s-a lasat de meseria de ziarist? a crescut barba la rubrica asta...

Raspunde acestui comentariu!


Fun Smeo spune:

Cocea merită o replică dură

Am citit într-un cotidian făcut odinioară de Gheorghe Smeoreanu un articol scris de un ziarist adus în presă de Gheorghe Smeoreanu, adus în Argeş tot de Gheorghe Smeoreanu, pus redactor-şef de Gheorghe Smeoreanu şi care îl înjură acum pe Ghorghe Smeoreanu. Pe respectivul îl chemă Cocea Cristian şi i-o cocea probabil de multă vreme fostului său şef, fiindcă aşa sînt unele slugi, cînd îşi găsesc alt stăpîn îl bălăcăresc pe anteriorul. Cred că directorul "Viitorului" este dator cu o replică acestui anonim.

Raspunde acestui comentariu!


Ioan spune:

carterescu, o gaura neagra, un mega-uter

Spre destindere, va rog!!!! Citit cu atentie!Sunt matur, adică imbecil, adică obosit”: iată-l pe Mircea Cărtărescu surprins într-o operaţiune de autofilaj în „Orbitor. Aripa stângă”. Din 1996 până azi a avut timp să se relaxeze. N-a făcut-o. Bine a făcut: azi e mai matur şi, pe cale de consecinţă, a mai turnat 600 de pagini în ariergarda primelor două volume" „Orbitor” este „o carte ilizibilă”: aceasta este intenţia (ipocrită) cu care pleacă din block starturi. O carte ilizibilă, care spune Totul, un mega-uter, o gaură neagră cu coperte, în care pluriversul se cloceşte strâns şi sistematic lipit de cortexul acelui orice şi al acelui zero care este Mircea. Absolut remarcabil e faptul că individul acesta cu nume scurt, Totul, nu e nici o secundă un factor de stres pentru MC: MC face din el o ipoteză de lucru în numele căreia toarnă în „Orbitor” ficţiuni în toate formele, culorile şi dimensiunile (2D, 3D, 4D etc). Unele-s nasoale: de pildă, din categoria ficţiunilor 2D amintesc fasoanele textualiste şi autoreferenţiale – chestiile clefetite de toată generaţia anilor ’80 (adică acum vreo douăzeci de ani). În ceea ce mă priveşte, le-aş expectora cu drag din corpul valid al trilogiei – după cum veţi vedea, nu numai pe ele. „Orbitor”-trilogia reuşeşte să performeze major abia începând cu nivelul 3D al discursului. Acel nivel în care MC uită de dudele textualiste şi dă ce are mai bun: o sinteză unică între realitatea ceauşistă sută la sută, percepţia ei infantilă ca trucaj sută la sută şi optimizarea lor într-un discurs, într-o operaţie de marketing ficţionar sută la sută. Intersecţia halucinantă dintre chiloţii tetra ai regimului şi halele de beriliu-acvamarin care subîntind cele mai ratate zone ale Bucureştiului ceauşist este elocventă pentru stass-ul formulei: MC obţine dintr-un gest scurt, a la Mobius, sinteza arhivei ceauşiste, a ficţiunii pure, creşterea vânzărilor şi proliferarea ediţiilor. „Orbitor. Aripa stângă” (1996) a fost un experiment impecabil, transformat instantaneu în standard valoric, respectiv în clişeu imitabil. Avea totuşi o problemă: o să revin rapid la ea. După „Aripa stângă”, „Corpul” (2002): un text care reuşeşte să se menţină într-un standard HiQ, dar care, din perspectiva boom-ului iniţial, apare ca o armă cu care s-a tras deja. Efectul de insolit provocat de primul volum se moleşise: cum nu poţi să te miri de două ori de acelaşi lucru, iar Cărtărescu rămăsese cam acelaşi, q.e.d. Singurul cuvânt greşit în volumul al treilea („Aripa dreaptă”) este cuvântul „Sfârşit”. „Sfârşitul cărţii”. Cuvântul ăsta n-are un loc al lui în „Orbitor”. Poate să stea la începutul primului volum sau la mijlocul celui de-al doilea. Dar nu la finalul celui de-al treilea: fie şi doar pentru că Mircea Cărtărescu nu termină cartea (construcţia ei avortează din premise posibilitatea oricărui sfârşit de tip ghilotină), dar termină de rezolvat problema de care vorbeam că apărea în volumul no. 1. Problema se numeşte Mircea Cărtărescu sau, mai bine zis, megalomania lui Mircea Cărtărescu. Prin „Orbitor”, MC ridică un splendid eşafodaş de mistere şi de întrebări. Răspunsul pe care sfârşeşte prin a li-l da în volumul III (schiţat deja în volumul I) este unul singur: Mircea Cărtărescu. Regret, dar răspunsul este greşit. Aşa cum greşit (deşi genial) era filmul lui Leni Riefenstahl cu Olimpiada din 1936 de la Berlin: etala spectacolul unor forme perfecte, generând propoziţii perfecte ale mişcării, numai pentru a suprascrie peste ele figura cu mustaţa-fluture a Fuhrerului. În „Orbitor” I+II+III, Cărtărescu moşeşte naşterea Lumii doar pentru a-şi face din placenta ei mască cosmetică. Convoacă toate splendorile Realului & Imaginarului doar pentru a le reduce la sine. Într-un proces de onanie pură, scrie pagini geniale doar pentru a ajunge la: Eu, Mircea Cărtărescu, sunt Tatăl + Pruncul + Porumbelul, sunt Allah şi Iehova, sunt Începutul şi Sfârşitul, sunt Totul. Doar că, atunci când Cărtărescu se încăpăţânează la modul compulsiv-narcisist să reducă Totul la Mircea Cărtărescu, Totul are proasta inspiraţie de a se conforma. Iar Mircea Cărtărescu este un suport fragil. Aspirat de vortexul MC, Totul se voalează. Cărtărescu este un geniu şi un retardat. Este un geniu pentru că este un geniu. Este un retardat pentru că, în afară de a-şi proba geniul în pagini strălucitoare, nu ştie ce să facă cu el. Rămâne în urma lui; e decalat; reuşeşte performanţa de a-i fi inferior. Poate imagina o lume, dar Tot ce face până la urmă este să o schimbe, ca Dănilă Prepeleac, pe ceva derizoriu: o oglindă. Care-l reflectă doar pe MC. Avea nevoie de o oglindă? Nu: pentru că Mircea Cărtărescu este orb ca o cârtiţă şi, dincolo de acea sensibilitate extraordinară, umedă, de clişeu fotografic, prin care creierul său recepţionează & prelucrează semnele realului, tot ceea ce el „vede” este Mircea Cărtărescu. În regimul „Orbitor”-ului, oglinda este un omologator redundant şi inutil – şi asta nu doar pentru că a plimbat-o dintr-o carte în alta. Era şansa lui Mircea Cărtărescu de a sări peste umbra lui Mircea Cărtărescu. A ratat-o. Se zice că nimeni nu poate sări peste umbra lui. Şi ce dacă? Ştiam asta, dar din partea lui Cărtărescu aşteptam o infirmare. Cărtărescu ar fi trebuit să execute acest salt imposibil. Nu a vrut, nu a fost în stare? Nu contează. Contează doar că nu a făcut-o. A ratat. Grandios, dar parcă mai are vreo importanţă? Orbitor I+II+III rămân, desigur: doar că umbra pe care o aruncă e doar umbra lui Mircea Cărtărescu. Nu e Umbra. "

Raspunde acestui comentariu!


filozoful spune:

grait/a filiyoful

filozoful spunea... Domnule Doman, va spun un secret, dar nu mai spuneti la nimeni:popa are dreptate,curul este de fapt cel pe care se sprijina celebra pipa.

Raspunde acestui comentariu!


Dragos spune:

Domnule Tamaga

Nu fiti atat de sigur, prognozele politice sunt ca prognoza vremii. Va apreciez optimismul... dar lasam timpul si electoratul sa vorbeasca...

Raspunde acestui comentariu!


Adauga comentariul tau!

Alte titluri