Gabriela mărturişeşte: „Am trăit o poveste de dragoste cu Mircea Cărtărescu”

De Diana Popescu (2008-02-29 00:00:00)

Măreşte imagineaPe poeta Gabriela Zăvălaş Anghel, stabilită de mai mult timp la Bucureşti, am întîlnit-o de curînd la Centrul Cultural la „Zogrul” Doinei Ruşti. Ea mi-a dăruit recenta sa carte, „Efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă”, un fel de caleidoscop destul de consistent, un gen de corespondenţă versificată, apărută în condiţii bune de tipar la Editura „Amurg sentimental” din Bucureşti. Autoarea semnează pe copertă simplu, Gabriela, ca de altfel şi pe celelalte două volume: „Flacăra violet albastră” şi „De ce iubim bărbaţii”, o replică în versuri la „De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu. Se spune despre poet că ar fi făcut multe victime poetese, cică multe s-ar fi îndrăgostit de el. Gabriela se mărturiseşte la pagina 76: „în noaptea de 13 spre 14 decembrie 2004 am trăit o poveste de dragoste cu Mircea Cărtărescu, într-un delir de lectură”. Ce să înţeleg din text? Ce îmi convine. Cert este că eu nu m-aş uita la Cărtărescu nici să mă plătească. A!, are nişte plete interesante, în rest e un simbol inventat anume, aşa cum americanii îşi inventează cîte o vedetă, o aruncă în scenă şi o susţin cu intense campanii publicitare. Ţara asta are poeţi mut mai buni! Serios! Revenind la Gabriela, şi ea, ca şi mulţi alţi condeieri postmoderni propune o viziune caleidoscopică, fragmentară, plurală a trăirilor care provin din asumarea realităţii contemporane, marcate vizibil de asemenea caracteristici şi contradicţii. Textele aparţinătoare (corespondenţe versificate, o serie de texte publicate în diferite gazete) sînt un joc între dispersie şi unificare, dintre ironic şi tragic, dintre raţiune şi intuiţie, dintre corp şi spirit, dintre mărunţişuri şi sublim. Iată de pildă: „Sunt veterană-n conflictul cu viaţa/Spre veşnic canon, îndrumatu-m-a aţa/Cutremur, vulcan, potop şi arşiţă/Sub sternu-mi plăpînd e o luptă pestriţă.../mi-e frică de semeni, viitor şi de moarte/Dezgustată-s de mine, istorii ingrate”. Şi mai avem destule exemple: „Nu pretind posterităţii să-mi ridice o statuie/Nici cu lama mea de ras n-am să penetrez în U.E./Cartea nu mai e învăgă/Nu-s toţi purtători de togă/Premiile în Uniune/Au un dubios renume/orice gură spartă spune/Acordate nu-s pe bune” (subscriu; poemul a fost înmînat lui Cărtărescu, în 2004, în sala de curs a Universităţii Bucureşti). Poate cititorul accepta Gabrielei lipsa unei idei unificatoare sau se va revolta împotriva acestor cioburi ale realităţii din oglinda în care şi el se regăseşte poate şi se înţelege pe sine? Miza textelor propuse de Gabriela este încercarea de a-i fi înţelese trăirile şi ca pe un experiment literar, dar şi dintr-o perspectivă mai largă, care poate pune în evidenţă viziunea proprie despre lume a scriitorilor postmoderni în raport cu noile modele ale cunoaşterii. Radu Aldulescu spune în prefaţă, totodată contrazicîndu-se, că este o „poetesă naivă, aidoma pictorilor naivi”, atenţie vă rog, „a cărei miză creşte în proză şi eseu cum nu se poate mai miraculos”, dar că se bucură tare mult de „incredibilul curaj al reputatului critic şi istoric literar Alex Ştefănescu de a o desfiinţa (ce cuvînt inuman, brrr! – mă întreb cui îi revine dreptul de „a desfiinţa” poeţii ?!) anterior de două ori pe autoarea promiţătorului (aici dă cu „promiţătorul”) volum Efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă”. Domnii mei nu va mai apucaţi de scris prefaţă dacă tot o faceţi cu o călcătura moale şi cu alta tare! Nu toţi scriitorii buni, cum este şi cazul dumneavoastră, au talent de critic. Critica este o ştiinţă spun specialiştii, nu este pentru toate reverele, da? Să fim înţeleşi! Întorcîndu-mă, discursurile Gabriele sînt construite pe un model paradigmatic al discursului postmodern, articulat pe pluralism, pe temporalitate şi perspectivă, pe relaţia text-realitate dar şi pe rolul oralităţii în discursul postmodern. Discursul Gabrielei se bazează pe ideea că literatura, înainte de a fi un act de cunoaştere sau pentru a deveni cunoaştere, este un act de comunicare desfăşurat, prin intermediul textului, între doi poli extremi, autorul şi cititorul. Că poeta are strategii proprii în această întîlnire comunicativă şi că ea propune alte mutări, mai naive, chiar autoironice, pentru ca negocierea de sens între autor şi cititor să aibă loc, este oferta ei şi o primeşte cel interesat. Nu obligă pe nimeni la aceste forme ale discursului său, nu ne împarte cu forţa viziunea sa despre lume (şi artă), dacă acestea se suprapun sau, dimpotrivă, dacă rămîn paralele, perspectivele şi referinţele cititorului cu acelea propuse de textele Gabrielei. Iată doar cîteva elemente, pe care abordarea pragmatică a cărţii le poate lua ca reper.