Operaţia a reuşit, dar medicul a murit

De Mihai Ionescu (2012-01-22 20:39:26)

Măreşte imaginea

Pentru cei care au deschis mai târziu revista, le reamintim că am vorbit despre asemănarea flagrantă a PNL cu PRM, despre jocul de gleznă făcut de baronii PSD. Azi vom discuta despre aroganţa pedeliştilor, o aroganţă pe care dacă nu vor reuşi să o înţeleagă, electoratul îi va trimite în opoziţie.

Să o luăm cu începutul şi să spunem că trebuie să ai un IQ sub 70 să nu înţelegi că măsurile de austeritate luate de guvern în anul 2010 au dus la echilibrarea economică a României (e valabil chiar şi pentru deficitul de neuroni al lui Ponta sau Crin). Dar, există un dar ! Și aici, PDL-ul trebuie să înţeleagă următoarea parabolă.

Poporul român era un pacient extrem de bolnav, pe care toţi medicii care îl consultaseră din 1990 nu l-au ajutat cu nimic, eventual i-au administrat calmante, nici unul nu a fost în stare să-i spună ce are. Medicul din 2010 i-a făcut analize complete şi a găsit tumora. Adică, simplu spus, pacientul avea cancer şi trebuia operat numaidecât, altfel în foarte scurt timp acesta urma să moară.

Numai că pacientul român a încăput într-un spital clasic şi pe mâna unui medic bun dar foarte arogant. Un chirurg de excepţie dar lipsit de tact. Adică i-a spus clar pe 6 mai 2010 („te bag la cuţit”). Pacientul român, obişnuit cu ceilalţi medici blajini, dar incompetenţi, s-a speriat. Tonul dur al medicului, răceală şi cinismul acestuia înainte de operaţie l-au băgat în panică. Pacientul a încercat să spună ceva, dar nu a fost lăsat, chirurgul nostru nu avea chef de contradicţii, şi-a chemat asistenţii şi le-a cerut să-l pregătească de operaţie. În mintea lui, chirurgul ştia că operaţia este singura variantă de a-i salva acestuia viaţa, aşa că nu avea chef să vadă lamentaţiile şi frica pacientului.

Din păcate, această lipsă de compasiune i-a semănat pacientului nu doar panică ci şi ură. Mai ales că până în operaţie, pacientul s-a întâlnit şi cu ceilalţi medici care îl consultaseră (PSD şi PNL) care i-au băgat în cap alte trăznăi (că operaţia e periculoasă, doare şi nu are nicio şansă de reuşită. Că medicul este un chirurg slab, rău şi fără scrupule).

În fine, pacientul e pus pe masa de operaţie, anesteziat şi operat. Rece, mecanic, fără zâmbet. O operaţie din fericire reuşită. Tumora a fost extirpată, numai că timpul de recuperare era destul de îndelungat. Şi aici medicul a greşit enorm. În vizitele pe care i le făcea în rezervă, nu-l mângâia, nu-l întreba cum se mai simte, doar verifica pulsul şi bandajele. Evident că pacientul suferea, mai mult, când îl vedea pe doctor flirtând cu asistenta blondă, când vedea cam ce şpăgi se iau în spital şi cam ce opulenţă manifestă anumiţi doctori, începea să-şi piardă speranţă că se va însănătoşi. Şi din păcate aşa s-a întâmplat. Pacientul a devenit foarte ostil medicilor şi complet neatent la faptul că organismul lui îşi revenea.

Medicii ceilalţi (PSD şi PNL) veneau pe la el şi îi spuneau că starea lui e din ce în ce mai gravă, că medicul chirurg şi-a bătut joc de el, că operaţia a fost o mare prostie.

Şi uite aşa se face că specialistul nostru, care i-a extirpat pacientului român tumora, s-a trezit într-una din zile de vizită cu pacientul complet înzdrăvenit dar cu parul în mână fugârindu-l prin salon! Şi nu înţelegea de ce...

Orice medic chirurg dintr-o clinică din Viena, Berlin sau Londra când ştie că are o operaţie extrem de dificilă de realizat, vine la pacient, îl pregăteşte emoţional, petrece cu el zile în şir, e uman, e cald, chiar dacă joacă teatru. Dar acesta e adevărul, pacientul trebuie să înţeleagă că asta e singura varianta. Să aibă încredere în medic. Să se lase operat şi să vadă în el un salvator. Medicul nu trebuie să se intituleze el de unul singur Salvator. Trebuie ca pacientul să ajungă să creadă asta. Vulnerabilitatea unui pacient aflat cu spatele la zid este extrem de mare. Iar vizitele post operatorii (după aplicarea măsurilor de austeritate) trebuie să fie blânde, înţelegătoare, umane, pacientul să nu vadă cum tu eşti bine mersi şi flirtezi cu asistenta blondă sau pe alţi colegi de ai tăi, pe care pacientul ii vede cum numără şpăgile.