Curajul de a fi mamã

De Ramona Voiculescu (2012-01-14 02:01:25)

Măreşte imaginea

Cea mai bunã prietenã a mea, eu, a devenit mamã în urmã cu 13 ani, când avea doar 19 ani, trãind o iubire curatã, de adolescentã nebuna. Era îndrãgostitã asemeni pescãruşilor ce iubesc marea şi înaltul cerului. Doar cã el era pentru ea şi cerul şi marea.

Toatã lumea îi spunea cã a da naştere unui copil la o vârstã atât de fragedã va fi greşeala vieţii ei. Nimeni nu o încuraja, nimeni nu simţea tãria cu care ea se lupta pentru a apãra miracolul ce îi încununase iubirea. A cãutat alinare şi întelegere chiar şi în vorbele unui preot, sperând cã harul şi înţelepciunea lui o vor apropia mai mult mãcar de Dumnezeu.

Dar şi cel ce mijloceşte între Dumnezeu şi oameni i-a înşelat încrederea, spunându-i: “ Eşti tânãrã, copila mea. Lasã pruncul sã se întoarcã la îngeri de unde a venit, cã Dumnezeu e bun şi iertãtor.” A simţit atunci cum cerul se rupe în mii şi mii de bucãţi care îi cad peste suflet asemeni ploii de meteoriţi.

Lacrimile i-au izvorât din ochi încercând sã spele dezamãgirea ce îi sfâşia sufletul precum sfaşie lupul prada ce are încã respiraţia caldã. A fugit din bisericã fãra sã mai spunã nimic. Cuvintele îi erau sufocate de suspine. Rãtãcea pe strãzi, singurã printre oameni, dar cu gândul la copilul ei. Şi nu şi-a pierdut credinţa. A înţeles doar cã pentru a vorbi cu Dumnezeu nu ai nevoie de intermediari.

Când dupã nouã luni l-a ţinut pentru prima datã în braţe pe bãieţelul ei, s-a simţit cea mai fericitã femeie din lume. Avea senzaţia cã a cucerit Universul, pentru cã Denis era Universul ei.