De ce nu e deocamdată cool să locuieşti la Rm. Vâlcea

De Mihail Ionescu (2012-01-09 11:58:04)

Măreşte imaginea

Romeo Rădulescu poate intra în istoria modernă a municipiului Rm. Vâlcea, întocmai unui Atatürk, totul depinde de frecvenţa pe care o va găsi în comunicarea cu lumpen proletariatul cu pretenţii elitiste.

Pentru că:

Râmnicu Vâlcea este oraşul în care chiar nu se întâmplă nimic altceva decât o tăcere cuminte, incultă şi inodoră, tipică unei populaţii care, aşa cum spunea recent cineva, „nu a dat şi nu va da niciodată” o personalitate contemporană.

Râmnicu Vâlcea se află pe o axă a prototipului „cool” cu 10 ani în urma Bucureştiului, cu cel puţin 7-8 în urma Sibiului şi al Piteştiului, cu 4-5 în urma Craiovei şi cu 1-2 ani în urma Slatinei sau a Târgu Jiului. Da, acesta este adevărul, chiar dacă în fudulia lor nemotivată, râmnicenii se consideră exact pe dos. Din păcate, trebuie să le spunem că este chiar invers.

Acest oraş a beneficiat de un mare dezavantaj – izolarea geografică, care i-a conferit un peisaj absolut de vis, dar care l-a şi condamnat totodată la ofoarte mică interacţiune cu restul lumii. Cu alte cuvinte, acest oraş nu are nimic de oferit ca stil, ca rafinament, arhitectură, loisir, viaţă de noapte, Râmnicul, nu are un brand. Poate că tânărul primar Romeo Rădulescu, primul lider „cool” din istoria cetăţii, va reuşi ceva în acest sens.

Chiar şi cele câteva simboluri pe care ni le afişăm aşa... cu o opulenţă protocronistă ...sunt nişte „falsuri”. Noi nu suntem oraşul imnului, am forţat, în mod naiv, un citat al vremii şi facem pe deştepţii cu asta, deşi braşovenii, în demnitatea lor, zâmbesc mereu pe 29 iulie. Dintr-o boemie ardelenească nu ne arată obrazul.

Ne batem pe piept cu Mircea cel Bătrân, dar acesta e mult mai legat de Curtea de Argeş decât de Vâlcea. Ca o glumă sinistră, Vâlcea pentru el a fost doar opţiunea unui cimitir. Scriem cărţi pe care le citim între noi, tipărim 30 de gazete pentru 100 de cititori, în mare parte politicienii care le şi plătesc. E un spaţiu etanş în care ne credem buricul pământului, suntem în show-ul lui Truman, numai că toţi suntem nişte Trumani. Doar cei care ies se salvează.

Ne lăudăm şi noi cu ce găsim prin arhive şi încercăm să-i prostim pe alţii că aici s-a inventat roata, deşi adevărul este că aici a fost mult timp o tăcere, mai ales după ce am importat roata. Asta oricum am făcut-o târziu, când deja alţii foloseau avionul.

Râmnicul până prin anii 50, a fost doar un târg de bătrânei care flencăreau sus şi jos pe Bulevardul Mare, actualul T. Vladimirescu, de sub statuie şi până în zona gării, vreo 600 m de promenadă. Adică o stradă care se poate compara ca lungime cu o alee oarecare din parcul Herăstrău. Oraşul se întindea de la podul Vinerii Mari şi până la Lahovary. Dacă te urcai în primul plop, aveai o panoramă completă.

Era trecut pe hartă cu un cerculeţ gol de oraş mic, precum Alexandria, Vaslui, Slobozia… Tinerii, cum făceau 18 ani, plecau la studii şi nu se mai întorceau decât la vârsta pensionării, sau plecau în producţie la uzinele din Sibiu sau de la Craiova. Doar fetele mai rămâneau la o „Vâlceana (11 iunie)” să se specializeze în „panto-fiţe” şi în belit…piele.

Aşadar, ce putea să ofere modern şi interesant acest târg? Nimic, nu aveai nici un motiv ca să te opreşti prin el.

A venit industrializarea socialistă. Şi aşa a apărut, în fosta comună Râureni, colosalul combinat chimic, uzinele de sodă, iar prin anii 70 au demarat amenajările hidrotehnice. Ce au adus acestea? Din punct de vedere spiritual, mai nimic, sau în sens negativ, o, da ! Au adus multe. O mulţime proletară, lumea satului colectivizat, dezrădăcinată şi mutată în noile ansambluri de locuinţe – Ostroveni, Nord etc. Omul cu capra, cu găina, cu raţa, cu curca a venit la bloc. Tânărul absolvent de şcoală profesională - strungari, lăcătuşi, zidari, chimişti, producţia şcolilor de meserii din anii 70 -80 au adus un masiv avânt demografic, şi, iată că dacă în anii 50, populaţia Râmnicului abia ajungea la 55.000 de locuuitori, în anii 80 aproape că se dublează. Ajunge la peste 85.000 de locuitori.

Majoritatea făcea parte din aceia care schimbaseră opinca cu pantoful pentru întâia oară,iar uliţa sătească cu trotuarul. Vasile, Gigi, Mări, Vete, Ioni, şi alţi românaşi din satele Vâlcii şi din ale României veneau prin repartiţii la noul centru industrial. Lenele au devenit tanti Nuţi, ţaţele aşadar devin tanti, „nea” devin „tov”. Care primeşte şi articolul „Tov-ul” dacă era mare sculă. Moldoveni la TCH, la combinat – olteni, ardeleni - săreau din profesionale sau din facultăţile tehnice direct pe porţile uzinelor noi din Râmnic.

Aflux intelectual? Să fim serioşi, nu prea. Erau tinerii simpli care primeau repartiţii în cutiile de chibrituri ale noului oraş aflat în expansiune. Decretul i-a ajutat să se însoare şi să se înmulţească iepureşte. Nu aveau grija zilei de mâine. Lucrau în marile fabrici şi uzine. Partidul a ştiut ce aduce, de aceea nu a investit în teatre sau filarmonici, sau universităţi la Râmnicu Vâlcea. A investit în cârciumi. Au apărut Restaurante – Lotru, Olăneşti, Nord, Cina, Traian, Modern. Birturi, fără număr. Toate pentru ca familiile nou venite şi proaspăt închegate să aibă unde să-şi petreacă timpul liber, unde să bea o halbă şi să guste un mic.

Aşa probabil a prins revoluţia Râmnicul, un oraş aflat la aproape 100.000 de locuitori, din care mai mult de jumătate popor venetic, industrial şi fără pretenţii spirituale. De aceea, deşi face parte din categoria oraşelor mijlocii, aici, poporul nu avea mari opţiuni democratice. Pentru ei, Coman, un fost prim secretar comunist, era mai aproape sufleteşte decât un Walesa sau un Havel. Poporul râmnicean nu a fost prezent la revoluţie, a privit-o la televizor. În Râmnicu Vâlcea nu a existat nici un disident, nu a fost arestat nici un oponent, decât unii care fuseseră prinşi la Dunăre…

Generaţiile care au adus după revoluţie la Vâlcea un teatru, o filarmonică sunt, de fapt, copiii acestor venetici industriali, un hibrid între proletcultism şi emancipare. Dar această generaţie de vreo 40-50 de ani este mai mult concentrată în zona „profesoraşilor şi medicinimii”, copiii lăcătuşilor mecanici care au pus piciorul în anii 60-70 din sat, în Râmnic, la uzine şi fabrici. Acest grup merge încolonat la Filarmonică şi la Teatru. Nu sunt mulţi, cred că vreo o mie, maxim două mii.

Râmnicul nu are aşadar nimic cu pedigriu, nu are esenţă, are doar un amalgam plictisitor de provincie.

Rădulescu este primul primar altfel pe care l-a „achiziţionat” Râmnicul, poate după un Sorin Zamfirescu.

Are, deci, pe lângă, munca de administraţie, o misie grea, una apostolică, de a alunga plictisul din municipiu! De a-l face…bici.