SISTEMUL CĂCIULII - ELICE

De Constantin Smedescu (2011-12-10 11:32:32)

Măreşte imaginea Printre metodele prin care ideologia comunistă a reuşit să creeze omul nou, comunist în „gândire şi simţiri”, adaptat perfect la un sistem în care individul era nimic în comparaţie cu statul şi societatea, a fost şi cultul haiducului, a celui care lua de la bogaţi şi da la săraci. Care dintre cei care ne-am născut şi format în plin comunism nu privim cu admiraţie către eroi populari precum Toma Alimoş sau chiar personaje istorice precum Iancu Jianu, Pintea Viteazul etc.? Lăsând la o parte sărăcia şi împilarea care i-a determinat pe mulţi români să ia calea codrului, haiducia, oricum am interpreta-o, nu poate avea o justificare morală. Ori de la cine ai lua ceva cu forţa şi în orice scop, tot tâlhărie se numeşte. Poate că la nici un alt popor maxima biblică „să nu furi” nu a avut un atât de slab ecou ca în inima românului, aşa încât tindem să dăm dreptate acelor cercetători care susţin chiar o înfrângere a Bibliei în raport cu ethosul românesc tradiţional, cu rădăcini în preistorie. Ca să nu mai spunem că, o dată cu „înger, îngeraşul meu”, puiul de român învaţă pe de rost şi „căţeluş cu părul creţ” în legătură cu care se amuză grozav aflând că „fură raţa din coteţ” şi este prins tocmai cu „raţa-n gură”. Crescând în această mentalitate, ne mai mirăm când, la maturitate, românii demonstrează o adevărată predispoziţie în a-şi fura unii altora căciula?! Atât de maeştri devin în furtişaguri, că nici nu se mai poate distinge între cinstit şi hoţ, neghina se face totuna cu grâul şi se regăsesc împreună în făina socială. Singura distincţie posibilă este aceea între micile furtişaguri, cărora le spunem, cu oarece simpatie şi complicitate ascunsă, atunci când nu ne afectează direct, găinării, şi marile furtişaguri, adevărate tunuri care ne demolează în însăşi bazele noastre existenţiale. Căci hoţia se perfecţionează proporţional cu fiecare treaptă socială în sus, astfel încât la nivelul clasei politice, a conducătorilor politici, devine artă. În acelaşi timp, ea câştigă în greutate, astfel încât, de la acest nivel, fiecare „lovitură” afectează o masă tot mai mare de oameni.

Din fericire, din masa oamenilor de rând se ridică foarte puţini cu calităţi înnăscute de „tunari”, cei mai mulţi rămânând la condiţia de „găinari”. Pentru cineva care-şi propune să devină „tunar”, el trebuie să ştie că are nevoie de un mediu special, un fel de acvariu, iar viaţa politică din România reprezintă acest mediu special în care cine intră beneficiază imediat de microclimatul propice creşterii în volum, până la dimensiunile care să-i permită înghiţirea oricărui alt peşte. Şi odată atinse dimensiunile corespunzătoare, este suficient să surprindă pe oricine în apele lui teritoriale, că-l şi devorează cu o viteză care-l face de ruşine pe cel mai dotat piranha! Iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă au devenit într-o asemenea măsură atuurile acestei clase politice corupte şi impostoare, încât românul de rând, cu toată acea predispoziţie de care vorbeam, se simte străin de ea, trădat şi abandonat în mijlocul unui ocean de iluzii, pe care ei au grijă să fie tot timpul furtună. Pentru ca nimeni să nu mai vadă nici un ţărm, iar ei, pe „Olandezul zburător” al fărădelegii, să poată naviga în voie, în orice direcţie, propulsaţi de un sistem pe care eu îl numesc aici „sistemul căciulii-elice”.

Oricine ştie ce este o elice: în stare de repaus, două palete înfipte într-un ax. Dar când începe să se învârtească? Un timp, mai vedem paletele, dar de la o anumită viteză în sus nu mai vedem decât un cerc perfect, deşi paletele tot acolo sunt, înfipte în acelaşi ax. Nu s-a schimbat nimic, decât viteza de rotaţie. Păi, nu aşa stau lucrurile şi cu oamenii noştri politici, care se rotesc la funcţiile de conducere odată cu fiecare nouă guvernare? Cine mai stă să se uite la persoana fiecăruia, la capacităţile sale? Apartenenţa politică este raţiunea suficientă a promovării. Mai departe ştiu ei ce au de făcut. Ca să aveţi o idee mai exactă despre cum stau lucrurile, vă propun următorul experiment: luaţi 10 politicieni români, aşezaţi-i într-un cerc şi daţi-le o singură căciulă pe care să şi-o pună pe cap. Veţi vedea cum îşi fură unul altuia căciula cu o viteză atât de ameţitoare, încât se creează iluzia că toţi au căciulă şi că, de fapt, se salută între ei!

După acest sistem, al căciulii-elice, funcţionează întreaga viaţă politică în ţara noastră. Avuţia naţională fiind una singură, ca să se poată înfrupta cu toţii din ea, ei trebuie să se învârtească; cu cât mai repede, cu atât mai evident cei din afara cercului politicii vor avea senzaţia că avuţia naţională nu este furată, ci dimpotrivă, apărată! Acum, o anumită grupare politică se pregăteşte să iese din pădurile sărace şi mărăcinoase ale Opoziţiei şi să atace la drumul mare caravanele Puterii. Cu feţele supte de atâta foame, gălbejiţi, costelivi, anemici, dar fluturându-şi cuţitele pe deasupra capului precum haiducii lui Şapte Cai, ei ne cheamă în ajutor, să le umplem flintele cu votul nostru, promiţând să împartă cu noi toată prada. Până când vor începe să se învârtească...