CURĂŢAREA COŞULUI

De Constantin Smedescu (2011-11-27 07:55:01)

Măreşte imaginea Mulţi ani după 1989, din ce în ce mai dens şi mai negru, din coşul economiei naţionale s-a revărsat fumul tranziţiei. Era semnul care ne atrăgea atenţia că „arderea” nu are loc în cele mai bune condiţii. Lipsea oxigenul, adică legalitatea şi transparenţa, adică „materialul” pe care guvernanţii postdecembrişti l-au exclus de la bun început din procesul arderii. Acum suntem în faza de curăţare a coşului. Poate că am mai fi amânat încă mulţi ani această operaţiune inevitabilă, dar criza mondială a venit pe neaşteptate şi ne-a obligat să luăm primele măsuri. Şi vedem că este nevoie de noi măsuri în continuare, dacă nu vrem să ne înecăm în propria cenuşă.

Sigur, pe foarte mulţi dintre noi ne doare al naibii de tare când ne cad în cap bucăţi mari de ţiglă de pe acoperişul pe care s-au urcat coşari neatenţi şi nepricepuţi. E adevărat că noi i-am chemat, nu se urcau ei aşa, de capul lor, acolo unde nu le fierbe oala şi unde nici n-ar fi visat să ajungă dacă n-ar fi văzut cât de mare este dorinţa noastră de a ne vedea mai repede coşul curăţat de funinginea comunismului. Că nu mai puteam nici respira din cauza fumului care umpluse toate cotloanele, încurajând proliferarea tuturor vieţuitoarelor anaerobe şi obligându-ne să convieţuim cu ele. Numai că, odată cu deschiderea ferestrelor în 1989, fumul nu s-a risipit, dimpotrivă, a continuat, parcă şi mai negru, să ne înece şi să ne întunece nu numai privirile, ci şi minţile. Astfel încât, la mai vechea faună anaerobă pe care, de bine, de rău, ajunseserăm să o tolerăm, s-a adăugat o specie de rozătoare pe cât de vorace, pe atât de prolifică. Şobolani, popândăi, hârciogi au năpădit tarlaua în urma secerişului din decembrie 1989 şi au săpat reţele nesfârşite de galerii subterane, aşteptându-se ca terenul de deasupra, pe care până atunci răsărise mai mult neghină, să fie semănat din nou cu grâu curat.

Când americanii bombardau Belgradul, în timpul războiului din Yugoslavia, şi nimereau din greşeală obiective civile, îşi treceau greşeala, cu un cinism de care numai cei atotputernici sunt capabili, la capitolul „pierderi colaterale”. Bun, dacă aţi reuşit să înlăturaţi comunismul, să fiţi mulţumiţi cu atât, ar zice guvernantul român, ce mai contează că muriţi de frig şi de foame, în casele voastre, mai repede decât pe vremea comunismului?! Şi, mergând mai departe cu analogia, dacă de pe unele acoperişuri mai cade câte o ţiglă în capul unui nevinovat, asta e, cauza nu e coşarul incompetent şi corupt, a cărui intenţie nobilă e curăţarea coşului, că nu de altceva s-a urcat el pe acoperiş, ci tocmai acoperişul, slaba lui rezistenţă din cauza celor care s-au urcat înaintea lui şi au făcut treabă de mântuială. La drept vorbind, s-ar putea să fie şi asta o cauză, căci, de prea mulţi ani, prea multe carii au ros în grinda sufletului nostru, de a ajuns acesta să nu mai poată susţine niciun fulg de speranţă. Atâtea guvernări care s-au perindat după 1989 pare că au fost ele însele la originea groaznicului cataclism ce a urmat, de am ajuns acum, cei mai mulţi dintre noi, să rătăcim prin pulberi radioactive. Graba şi lăcomia cu care s-au repezit la guvernare au pus în evidenţă aspecte de genul celor pe care le manifestau vânătorii primitivi la împărţirea prăzii. Înşfăcarea unei hălci cât mai mari din trupul mamutului ucis a fost însoţită de un fel de dans ritual, prelungit până în zori, urmat de somnul nepăsării faţă de necazurile celor mai puţini dotaţi în ce priveşte iuţeala de mână.

Dacă în primii ani de după 1989 o duceam rău, puneam acest lucru pe seama tranziţiei. Încă puţin, ne încurajam reciproc, şi o să vedem luminiţa de la capătul tunelului. Dar trenul speranţelor noastre se târa extrem de anevoios pe nişte şine strâmbe şi înfundate în solul moale al corupţiei şi fărădelegii, astfel încât, atunci când să zicem şi noi, prin 2007-2008, slavă Domnului, iată lumina, un nou tunel, de data aceasta al crizei mondiale, ne-a înghiţit din nou, iar biata locomotivă a mult visatei noastre prosperităţi pare că a deraiat într-o vale a plângerii de unde nicio macara n-o va mai putea scoate vreodată. Oricum ar fi, lucrul cel mai important care mi se pare că trebuie făcut acum, înainte de reaprinderea focului în cazanul economiei naţionale şi înainte de o nouă iarnă nucleară a sărăciei, este curăţarea coşului. Cu atâta funingine depusă pe pereţi, pericolul de incendiu este permanent. Câtă vreme marii mafioţi, văzuţi şi nevăzuţi, care parazitează prin părţile calde ale economiei, rămân acolo unde corupţia şi traficul de influenţă i-a propulsat, nu va putea fi înfipt nici măcar un pilon de susţinere. Ne vom afla tot timpul în postura unui meşter Manole contemporan, care nu înţelege de ce tot ce construieşte ziua se prăbuşeşte noaptea...