Nu-i datorez nimic lui Ion Diaconescu

De Mircea Mărgărit (2011-10-15 03:00:49)

Măreşte imaginea

Pînă în 1947 a fost prea tînăr, ca să însemne ceva în politică. Între 1947 şi 1964, a fost în închisoare. Între 1964 şi 1989, a trăit, ca noi toţi, sub comunişti. În 2000,piere în pustia politică, o dată cu partidul pe care l-a condus spre un dezastru din care nu şi-a mai revenit.

Ăsta este, pe scurt, cursul vieţii lui Ion Diaconescu, din care rezultă că întreaga lui activitate politică "în slujba poporului" a durat 10 ani.

Recent răposatulului i s-au închinat necrologuri dintre cele mai emoţionante, deşi grozav de laconice la capitolul merite, unde, la loc de frunte figurează cei 17 ani petrecuţi în puşcăriile comuniste. Şi cam atît, în afara unui vag definit merit de a fi apărat democraţia.

Aşadar, lui Diaconescu ar trebui să-i fim recunoscători, pentru că a stat 17 ani în închisoare, dar trebuie să trecem cu vederea faptul că Corneliu Coposu i-a dat pe mînă un partid şi el l-a făcut praf în numai patru ani, că ţara i-a dat guvernarea pe mînă şi el şi-a bătut joc şi de guvernare, şi de ţară? Să-i fim recunoscători, că ţărăniştii au avut preşedinţia, parlamentul şi guvernul şi nu au fost în stare de nimic, cu toţi cei 15 mii de specialişti pe care îi avea?

Dacă vreţi, puteţi să-i fiţi recunoscători pentru suferinţele îndurate în închisoare şi puteţi să-i treceţi cu vederea marile şi răsunătoarele eşecuri care au marcat guvernarea CDR, între 1996 şi 2000.

I-l puteţi trece cuvederea pe Emil Constantinescu, la fel pe Victor Ciorbea, pe Radu Vasile şi pe alţi inepţi care, prin felul în care au guvernat, le-au permis comuniştilor să revină la putere, atunci cînd părea că fuseseră daţi la o parte pentru totdeauna.

Puteţi să faceţi toate lucrurile astea, pentru că, nu-i aşa, de mortibus nihil nisi bene.

Şi totuşi...

Ţărăniştii argeşeni îi reproşează lui Constantin Nicolescu că nu l-a făcut fiu al Argeşului pe cel născut la Boţeşti, temeiul pentru care zic ei că ar fi trebuit să i se acorde acest titlu fiind, evident, cei 17 ani de puşcărie.

Hai să lămurim şi treaba cu puşcăria asta.

În necrologurile despre care vorbeam, apare uneori cuvîntul martir, adică Ion Diaconescu a fost martir.

Inexact.

Potrivit dicţionarelor, "este numită martir sau mucenic o persoană care moare pentru credinţa sa religioasă. Termenul de martir se mai aplică şi celor care îşi dau viaţa pentru o altă cauză nobilă, de exemplu cei ce mor pentru ţara lor în timp de război."

Aşadar, ca să fii martir, trebuie să fii mort, altminteri nu se poate, nu eşti martir, cînd mai trăieşti 47 de ani, după ce ieşi din închisoarea în care ai intrat pentru o cauză nobilă.

Dar să nu ne poticnim în dispute filologice şi să acceptăm, prin derogare, şi un martir viu.

Problema e că, într-un fel, Ion Diaconescu şi-a mîncat dreptul la recunoştinţa şi la admiraţia noastră, în clipa în care a pus un preţ, în euro, pe suferinţa lui.

Dacă nu mă înşel, martirul viu a cerut despăgubiri de aproape un milion de euro, pentru suferinţele îndurate în închisoare, cam cincizeci de mii pentru fiecare an de temniţă.

Aşadar, în locul admiraţiei şi recunoştinţei noastre, Ion Diaconescu a preferat banii, şi-a vîndut ipoteticul martiriu pe un milion de euro. Aşa a vrut el, a cerut despăgubiri, a făcut cereri şi memorii, a socotit şi a evaluat suferinţa, a măsurat-o şi a cîntărit-o, i-a stabilit un preţ, nu a primit, pe neaşteptate, o despăgubire pe care nu o ceruse şi pe care putea să o refuze sau să o doneze pentru săraci.

Cu alte cuvinte, plătindu-i banii ăştia, ţara şi-a achitat orice obligaţie faţă de el şi faţă de suferinţele la care l-a supus (deşi, de fapt, banii nu i-a primit de la ăia care l-au băgat în închisoare).

Contul lui Diaconescu cu ţara e pe zero, martirul şi-a vîndut coroana de spini şi, zic eu, o dată cu ea, şi dreptul de a reclama recunoştinţa noastră "pentru suferinţele îndurate".

Dacă tu, dragă cititorule, vrei să-i fii recunoscător şi în condiţiile astea, eşti liber să o faci.

Eu consider că nu-i mai datorez nimic lui Ion Diaconescu, pentru că, în loc de recunoştinţă şi respect, a vrut de la mine bani. Pe care i-a primit, deci sîntem chit.

Sursa fotografiei: cotidianul.ro

Recomanda articolul