Adrian Păunescu şi izmenele lui Tănăsoaica

De Mircea Mărgărit (2011-08-01 02:29:15)

Măreşte imaginea

Domnul Petre Tănăsoaica dă izmene pe călător şi pe urmă se plînge că rîde lumea de el că e cu fundul gol!

Aşa cum arătam în articolul Un editorial cu chiftele artistice, domnul Tănăsoaica publică un editorial care începe cu o greşeală de gramatică. Nu e mare greşeala, în schimb e a dracului de jenantă.

Într-un comentariu la articol, domnul director al Vieţii Vâlcii susţine că editorialul împricinat a fost dictat prin telefon şi a fost supervizat de o profesoară de limba română, cele două elemente ducînd, în final, la greşeala despre care vorbeam. Aşadar, nu editorialistul a greşit, ci corectura ziarului.

Deşi am mai auzit basme cu cocoşul roşu, o să iau de bună ideea că profesoara a greşit din neştiinţă, ceea ce mi se pare ciudat, sau a greşit cu bună ştiinţă, încercînd astfel să-l compromită pe director, ceea ce chiar şi celor mai posace dintre curci li s-ar părea de un haz nebun!

Oricum ar fi, domnul Tănăsoaica plăteşte faptul că a dat izmene pe călător, încrezîndu-se, naiv, că ăla, călătorul, o să i le şi aducă înapoi.

Acum răul a fost săvîrşit şi dacă eu înţeleg situaţia, că a avut domnul director unde să mi-o explice, cred că şi cititorii ceilalţi merită o erată, o notă în care să li se explice cum devine cazul, ca să înţeleagă şi ei ce e cu greşeala aia şi să nu rămînă cu impresia că domnul Tănăsoaica are dificultăţi cu limba maternă.

Cum asemenea episoade neplăcute s-ar putea repeta, o să-i împărtăşesc domnului director cîte ceva din experienţa mea cu Adrian Păunescu, poate găseşte acolo o cale să prevină recidiva.

Aşadar, am lucrat cu Adrian Păunescu din augut 2007, pînă în octombrie 2010 şi am realizat împreună cam 160 de numere din Flacăra lui Adrian Păunescu. Totuşi, în trei ani şi cîteva luni, nu ne-am întîlnit decît o dată, în octombrie 2008, în ziua în care a murit Dobrin.

Toate cele 160 de numere de revistă, aproximativ 2.500 de pagini au fost create de mine, la Piteşti, în 160 de nopţi, pagini pe care apoi le trimiteam pe mail sau pe messenger,în format pdf, la Bucureşti unde omul le vedea şi apoi îmi transmitea la telefon modificările.

Firesc, cea mai mare importanţă o acorda textelor proprii şi nu se declara mulţumit decît atunci cînd şi ultima virgulă era la locul unde credea el că trebuie să fie. Iar ultimul număr de revistă, lucrat în ultima miercure din octombrie 2010, l-a văzut în spitalul în care a şi murit pe 7 noiembrie.

Ca o paranteză, să spun că, după moartea poetului, revista continuă prin efortul fiicei lui, Ana-Maria, care are 21 de ani, şi că, în ultimele şase luni, trimiteam paginile la Lisabona, acolo unde fata se afla cu o bursă de studii.

Vă spun lucrurile astea, domnule Tănăsoaica, pentru că în epoca computerului portabil şi a comunicării prin Internet, v-ar fi foarte simplu să le cereţi angajaţilor să vă trimită măcar pagina cu editorialul dvs., ca să-l vedeţi şi să-l aprobaţi pentru tipar. Tot deranjul nu v-ar lua decît cinci minute, în cel mai rău caz, şi nu aţi mai fi obligat să daţi, cum spuneam, ipotetice izmene pe călător, cu riscul inerent de a rămîne în fundul gol.