Domnului preşedinte Nicolescu, cu multă dragoste şi o doză de dispreţ

De Gheorghe Smeoreanu (2011-07-16 22:37:48)

Măreşte imaginea

Domnule preşedinte,

Oricât vi se va părea dumneavoastră de ciudat, fiindcă sunteţi un om distant şi rece, nu de altceva, precum şi indiferent cât de mult vor sări de fund în sus sfătuitorii servili şi oportunişti pe care i-aţi avut şi îi aveţi, încep această scrisoare deschisă prin a vă mărturisi că nutresc pentru omul Nicolescu oarecare sentimente de dragoste.(Îi sfătuiesc pe... sfătuitorii tembeli să nu facă jocuri semantice tip Vanghelie la ideea că nu mi-ar mai plăcea femeile şi mi-aţi plăcea domnia voastră, fiindcă nu e cazul). Am aceste sentimente, nu îmi e deloc ruşine să o mărturisesc public,le-am mai afirmat şi cu altă ocazie, iar originea lor trebuie să o cautaţi în zecile, poate sutele de prilejuri fericite în care ne-am întâlnit: aniversări, zile onomastice, baluri de caritate, lansări de carte, serbări ale ziarelor pe care le-am lansat etc.

Daţi-mi voie să spun, zâmbind, că această dragoste a mea pentru dumneavoastră nu s-a dorit şi nici nu a fost, ca să zic aşa, împărtăşită, pentru motivul obiectiv că sunteţi din naştere - şi deci nu e vina dumneavoastră - un om închis sufleteşte faţă de oricine din afara familiei, sunteţi permanent lucid, criptic, analitic şi atent să obţineţi întotdeauna un avantaj, fie el şi numai unul de imagine. V-am perceput ca fiind astfel imediat ce v-am cunoscut şi niciodată nu mi-aţi contrazis prima impresie, dar pentru mine asta nu a fost, credeţi-mă, cu supărare. Într-o lume a politicienilor locali foarte anostă, plină de bărbaţi proşti, urâţi, meschini, frustraţi, eraţi precum Gulliver în ţara piticilor şi mă mândream cu amiciţia dumneavoastră, chiar dacă ştiam că este, fiindcă asta-i viaţa, una interesată, încercând să mă fac că nu observ micile sau marile perfidii pe care, din păcate, nu reuşeaţi să le ascundeţi întotdeauna. În fine, aş putea glosa mult pe această temă, fiindcă eu sunt un ziarist cum nu prea e bine să fii, adică nu doar pasionat, ci şi pasional şi din nefericire mă raportez mai întotdeauna la personajele importante ale articolelor mele şi cu sufletul, nu doar cu mintea. Nu e însă asta problema dumneavoastră, e problema mea, defectul meu. Aşa fiind, aş fi putut să vă urăsc dacă acest sentiment mi-ar fi cu putinţă, dar nefiindu-mi, v-am iubit, iar cu asta voi încheia partea "lacrimogenă" a scrisorii.

>

Abordez acum partea să-i zicem mercantilă a acestei relaţii de cincisprezece ani dintre jurnalistul care sunt şi personajul politic care sunteţi. În pofida unei anumite percepţii, trebuie să o spun public şi să o recunoaşteţi tacit că nu pe bani s-a întemeiat comunicarea dintre noi doi, ci pe faptul că din start am înţeles fiecare că în domeniul nostru eram, cel puţin la momentul zero al relaţiei, cei mai buni. Sunt bucuros acum, văzând cum stau lucrurile pe dedesubt, să remarc cu autoironie că suma totală a contractelor şi facilităţilor de care m-am bucurat din partea dumneavoastră, într-un deceniu şi jumătate în care am condus trei cotidiane, nu depăşeşte comisionul care se lua în genere la 250 de metri de asfalt. Îmi vine să şi râd scriind aceste lucruri, fiindcă am uitat să vă spun că am ştiut întotdeauna cu ce sume uriaşe v-aţi cumpărat în tot acest timp bunăvoinţa jurnaliştilor care v-au şantajat, au pus presiune pe dumneavoastră, ori pur şi simplu, scuzaţi expresia, v-au scuipat în ochi. Ştiam şi vă compătimeam, zicându-mi că presa nenorocită hărţuieşte un om - vai de mine ! - atât de altruist ca domnia voastră.

Fiindcă asta a fost iluzia mea, domnule preşedinte, că aţi fost un altruist,unul tenace, unul talentat, un om care a lucrat doar pentru semenii săi, mituind cât a fost de mituit, până la cel mai înalt nivel, doar pentru a fi lăsat să îşi ducă opera la îndeplinire. Vă deplângem chiar intuind riscul la care vă supuneaţi pentru a colecta banii care trebuiau transportaţi mai departe, la Bucureşti, pentru ca opera dumneavoastră patriotică şi ...revoluţionară să poată fi dusă neştirbit la îndeplinire. Mă şi gândeam, visând cu ochii deschişi, unde va fi amplasată, peste ani, statuia dumneavoastră şi mă consideram norocos că v-am fost contemporan.

Ce glumă sinistră, privind lucrurile retrospectiv !

O glumă, într-adevăr şi încă una proastă, fiindcă rechizitoriul apărut, cele care vor apărea, precum şi procesul pe care îl aveţi cu ANI, şi despre care încă nu se vorbeşte, dar mai ales transcrierile convorbirilor dumneavoastră telefonice cu actualii martori şi învinuiţi ne arată că lucrurile stateau tocmai pe dos, adică nu statuie vi se va ridica dumneavoastră, of, Doamne, ci o piramidă de dovezi ale nepotismului neruşinat şi furios (îmi pare rău dar nu am alţi termeni la îndemână) cu care aţi acţionat în tot acest timp. Pentru fiecare euro investit în judeţ aţi simţit nevoia, domnule mare om şi preşedinte, să reţineţi câteva centime pentru gineri, nepoţi, nevastă şi copii, ca şi cum în Argeş moneda euro ar fi fost cotată acasă la familia Nicolescu.

Ssssst ! Vă rog eu frumos...Vă rog să nu spuneţi nimic, să nu vă victimizaţi, ştiţi bine ce urmează să apară, adică lucruri mult mai jenante decât cele apărute deja, chestiuni de amănunt, nu neapărat având corespondenţă în Codul Penal, dar având de a face cu codul obrazului şi al caracterului. Şi sunt convins că în sinea dumneavostră îmi mulţumiţi că nu vă arunc în faţă tot ceea ce este, ceea ce simt, ceea ce gândesc.

>

Iarăşi vă rog să îmi mulţumiţi că nu spun mai mult, aş putea transcrie declaraţii ale celor din preajma dumneavoastră faţă de care stenogramele DNA sunt simple poezii de amor, dar atunci ar înseamna că vă oblig să plecaţi, câtă vreme eu vreau ca decizia să vă aparţină, liberul arbitru să vă salveze ca pe un domn ce trebuie să fiţi, ca pe un lord al zonei acesteia, ca pe un erou, chiar şi doar unul local.

Mă pregătesc să închei această scrisoare scrisă chinuit şi fragmentat şi pe care nu credeam să o scriu vreodată, fir-ar ceasul nenorocit în care m-aţi obligat să o fac. Fie vorba între noi, niciodată nu m-am simţit mai neputincios în faţa tastaturii, niciodată nu am fost atât de conştient de imposibilitatea de a-i spune cuiva totul. Mulţumiţi-vă că am spus cum am spus, am spus ce am spus şi nimic mai mult, mai ales că nu am de gând să revin asupra chestiunii. E prea dureros să trebuiască să amestec dragostea cu dispreţul şi solidaritatea cu penibilitatea.

Vă spun însă ceea ce cred că trebuie să faceţi, neapărat trebuie să faceţi pentru a mai salva ceva. Trebuie să vă retrageţi, domnule preşedinte, să vă luaţi destinul în mâini, să vă plătiţi greşelile singur şi nu cu ajutorul iluzoriu al funcţiilor pe care le deţineţi, al oamenilor pe care i-aţi sprijinit politic şi economic, ori al destinului care, chipurile, v-ar fi nedreptăţit. În paranteză fie spus, am făcut şi eu greşeli, nu de natura şi gravitatea celor comise de dumneavoastră, dar am ştiut să le plătesc doar eu, fără să-i implic pe cei apropiaţi, aşadar ştiu ce vorbesc, ştiu că acest lucru se poate şi deci vi-l recomand. Încercaţi, doare, dar nu se moare din asta.

Încercaţi, fiindcă altminteri riscaţi să vi se spună în faţă să ieşiţi afară, iar dacă dumneavoastră aţi ajuns să riscaţi să suportaţi acest lucru, mie îmi va veni extrem de greu să aflu că vi s-a şi întâmplat. Dacă insistaţi să vă agaţaţi de marginile unui destin sublim care mai are un pas şi devine ridicol, vă vor spune să plecaţi oamenii din consiliu care privesc năuciţi la modul în care vă folosiţi în continuare puterea, la felul în care în continuare telefonaţi, atribuiţi, plătiţi, promiteţi şi sfidaţi, vă vor spune-o cei de la partid, pe care îi obligaţi să trăiască ţinând, scuzaţi-mi expresia, mortul în casă, pe căldura asta, aleluia. Iar mortul viu de la etajul patru, aţi înţeles-o, sunteţi dumneavoastră, domnule preşedinte, dumneavoastră, nu altcineva.

În concluzie, sfatul unui om care vă iubeşte în sensul că vă vrea tot binele din lume este să vă salvaţi demnitatea, să nu încheiaţi totul într-o baltă de laşitate şi dispreţ. Lăsaţi oamenii să vă regrete, nu le staţi în gât ca un os de peşte, lăsaţi presa să îşi amintească de dumneavoastră cu bucurie şi respect, nu o obligaţi să vă apere buimac şi neconvingător.

Mai ales şi mai ales,nu daţi vina pe Andrei pentru tot ceea ce vi se întâmplă, nici măcar pentru acest articol vă sfătuiesc să nu daţi vina pe respectivul om, fiindcă aţi fi încă o dată în situaţia de a vă plânge singur de milă fără motiv. Pe de altă parte, nu vă bizuiţi, domnule preşedinte, pe influenţa pe care USL ar putea-o avea asupra instanţelor peste un an şi jumătate sau, eventual, de teamă, chiar mai devreme. Suntem în Europa, undeva la Bruxelles cazul dumneavoastră e cunoscut şi nimeni nu îşi va permite să vă scoată bazma curată în faţa atâtor şi atâtor probe de drenare spre familie a banului public.

Iată că am spus-o şi pe asta, fiindcă asta este problema, indiferent de ceea ce vor spune avocaţii, ori vor nega, în mod ipocrit, apropiaţii. Cel mult, dacă vreţi o interpretare care să vă justifice, puteţi recunoaşte că cinstitul şi patriotul Constantin Nicolescu a avut parte de o familie deloc patrioată. Vedeţi ce ridicol ? Aşa încât mulţumiţi lui Dumnezeu că dumneavoastră şi nu soţia sau copiii dumneavoastră vor purta din nou cătuşe.

În orice rău, există un bine.

Haideţi să închem aici, domnule preşedinte, să încheiem însă dezvăluindu-vă un secret. Nici nu ştiţi, nici nu vă imaginaţi ce mult aţi cîştiga, pe toate planurile, punând punct celor două preşedinţii principale şi celorlalte preşedinţii de comitete şi comiţii pe care le aveţi. Scuturaţi-vă un pic de instructajele primite odinioară, de sfaturile otrăvite primite în această perioadă, de toată idolatria care s-a aşezat, ca un strat gros de untură, asupra personalităţii dumneavoastră. Scuturaţi-vă de tot acest noroi şi încercaţi să vă uitaţi în oglindă, fără cravată, fără epoleţi, fără decoraţii, fără lumânări aprinse la şedinţele eparhiale, fără paharul protocolar de whisky în mână, fără nimic. Veţi vedea, probabil, un om bun, care a vrut prea mult să fie iubit de ai săi nu pentru ce este, ci pentru ce are şi poate să le ofere.

Un om bun şi nimic mai mult, ceea ce e mai mult decât...

suficient, domnule preşedinte.