Darius Vâlcov deţine acea piatră rară a lucidităţii

De Dumitru Sârghie (2011-07-02 01:03:04)

Măreşte imaginea

Într-o vreme, când dictatura a devenit tot mai atractivă, Darius Vâlcov, preşedintele PDL Olt şi primarul Slatinei, se comportă ca un politician normal. Încălcând uneori directivele propriului partid (vezi relaţia sa contorsionată cu transfugii de la UNPR Olt) şi respingând (ce-i drept, cu atenţia mărită şi cu o subtilitate caracteristică unui tânăr hârşit în dedesupturi politice) postura de marionetă al cărei prototip naţional este premierul Boc. Emil Boc conduce un guvern care se întoarce foarte des la locul crimei, adică la aceleaşi victime dintotdeauna ale regimurilor despotice: pensionarii, profesorii, bugetarii, tinerii şi muncitorii… Se usucă florile, seacă fântânile, mor albinele şi fluturii, pe acolo pe unde trec căpcăunii lui Traian Băsescu.

Sper să nu fie doar o iluzie de-a mea, însă Darius Vâlcov nu a abdicat definitiv – precum Băsescu, Boc şi Elena Udrea – de la valorile morale care sunt eterne, în raport cu valorile materiale iremontabil degradabile. Într-o mare de disperare, Darius Vâlcov reprezintă firicelul de speranţă al unor slătineni care – în 2004 – au trimis la pensie pe toţi urmaşii comuniştilor aciuaţi în PSD, pentru a naşte – în continuare – monştri. În acest deşert moral, copiii noştri – generaţie deja obosită, caută să distingă între modele precum Bercea Mondialu’, Mircea Băsescu, Adrian Copilul Minune, alte perso-nulităţi locale create după chipul şi asemănarea lui Traian Băsescu, să distingă între toţi aceştia şi Darius Vâlcov – cel care, în ciuda deşertului naţional produs de PDL, nu ne-a luat dreptul la optimism. Ştiu, o să-mi spuneţi cu toţii că taman ce iese din PDL şoareci mănâncă… Metoda asta de a-i cataloga la grămadă pe toţi membrii unei formaţiuni (fie ea şi antiromânească, aşa cum e considerat PDL-ul), este una de tip ceauşist. Oamenii trebuie judecaţi individual, după faptele lor şi, dacă veţi avea răbdarea să procedaţi aşa, veţi constata că (prin tot ceea ce a făcut), Darius Vâlcov nu este complice la prăbuşirea speranţei noastre. Dimpotrivă! Faceţi un sondaj profesionist şi veţi constata că slătinenii nici nu regretă, nici nu se ruşinează că l-au reales pe Vâlcov în 2008, aşa cum regretă şi se ruşinează românii că l-au reales pe Traian Băsescu, în 2009. Nu fac apologia lui Darius Vâlcov, ci încerc să fiu cât se poate de obiectiv, neavând însă nicio ezitare în a-i spune primarului nostru că este înconjurat şi discreditat zilnic de o seamă de lichele, oportunişti şi profitori de joasă speţă.

Cu siguranţă, Vâlcov îi ştie şi îi cunoaşte pe aceştia şi – cu siguranţă – dacă nu cumva este şantajabil, el poate să se debaraseze de ei, fără nicio remuşcare. Fiindcă – vrem sau nu vrem – Darius Vâlcov face parte din categoria acelor politicieni care înţeleg durerea celor mulţi şi ştie cât de puţin le trebuie acestora, ca să fie fericiţi.

Nu există dispreţ mai nemăsurat decât cel al lui Traian Băsescu faţă de români, iar Darius Vâlcov este conştient de acest lucru. El se află, însă, între ciocan şi nicovală, între conştiinţa sa şi dictatura propriului partid şi – de aceea – slătinenii speră (ca şi subsemnatul) că, mai presus de a fi pedelist, Darius Vâlcov e un bun român. Că deţine acea piatră rară a lucidităţii… Aşa să-i ajute Dumnezeu!