STÂNGA LUI ION TOMA

De Constantin Smedescu (2011-06-04 10:10:04)

Măreşte imaginea Orice s-ar zice, continui să cred cu toată puterea în idea socialistă. Care a eşuat în Rusia lui Lenin, crezându-se că se poate sări peste capitalism. Aceasta a fost marea eroare şi diferenţa esenţială faţă de Marx, în a cărui optică trecerea la socialism trebuia să se facă de pe poziţiile celui mai dezoltat capitalism. Şi nu printr-o revoluţie sângeroasă, aşa cum au crezut Marx şi Engels în tinereţe, sub influenţa avântului revoluţionar european de la 1848, ci pe calea democraţiei parlamentare şi pluripartidiste, aşa cum au recomandat în ultimele lor lucrări, mai ales Engels, dar ţinute secrete, mult timp, în toate regimurile de dictatură a proletariatului. Tocmai pe această cale s-a făcut trecerea la socialism în cele mai dezvoltate ţări din lume. Numai că, din cauza încărcăturii ideologice a acestei idei şi a asocierii ei cu abuzurile şi celelalte atrocităţi din ţările care au transpus-o prematur în practică, e greu de presupus să se recunoască vreodată ca socialiste ţări precum SUA, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Germania etc. Dar realitatea este că, între timp, sub influenţa mai ales a sindicatelor, dar şi a înseşi forţelor pieţei, capitalismul a fost semănat cu atâtea elemente de socialism, încât din el a mai rămas doar foarte puţin. Şi nimeni nu ştie cât va mai rămâne din el după ce actuala criză mondială nu va mai tulbura cu undele ei de şoc apele dezvoltării. Lumea întreagă pare că se pregăteşte de o schimbare radicală în ceea ce priveşte fundamentele ei. Capitalismul se pare că a atins acel prag de care vorbea Marx, dincolo de care nu se mai poate merge pe aceleaşi baze.

De necesitatea unei schimbări adânci în vechiul mers al lucrurilor se pare că s-au convins şi guvernanţii români. De fapt, s-a înţeles, în sfârşit, că pentru a ajunge la bunăstarea din Anglia, Franţa, Germania etc., trebuie mai întâi să construim capitalismul! Aici am greşit noi, după 1989: că am crezut că putem sări peste capitalism! Adică peste adevăratul capitalism, în care incompetenţii şi leneşii nu au nicio şansă, în care nimeni nu-şi poate asigura confortul material dacă nu munceşte bine şi din răsputeri. În loc să facem din eficienţă şi performanţă un fel de nouă religie, dimpotrivă, am construit un sistem al corupţiei şi fărădelegii pentru care tot iadul ne aplaudă. În loc să facem legi clare şi să proclamăm domnia legii, noi am ales haosul legislativ şi am lăsat să-şi facă de cap iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă. Iar de când actualii guvernanţi au început să cureţe grajdurile lui Augias, chiar dacă încă nu cu mijloacele cele mai adecvate, se găsesc destui care să sară ca arşi din staulele lor călduţe, considerate ferite din calea oricărui vânt de schimbare. Mai mult, oamenii lui Ion Iliescu, de pe urma cărora, în cea mai mare măsură, ne-am ales cu munţii de bălegar postdecembrist, se străduiesc din toate puterile să minimalizeze această operă heracleeană şi chiar să o întoarcă împotriva autorilor ei; care sunt demonizaţi, satanizaţi pe majoritatea canalelor media.

Iată însă că multora dintre oamenii lui Iliescu li s-a arătat lumina Damascului şi îi vedem acum mărşăluind pe banda dreaptă a drumului. Au trecut de pe stânga pe dreapta, considerând probabil că nu se poate merge pe stânga până nu e consolidată dreapta. Adică, fără să se convertească, au acceptat să contribuie la marcarea întregului drum cu semne de circulaţie pe care toţi să le respecte. Unul dintre ei este şi senatorul Ion Toma, care, trecând la UNPR, a ţinut să precizeze: „Sunt un om de stânga şi înscrierea mea în UNPR este un pas firesc”. Tot atât de firesc, am adăuga noi, precum călătoria lui Dante prin lumile supranaturale. Graţie geniului păgân al lui Vergiliu, Dante scapă totuşi din infernul pe frontispiciul căruia citise această propoziţie a disperării: „Lăsaţi orice speranţă, cei care intraţi aici”! Cum? El scapă din abisul infernului punându-şi capul în locul picioarelor şi picioarele în locul capului, adică susţinând contrariul dogmei. În această condiţie, el urcă din nou la lumină, slujindu-se de însuşi demonul ca de o scară monstruoasă; el scapă de spaimă prin puterea spaimei, scapă de oroare prin puterea ororii. Infernul, se pare, nu este un impas decât pentru aceia care nu ştiu să se întoarcă la suprafaţă. Luându-l pe diavol în răspăr, poetul Divinei Comedii îşi depăşeşte epoca şi anticipează gloria lui Faust urcând la cer pe capul lui Mefistofel învins.

Acum, nu vreau să spun că UNPR reprezintă infernul, şi nu vreau să fie asimilaţi cu nişte îngeri căzuţi toţi cei care s-au desprins din PSD pentru a intra în UNPR. Vreau numai să spun că stânga lui Ion Toma este acum o dreaptă care se acoperă cu tot ceea ce poate să o facă ignifugă, astfel încât să nu se mai topească, oricât de înalte s-ar arăta la un moment dat flăcările populismului. Şi pentru ca orine ar veni după ea să nu se mai numească (precum latinul de legendă din trecutul Romei, Mucius Scaevola) „Stângaciul”...