Telekinezia şi razele rigide

De (2011-05-07 11:39:07)

Măreşte imaginea

www.descopera.ro

Câţi dintre noi nu şi-au imaginat oare, măcar o dată şi chiar fără a fi familiarizaţi cu numele ori existenţa propriu-zisă a fenomenului, cum ar fi să poata jongla liber şi exact, după bunul plac, cu obiecte de orice natură, mărime şi consistenţă, coordonându-le cu pricepere prin aer, fără ca măcar să se apropie prea mult de ele? Ce elev nu şi-a privit măcar o dată instrumentul de scris, visând cu ochii deschişi cum acesta “dansează” pe foaia de hârtie lăsând în urmă notiţele fără a-i mai obosi mâna şi ce gospodină nu a vrut să-şi privească doar, mătura făcând curat în locul ei? Fantezii copilăreşti, escapade ale minţii, pentru noi cei mulţi. Însă nu pentru a caracteriza produsul imposibil al imaginaţiei a apărut termenul “telekinezie”, menit să înglobeze sub umbrela sa întâmplari precum cele de mai sus.

Telekinezia se referă la acţiunile mecanice exercitate de la distanţă asupra obiectelor materiale. Aşadar, este vorba despre un subiect capabil să mişte sau să lovească lucruri fără a le atinge. Activitatea constă în deplasarea, ridicarea sau proiectarea la distanţă a obiectelor, precum şi în emiterea zgomotelor asemănătoare unor ciocănituri sau izbituri. Interesant de observat în toate aceste situaţii este ca întotdeauna apare un subiect uman viu. Mereu există o persoană care declanşează fenomenul psihokinetic, în absenţa acesteia fenomenul dispărând. O ilustrare plenara a acestei idei poate fi realizată observând biografia unui astfel de subiect paranormal, rusoaica Nelia Mihailova.

Nelia Mihailova

Naturalistul sud-american Lyall Watson, autor a numeroase tratate despre fenomenele paranormale în termeni biologici, afirma astfel despre femeie: “nimeni nu are mai mult talent şi mai multe reuşite decât Nelia Mihailova.” Ea s-a născut la 10 ani după Revoluţia Rusa, iar la 14 ani lupta pe front împreună cu Armata Roşie. A fost rănita de un bombardament de artilerie spre sfârşitul războiului şi a durat mult până şi-a revenit. În timpul acestei perioade a început să manifeste facultăţi stranii. „Într-o zi eram foarte iritată şi bulversată”, îşi aminteşte ea. „Mă îndreptam spre un bufet când deodată un ulcior a început să se deplaseze spre marginea raftului, a căzut şi s-a spart în cioburi”. Apoi tot felul de schimbări încep să se producă în jurul ei. Obiectele se deplasau singure, uşile se deschideau şi se închideau, luminile se aprindeau şi se stingeau. Totuşi, spre deosebire de majoritatea indivizilor capabili de fenomene tip poltergeist, Nelia şi-a dat seama că, într-un fel sau altul, ea era responsabilă de evenimente şi că ar putea comanda această energie. A reuşit s-o declanşeze şi s-o dirijeze după voinţă.

Unul din primii care au studiat-o pe Nelia a fost Eduard Naumov, biolog la Universitatea de Stat din Moscova. În cursul unui test efectuat în laboratorul său, el a împrăştiat pe masă conţinutul unei cutii de chibrituri; Nelia şi-a plimbat mâinile în mod circular pe deasupra chibriturilor, tremurând de efort, până când un grup întreg de beţe s-a aşezat în şir. Beţele s-au deplasat spre marginea mesei, căzând unul după altul. Pentru a evita influenţa curenţilor de aer, eventualele fraude produse prin intermediul filamentelor metalice subţiri sau prin orice alt mijloc, Naumov a pus chibriturile sub un ecran de plexigals; dar Nelia a generat acelaşi tip de fenomene. Apoi s-au plasat cinci ţigări sub plexiglas şi Nelia a arătat că poate fi selectivă, mişcând doar una. Ulterior, ţigările au fost desfăcute, pentru a demonstra că nu au nimic ascuns în ele.

Ghenadi Sergheiev, neurofiziolog la Institutul Utomski din Leningrad, a organizat o serie de teste într-un laborator de fiziologie. Mai întâi, Mihailova a fost conectată la un encefalograf şi la un cardiograf şi i s-au măsurat reacţiile în stare de repaos. Sergheiev a descoperit că ea avea în jurul corpului un câmp magnetic de 10 ori mai redus decât acela al Pământului. Faptul a fost confirmat prin examenele întreprinse la Institutul de Meteorologie din Leningrad. De asemenea, Sergheiev a constatat că Nelia prezenta un tip neobişnuit de unde cerebrale, voltajul produs în partea din spate a capului fiind de 50 de ori mai mare decât cel produs în partea din faţă. Experimentul a început cu unul dintre cele mai impresionante şi mai dificile demonstraţii de psihokinezie (PK). S-a spart un ou crud într-o soluţie salină, conţinută de un acvariu plasat la 1,80 metri de Nelia, apoi – sub privirile camerelor care înregistrau permanent – ea s-a concentrat până a reuşit să separe albuşul de galbenuş şi să le îndepărteze unul de altul – act pe care nimeni nu-l va putea pune vreodată pe seama unor fire sau a unor magneţi ascunşi.

În timpul demonstraţiei, electroencefalograma Neliei dovedea o intensă excitaţie emoţională. Se produsese o activitate susţinută în straturile profunde ale formaţiunii reticulate, cea care coordonează şi filtrează informaţiile în creier. Cardiograma arăta o mişcare neregulată a inimii, cu apariţia confuziei între cavităţi, ceea ce e tipic pentru situaţiile de mare nelinişte. Pulsul s-a ridicat până la 240 bătăi/minut, de patru ori mai mare decât era normal şi s-au înregistrat niveluri ridicate de zahăr în sânge precum şi tulburări endocrine. Testul a durat 30 de minute în cursul cărora Nelia a pierdut aproape un kilogram. La sfârşit se simţea foarte slăbită şi şi-a pierdut temporar vederea. Simţul gustului i se alterase, acuza dureri în braţe şi picioare, ameţeli, şi n-a putut dormi mai multe zile.

Iată, deci, că manifestările de tip PK se asociază cu profunde modificări fiziologice ale subiectului paranormal. Fenomenul psihokinetic se instalează pe fondul unei puternice stări de stres, cu efecte organice deosebite. Sistemul nervos al Mihailovei era atât de afectat, încât se ajungea până la pierderea temporară a simţurilor fundamentale - subiectul a acuzat orbiri periodice. Obiectele influenţate de Nelia Mihailova se comportau de parcă erau magnetizate.

Subiectul paranormal capabil de manifestari PK acţioneaza concomitent şi cu egală eficienţă atât asupra câmpului electromagnetic, cât şi asupra celui gravitaţional. De aici provine senzaţia de “magnetizare” a obiectelor resimţită de specialiştii participanţi la experimente.

“Razele rigide”

La începutul secolului XX, specialiştii au descoperit un medium de excepţie, numit Eusapia Palladino. Eusapia, care a fost remarcabilă teleplastă, era în stare să dezvolte la distanţă o forţă de trei ori mai mare decât forţa sa reală atestată. Pentru aceasta, ea susţinea că îşi foloseşte “dublul ectoplasmatic”; într-adevăr, s-au făcut experimente multiple, ce au pus în relaţie directă teleplastia cu telekinezia. Conform mărturiilor unor participanţi la experimentele făcute cu acest subiect, în timp ce Eusarpia îşi exercita forţa telekinetică asupra unor obiecte, apărea, în semiobscuritate, o mână ectoplasmatică. Aceasta apuca obiectul şi se resorbea imediat, după ce îndeplinise acţiunea telekinetică. Uneori, mâna părea o prelungire ori mai multe prelungiri informe. Cercetări speciale au demonstrat că asemenea prelungiri ieşeau din orice parte a corpului Eusapiei şi luau orice formă adecvată scopului. Ele puteau fi pârghii, tije cu extremităţi adezive, braţe sau mâini. Botazzi le-a denumit “membre mediumnice” şi a descoperit că sunt dotate cu simţ. Eusapia avea o rază de acţiune limitată la trei metri, dar alţi subiecţi paranormali depăşesc considerabil această distanţă.

Din experimentele desfăşurate cu ajutorul Eusapiei Palladino, s-a desprins şi teoria razelor rigide. Eusapia efectua în mod curent demonstraţii de telekinezie, mişcând diverse obiecte mici. Ea obţinea relativ simplu performanţe remarcabile: chiar la lumina zilei, într-o uşoară stare hipnotică, îşi plimba mâinile deasupra ori împrejurul obiectelor, făcându-le să se deplaseze. În momentul producerii fenomenului, subiectul declara că simte o senzaţie de frig de-a lungul coloanei vertebrale, precum şi “furnicături în vârful degetelor”. La Palermo, în 1902, a fost văzut un filament aidoma unui fir de păr care ieşea din mâna Eusapiei. S-a tras de el, filamentul s-a întins ca un fir de cauciuc, s-a rupt şi a dispărut instantaneu. Simultan, Eusapia a simţit o puternică scuturătură nervoasă. Aceste manifestări sunt tipice pentru ectoplasmă; prin urmare, s-a dedus că era vorba despre un fir ectoplasmatic. Este întâia “rază rigida” atestată.

Teoria razelor rigide a fost elaborată de către psihologul polonez Julian Leopold Ochorowicz în anul 1909, pe baza a numeroase experimente. El a lucrat cu un anumit medium polonez, Stanislawa Tomczyk. Stanislava dobândea capacităţi telekinetice sub hipnoză. Pentru a i le testa, Ochorowicz i-a cerut să oprească o pendulă, care era protejată în cutia ei cu uşă de sticlă. Subiectul a apăsat palmele pe sticlă şi s-a concentrat. Încet-încet, greul balansier s-a oprit. Apoi, Stanislawa a preluat iniţiativa; ea a executat, din proprie voinţă, următoarele experimente:

- a repus în funcţiune balansierul, prin aceeaşi metodă;

- a deschis uşa de sticlă a cutiei şi a oprit din nou pendula, numai prin forţa privirii;

- a repus pendula în mişcare, pentru a doua oară.

Dar Ochorowicz era interesat de afirmaţia Eusapiei, care susţinea că telekinezia se produce prin fire rigide ectoplasmatice. Aşadar, el începe să studieze. Alege obiecte greu de ridicat cu fire sau filamente obişnuite: o busolă, o minge, un cilindru de sticlă (pentru a evita posibilitatea vreunei fraude). Stanislawa, aflată în transă hipnotica, le ridică. Apoi, ridică şi mâna lui Ochorowicz – care a simţit atunci un suflu rece şi contactul unui fir foarte fin. De asemenea, subiectul putea pune în mişcare acul unei busole cu capacul închis şi dirija bila la ruletă spre căsuţa dorită. Totuşi, Stanislawa nu putea influenţa corpurile ce se deplasau prea repede: de pildă, obiecte aflate în cădere liberă.

Teleplastie vs telekinezie

Ochorowicz a descoperit că “razele rigide” pot trece prin foc (dând o senzaţie agreabilă subiectului), dar nu pot deplasa un obiect în apă şi nici nu pot pătrunde printr-o peliculă fină de apă cu săpun. În plus, razele lui Ochorowicz nu sunt deviate de câmpul magnetic şi închid circuitele electrice. Mărind fotografiile făcute unor asemenea fenomene făcea să se observe veritabile eflorescenţe care ieşeau din degete şi se îndreptau către obiectul de ridicat, adaptându-se scopului mişcării, în coordonare cu mişcările musculare ale mâinii. Telekinezia se petrece însă şi fără ectoplasmă; ceea ce înseamnă că nu o putem reduce la teleplastie. În cazurile de telekinezie autentică, obiectele sunt deplasate fără niciun soi de mână ori unealtă, fie ele chiar ectoplasmatice. Aşadar, ori de câte ori un teleplast execută diverse acţiuni la distanţă cu ajutorul unor membre ectoplasmatice, el nu face psihokinezie. Ori de câte ori un aşa-zis spirit mişcă masa sau zgâlţâie tablourile dintr-o cameră, el produce o falsă telekinezie.

Pentru adevărata telekinezie, atât spiritul, cât şi omul trebuie să acţioneze de la distanţă – fără ajutorul ectoplasmei sau al altei substanţe cunoscute ori necunoscute. Totuşi, este important de remarcat faptul că, în cazul experimentelor telekinetice cu obiecte plasate în vid, fenomenul paranormal nu se putea manifesta. Rezultatul indica două posibilităţi: fenomenul telekinetic are nevoie de prezenţa substanţei, adică de o oarecare densitate a atomilor în mediul înconjurător. Când densitatea scade sub o anumită limită, în condiţii de vid relativ, fenomenul încetează. Sau materialul din care au fost fabricaţi pereţii vasului unde se făcea vid ecranează, pur şi simplu, influenţa telekinetică. Aşa cum s-a descoperit în unele cazuri, există materiale care pot altera efectul forţei telekinetice.

De asemenea, în urma experimentelor, s-a constatat că o modificare a creierului uman printr-o traumă suferită poate modifica un individ obişnuit într-un ins cu puteri paranormale. Deşi nu există încă date clare, se pare că respectiva modificare acţionează o serie de centri neutilizaţi ai creierului. Prin aceşti centri ascunşi, spiritul poate acţiona nestingherit asupra materiei. În acelaşi timp, activitatea respectivilor “centri paranormali” ai creierului contravine sănătăţii organismului. Astfel, sănătatea trupului funcţionează ca o cenzură redutabilă; niciun individ, oricât de paranormal, nu rezistă la experienţe prelungite de telekinezie. Cu excepţia marilor asceti, care şi-au înfrânt trebuinţele fizice şi îşi controlează deplin sănătatea.