VARUJAN VOSGANIAN : "AM VRUT SĂ SCRIU O CARTE A TĂMĂDUIRII"

De By Liviu Popescu (2010-10-24 00:00:00)

Măreşte imaginea

Vineri, 1 octombrie 2010, Biblioteca Judeteana „Antim Ivireanul” din Rm. Vâlcea, a fost gazda unui eveniment editorial deosebit, scriitorul Varujan Vosganian lansandu-și volumul ”Cartea Șoaptelor”, apărut la Editura Polirom.

Varujan Vosganian a obţinut pentru acestă carte: Premiul "Cartea anului 2009", acordat de revista România Literară, cu sprijinul Fundaţiei Anonimul, Premiul revistei Convorbiri literare pe anul 2009, Premiul revistei Observator cultural pe anul 2009, la secţiunea Proză, precum şi o nominalizare la Premiile USR pe anul 2009, secţiunea Proză.

Vă prezentăm, în exclusivitate, interviul acordat în ziua lansării, de domnul Varujan Vosganian, jurnalistului Liviu Popescu.

Liviu Popescu: Domnule Vosganian spuneţi-ne câteva cuvinte despre cartea lansată azi la Râmnicu Vâlcea

Varujan Vosganian: „Cartea Şoaptelor” a fost scrisă între 2003 şi 2006. Ea reuneşte amintiri dintre care cele mai multe nu sunt ale mele, ci sunt ale bunicilor mei, se întinde pe o perioadă de aproape un secol şi pe toate continentele, pornind din peninsula Kamceatka şi până în peninsula Californiei. Vorbeşte despre oameni care mai mult au suferit istoria decât să o trăiască, despre felul în care istoria mare se împleteşte cu istoria mică, despre felul în care oamenii simpli pot trăi la rândul lor epopei. Este o carte care vorbeşte despre armeni, despre suferinţele lor, uneori de neimaginat, dar e o carte care vorbeşte şi despre români şi despre evrei şi despre alte neamuri. Vorbeşte despre felul în care secolul XX a adus câteva descoperiri triste omenirii – războaiele mondiale, lagărele de concentrare, gropile comune, apatrizi – cartea vorbeşte despre modul în care ideologiile au devenit exerciţiu de autoritate al stăpânirilor, despre căutările zadarnice de sine care au fost marca secolului trecut. În acelaşi timp cartea vorbeşte despre curtea casei mele, despre bunicii mei, despre felul în care ei treceau cu blândeţe, cu ironie, uneori cu detaşare peste această lume şi în afară de asta cred eu că această cartea o citeşti mai ales după ce o termini. Pentru că în clipa în care ai închis coperta a IV-a peste ea ar trebui să te gândeşti la rândul tău, cum ar fi să scrii o carte a şoaptelor, cum ar fi să imaginăm o cartea a şoaptelor a neamului românesc, cum ar fi scrie o carte a şoaptelor pornind de la curtea casei, de la bunicii noştri, de la noi înşine şi cum ar fi să ne reîntoarcem şi să ne întâlnim cu copilul care am fost.

L.P.: Domnule Vosganian din câte ştim poporul armean dincolo de suferinţele pe care le-a traversat de-a lungul istoriei este unul din cei mai mari păstrători de carte scrisă, chiar din timpuri destul de îndepărate.

V.V.: Secolul de aur armenesc a fost secolul V. Alfabetul armean a fost descoperit la începutul secolului V, a fost inventat de fapt de un călugăr armean pe nume Mesrob Mashtots în anul 404. După încă două decenii Biblia a fost tradusă în limba armeană. Ca să vedeţi în ce mod civilizaţia armenilor se include în marile civilizaţii europene ar fi suficient de făcut un exerciţiu de imaginaţie să vă gândiţi cam ce era în Europa în acea vreme. Cu excepţia bazinului mediteranean foarte puţine lucruri s-ar fi putut compara cu performanţele civilizaţiei armene. Atunci a trăit marele istoric Moise din Khorene care descrie Ţara Vlahilor, atunci au trăit filosofi de marcă, atunci armenii au avut universităţi. Ei bine astăzi, există în mai multe centre din lume şi numesc aici mai ales Muzeul Madenataran, muzeul de manuscrise de la Erevan şi mănăstirea Mechitaniştilor de la San Lazaro, zeci şi zeci de manuscrise de o valoare extraordinară. Numai la Erevan şi la Veneţia se găsesc peste 20 000 de manuscrise vechi, unele datând din primul mileniu al erei creştine şi care au fost scrise, desenate, colorate de armeni într-o exprimare artistică fără egal. Şi aş vrea să evoc aici şi o carte care este un reper pentru armenii care au sanctificat cultura, este vorba de „Cartea plângerii” a lui Grigore din Narek, o culegere de psalmi laici şi căreia acum câţiva ani UNESCO i-a celebrat mileniumul. Această carte era folosită de armeni ca un leac miraculos. Atunci când bolnavii nu mai aveau nici o şansă, li se punea la căpătâi cartea aceasta ca ea să îi poată tămădui. Iar eu am scris „Cartea şoaptelor” în speranţa că ea ar putea fi ca şi cartea lui Grigore din Narek, o carte a tămăduirii.

L.P.: Cum comentaţi atunci teoriile lui Samuel Huntington cu privire la delimitarea civilizaţiilor?

V.V.: Teoriile lui Huntington privind felul în care civilizaţiile ca nişte plăci tectonice se intersectează unele cu altele are cu siguranţă valoare ei. Însă eu aş adăuga multe alte interpretări la această. Aş adăuga de exemplu pe cea a lui Fernand Braudel care vorbea de modul în care comerţul şi mobilitatea socială au apropiat frontierele, despre Arnold Toynbee care vorbind despre dinamica oraşelor avea şi el o viziune care era oarecum epicentrică asupra istoriei. Eu însă la toate acestea aş adăuga ceva. Pământul acesta unic în felul lui prin amestecul de latinitate şi ortodoxie care îi dă şi farmecul tămâiet de care vorbea poetul, locul aceasta care nu a fost niciodată un epicentru al istoriei, care a fost frământat de copitele cailor, de carele de război, care a ajuns să aibă propriile sale autorităţi abia în a doua jumătate a secolului XIX, a făcut cultură mare. Este la fel ca toate celelalte. Poate noi nu am ajuns să ne apropiem de cer atât de mult cum a făcut Domul din Kholn sau catedrala de la Notre Dame. Dar dacă veţi merge la Horezu şi veţi vedea acolo acea mănăstire superbă sau dacă veţi merge în Moldova sau la bisericile de lemn din Maramureş veţi vedea că profunzimea artei româneşti este comparabilă cu cele menţionate anterior. Şi dincolo de toate există un reper mult mai puternic decât au făcut alţii şi mă refer aici la folclor. Folclorul românesc prin legătura pe care o face între păgânism şi creştinism, prin formele sale arhaice mai ales în zona Ţării Oaşului, prin schematismele care au dus la pictura lui Ţuculescu sau la sculptura lui Brâncuşi, prin felul în care reuşeşte să aducă în om cele mai nobile sentimente setea de viaţă, printr-un lucru pe care europenii l-au pierdut, să simtă ritmul naturii, să sărbătorească solstiţiile şi echinoxiurile, folclorul este unul din cele mai înalte expresii ale spiritualităţii umane.

L.P.: Domnule Vosganian de ce România nu a fost capabilă să dea o Chartă, o Solidaritate, un Fidesz în deceniul 9 decât mici insule de dizidenţă?

V.V.: România a avut o mare neşansă şi anume aceea de a rata anul 1968. Când în anul 1968, anul revoltelor studenţeşti din Franţa s-a creat un val de revoltă în întreaga Europa Centrală, acest val de revoltă fiind generat mai ales de invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, ei bine în România datorită unei poziţii excesiv lăudate a lui Nicolae Ceauşescu, intelectualitatea a fost mai degrabă de partea liderului comunist decât împotriva ruşilor. Atunci unii intelectuali cum au fost Mihai Botez sau Paul Goma au intrat în rândurile Partidului Comunist Român. În timp ce în alte ţări intelectualitatea marca rezistenţa explicită la comunism în România în anii aceia ne afundam mai tare în comunism. Acesta este motivul pentru care înainte de 1989 noi nu am avut nicio expresie legitimată de luptă împotriva comunismului cum a fost Charta 77 sau Solidaritatea. Din acest motiv în 1990 România a fost singura ţară în care structurile comuniste au revenit la putere. Acesta a fost motivul pentru care noi am întârziat cu cel puţin 10 ani demantelarea structurilor specifice sistemului comunist. Şi, din păcate din anii 90, trebuie să o spunem deschis, în timp ce un Havel de exemplu se punea în slujba normalităţii, intelectualitatea etică de la noi devenea eticistă şi devenea mai degrabă anticomunistă decât modernistă. Noi am greşit în anii 90 consumându-ne forţele în lupta dintre comunism şi anticomunism când de fapt lupta era între modernism şi anacronism. Nu ar fi trebuit să luptăm împotriva unor oameni şi a unor idei atât cât ar fi trebuit să luptăm pentru alţi oameni noi şi pentru alte idei noi. Pentru faptul că noi nu am reuşit să ne formă un model despre lume a dus şi la eşecul victorie din 1996 care nu a făcut decât paradoxal să întărească populismul şi anacronismul structurilor politice din România.

L.P.: Fostul preşedinte al României din perioada 1996 – 2000, Emil Constantinescu afirma că astăzi, intelghenţia a abdicat. Sunteţi de acord?

V.V.: Intelectualii din păcate şi-au ratat ţinta încă din anii 90. Intelectualii au avut doar o apariţie meteorică în politică cel mai adesea era menită să cultive prestigiul lor decât să susţină o emancipare populară. Intelectualii şi-au arogat dreptul de a judeca atunci când, fiind vorba despre neliniştile unei naţiuni, noi trebuia cu toţii să ne aşezăm mai degrabă în banca celor care trebuie să înţeleagă şi nu să acuze. Noi nu aveam nevoie de acuzatori atunci, aveam nevoie de lecuitori. Ori mai intelectualitatea adesea nu a ajutat la tămăduire ci la ascuţire. Şi o să vă dau un exemplu. Cât am irosit noi luptând împotriva lui Corneliu Vadim Tudor şi ai „României Mari”? O ţintă complet falsă. „România Mare” nu a influenţat agenda politica a României nici măcar cu un milimetru. Dacă întrebaţi lumea pe stradă, dacă bărbaţii de dimineaţa de când se bărbieresc în faţa oglinzii şi până seara când se bagă în papuci în faţa televizorului sau doamnele de dimineaţa de când pregătesc mâncarea copiilor şi până seara când strâng masa, dacă îi întrebaţi în ce măsura PRM le-a influenţat viaţa? Răspunsul este 0. În nicio măsură. A fost o ţintă de carton în care ne-am irosit nevăzând că adevăratul pericol nu vine de la PRM, ci vine de la PSD. Tot la fel am păţit şi mai târziu când nu am văzut că cea mai periculoasă ideologie nu era nici stânga, nu era nici dreapta ci era una care era peste tot. Era populismul. Şi nu ne-am dat seama că cea mai periculoasă formă de condiţie umană era „cultura sărăciei”. La noi sărăcia nu mai era o stare materială, la noi sărăcia devenise o stare spirituală. Era deja condiţia umană. Oamenii se obişnuiseră în aşa hal cu sărăcia încât respingeau reforma. Cine a încercat sau încearcă şi azi să schimbe îşi restrânge baza socială. Riscă să devină înstrăinat faţă de propriul popor. În timp ce acei care întreţin sărăcia pentru a exploata şi care creează o dependenţă faţă de ei şi faţă de stat sunt adulaţi. Ei bine, toate astea într-o oarecare măsură se datorează şi intelectualităţii. Acum nu vreau să spun că cei care suntem acum în politică suntem mai puţin intelectuali unii dintre noi. În PNL, pot să vă spun că cei care au alcătuit programul a doua modernizare a României, toţi din colegiul de redactare au doctorate în ştiinţe. Majoritatea sunt profesori universitari cu grade superioare. Diferenţa însă dintre un intelectual şi un om politic este că intelectualul simte nevoia să semneze tot ce face. Să semneze pamflete, să semneze pe blog, să semneze cărţi, să semneze realizarea unor emisiuni televizate. Ca om politic ar trebui să fi ca un meseriaş. Ce ar fi dacă un brutar sau un pantofar ar semneze pe fiecare produs. Ei, în clipa în care ai citit cărţi şi vrei să ajuţi pe alţii fără să vrei să îţi pui numele pe o carte în clipa aceea faci saltul de la poziţia de intelectual la poziţia de om politic. Este momentul în care poţi să rupi din tine, din ceea ce eşti tu cu adevărat fără să aştepţi să ţi se dea întotdeauna onorul pentru asta. În mod greşit în România se crede că politica este o îndeletnicire pentru sine. Poate că o singură zi, unul dintre aceştia care crede asta, ar veni cu mine ar descoperi că în mod real politica este mai degrabă o formă de comunicare, o formă de lecuire şi a celui care votează şi a celui care este votat. Şi în mod paradoxal deşi zici că ai mai multă putere când eşti în politică ai mai multe constrângeri, eşti mai puţin liber pentru că tu nu ai voie să te superi şi să pleci. Eşti trimis să îi aperi pe ceilalţi. Trebuie uneori să laşi de la tine pentru a putea să faci ceva pentru cei din spatele tău. Este o meserie grea dar în clipa în care o să învăţăm că aşa cum este jurământul lui Hypocrate, există şi un cod al onoarei care trebuie respectat în politică. Trebuie să învăţăm că politica mai înseamnă şi dialog nu numai dispută, poate că atunci o să ne însănătoşim.