CĂDEREA LAOLALTĂ

De Constantin Smedescu (2010-08-30 00:00:00)

Măreşte imaginea Privind cândva o boltă, Kant (pe care două lucruri l-au fascinat în mod deosebit: „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”) şi-a spus că blocurile de piatră ale bolţii tind toate să cadă, dar în căderea lor laolaltă ele se susţin unele pe altele şi se boltesc. Aşadar, ceva stă să cadă, de pildă, un adevăr, o speranţă, şi totuşi nu cade pentru că se sprijină pe altceva care, de asenenea, stă să cadă. Căderea laolaltă se blochează, astfel, în sine. Aşa şi bolta cerească. Ea va rămâne etern deasupra noastră, fără să se prăbuşească, pentru că stelele, în ciuda uriaşelor distanţe dintre ele, se sprijină unele pe altele. Aşa se întâmplă cu tot ce cade laolaltă. Se prăbuşesc doar cei care cad singuri. De aici rezultă că reprezentarea adevărului individual este piatra, iar cea a adevărului colectiv este boltirea – existenţa împreună, care, deşi imperfectă din punctul de vedere al convieţuirii armonioase, deşi veşnic perfectibilă, deşi vremelnică existenţial, împiedică universul uman să se prăbuşească.

Mă gândesc acum la un aşa-zis „ziarist din Olt” care, în urma unui articol de-al meu, „Moşia lui Şova”, probabil simţindu-se vizat de consideraţiile mele cu caracter general, fără să am în vedere pe nimeni personal, a găsit de cuviinţă să reacţioneze şi să mă apostrofeze în termeni prin care, mai degrabă, s-a descalificat pe el însuşi. De câtă mizerie pot să adune în ele unele stele, tot tăvălindu-se prin praful cosmic, ajung uneori să se desprindă din strânsoarea bolţii şi să cadă peste oameni la întâmplare. Noroc că Pământul a adunat atâta atmosferă în jurul lui, încât astfel de stele căzătoare ajung să se stingă înainte să atingă pe cineva. Cu alte cuvinte, vreau să spun că există mai multe feluri de căderi: cele care se sprijină pe adevăruri individuale imită căderea unei pietre, o cădere în sensul propriu al cuvântului, cădere în jos, guvernată de atracţia gravitaţională. Din astfel de căderi nimeni nu se mai ridică, pentru că între timp respectivul s-a uscat cu totul, asemenea unei pietre din care apa, esenţa vieţii, lipseşte cu desăvârşire.

Există însă şi căderi frumoase, căderi în sus, susţinute de adevăruri colective, din care pot rezulta bolţi indestructibile. Acestea sunt căderile laolaltă, pe care se bazează toate arcurile de triumf ale umanităţii. Şi despre care vreau să vă vorbesc în continuare... Căderea laolaltă este deci o cădere în sus, sprijinită pe adevăruri universale, perene, cu rădăcini adânci în realitatea socială, rezistente la furtuni şi alte dezastre. Cel ce cade laolaltă intră în atingere cu altul care cade şi, împreună, în loc să o ia în jos, dimpotrivă, se înalţă, adică se bolteşte peste prăpastia care sta să-l absoarbă. Practic, prăpastia se închide sub el şi poate acum să-şi treacă pe malul celălalt toate proiectele şi idealurile încă nerealizate şi care, în noile condiţii, au toate şansele să se împlinească. Cu alte cuvinte, căderea laolaltă este de fapt trecerea la o nouă stare care, în plan individual, se traduce prin depăşirea unui moment de maximă vulnerabilitate, când toate par că-ţi alunecă printre degete, când pământul îţi fuge de sub picioare şi nu vezi nimic prin apropiere de care să te agăţi, ca să nu te duci cu totul la fund. În astfel de momente cei mai mulţi se pierd, îndeobşte cei care au crezut prea mult în adevărurile lor individuale şi nu au putut să vadă nimic pe deasupra, dincolo de propria persoană. Se duc la fund şi totul cade peste ei, sfârşind prin a se îneca într-un ocean de iluzii. Nu este însă cazul celor care, în cădere, se lovesc de alţii care, de asemenea, cad, dar între căderile lor există atât de puţin spaţiu încât, ca să cadă, se împing unii în alţii cu atâta forţă că până la urmă căderea este anulată şi rezultă boltirea.

Într-o astfel de situaţie se află în prezent poporul român, adus aici de o clasă politică ieşită parcă din subteranele speciei umane. A ieşit la suprafaţă cu forţa unui vulcan silit prea multă vreme să zacă sub piatra anonimatului. Şi a revărsat atâta lavă din nesăţioasele-i măruntaie, că totul în jurul ei s-a făcut praf şi cenuşă. Toate semnalele ne arată că suntem în pragul unei catastrofe naţionale. Dar cei mai în măsură să facă ceva, adică guvernanţii, nu fac nimic în sensul îndreptării lucrurilor. Dimpotrivă, parcă le place să danseze pe marginea prăpastiei şi se joacă cu noi precum pisica cu şoarecele. Acum ne măresc salariile, acum ne taie din ele. Precum gândacii de Colorado, noii politicieni ieşiţi din bălegarul postdecembrist ne-au infestat toate culturile şi se pare că au devenit imuni la orice insecticid. Nici nu mai e de mirare că aproape nimeni nu mai urmează această clasă politică peste care poporul român, în căderea lui laolaltă, s-a boltit, evitând astfel orice atingere. În consecinţă, o tot mai mare parte a electoratului rămâne surdă la chemarea partidelor politice şi nu se prezintă la urne. La ce bun, când rezultatul este acelaşi, indiferent cu cine ai vota? O situaţie care, în plan individual, a fost caracterizată foarte bine de către fostul senator de Olt Teiu Păunescu, cel care, după un singur mandat în primii ani de după aşa-zisa revoluţie, s-a retras din politică, regăsindu-se acum la conducerea unei prestigioase societăţi comerciale din domeniul agricol. Întrebat cum de reuşeşte să se menţină la suprafaţă într-un domeniu neglijat de toate guvernările, fostul om politic a răspuns lapidar: „Stimate domn, cu cât prăpastia este mai adâncă şi mai întunecoasă, cu atât înveţi să zbori mai bine, ca să nu te striveşti căzând la fund”. Vorba latinului: quod errat demonstrandum!