De Gheorghe Smeoreanu (2010-07-24 00:00:00)
S-a discutat ieri despre un editorial scris de ziaristul vâlcean Petre Tănăsoaica. S-a comentat cu privire la motivele pentru care l-a publicat, de ce atacă el cunoscuta familie Tudor, care e substratul etc. Am citit şi eu articolul şi singurul lucru cert pe care îl pot spune este că Tănăsoaica scrie în stilul său obişnuit, adică prost. Nu mai ştiu pe nimeni care după treizeci de ani de presă să scrie atât de şcolăreşte, de chinuit şi lipsit de vlagă precum acest domn Tănăsoaica. Am să vă dau câteva exemple culese chiar din articolul cu pricina şi care demonstrează că ziaristul pur şi simplu se crede mare stilist, se străduieşte să compună ceva interesant şi original, numai că nu reuşeşte. El îşi începe articolul astfel:
”Am sa fac o marturisire din prima. De cate ori vreau sa stiu cine ma mai injura sau ce mai scriu ziarele despre mine, dau cautare pe net si imediat aflu.
Când citeşti că un om vrea să facă o mărturisire, te gândeşti că ne va dezvălui ceva ieşit din comun: că şi-a înşelat nevasta, că a furat cândva ceva, că a copiat la un examen dar când colo aflăm că autorul foloseşte Google ca să vadă ce se mai scrie despre el. Ca să vezi mărturisire ! De fapt, lui Tănăsoaica i se pare că dacă dă el o căutare depă numele lui e mare ispravă, iar ceea ce descoperă, mare nenorocire. Mai departe, vedem alte inepţii. Zice Tănăsoaica:
”Un redactor sef de la o revista literara din Brasov mi-a cerut o pagina cu poezii. I-am trimis-o, asa cum se cuvine, pe mail, dar nu i-am trimis si date despre persoana mea, pe care automat ar fi trebuit sa le puna in capul paginii ca sa stie cititorul despre cine este vorba. Redactorul sef a intrat pe net si s-a ingrozit de ce a aflat despre mine: ca sunt un santajist nenorocit, un escroc, un vai de capul meu. Ei bine, asta a fost intamplarea care m-a pus in relatie cu mine, cel pe care trebuie sa-l vada toata lumea.”
Ce aţi înţeles ? Că există o revistă literară la Braşov care publică autori pe care redactorul ei şef nu îi cunoaşte şi trebuie să afle de pe internet cine sunt respectivii. Chestie bizară, penibilă chiar, mai ales că “poetul” spune că aceasta este întâmplarea care…l-a pus în relaţie cu sine însuşi. Fără să vrea, preţiosul autor filosofează penibil şi ne spune că abia după etatea de 50 de ani, când nu ştiu cine l-a căutat pe Google, s-a pus el “în relaţie” cu sine. Hmm, ce-o mai fi şi asta ? Fraze goale, ce să fie... Noi credeam că un scriitor care vrea să publice în reviste literare are alte revelaţii, mistice, epistemice, psihanalitice, nu din astea de doi lei.
Nu ştiu ce a citit respectivul redactor şef despre Tănăsoaica, dar acum va citi ceva clar şi adevărat şi anume că omul nostru, cunoscut din Ostroveni până-n Bujoreni, se crede celebru. El scrie negru pe alb, ca nebunul: „Toată România şi diaspora a aflat ce breaz sunt eu”. Aşa e, domnu` Tănăsoaica, eşti chiar breaz dacă ai impresia că „toată România şi diaspora” n-au altă treabă decât să afle cine eşti dumneatale.
Din acest fel chinuit de a scrie decurge şi conţinutul articolului. Tănăsoaica spune că omul de afaceri Maria Tudor îl persecută şi ameninţă că va proceda violent. De ce boală suferă ziaristul nu e greu de descifrat şi anume boala lipsei de bani de la doamna pe care o critică. Individul face căderi financiare care îi provoacă un fel de epilepsie şi intră în trepidaţie, poate că ar trebui să i se pună căluş,să nu-şi înghită pixul. În fond, problema lui Petre Tănăsoaica este una cu mult mai simplă şi el o complică doar pentru a-şi găsi anumite scuze. Iată cum stau lucrurile.
Tănăsoaica s-a dat până la urmă de gol în Vâlcea, elita judeţului descoperind, încetul cu încetul, că au de a face cu un amator cu ifose de mare ziarist. Faptul că omul nu are decât studii liceale a început să conteze în mintea unora şi mulţi s-au întrebat de ce trebuie să-i plătească acestui bacalaureat „publicitate”. Cât de slab ai fi ca senator şi deputat, cât de controversat ai fi ca om de afaceri, ca bancher, ca manager, până la urmă nu te mai interesează că te critică sau nu te critică un absolvent al liceului din Govora care a tăiat frunză la câini toată tinereţea. Criza economică prin care trecem a însemnat şi momentul de cotitură de la care bietul Tănăsoaica a fost perceput aşa cum este: un autodidact cu ifose de om de cultură, un „poet” care nu impresionează pe nimeni şi un ziarist fără idei şi fără vocaţie. Nu era greu ca într-un judeţ mic oamenii să ajungă să vadă adevărul, ba chiar este impresionant că omul respectiv a reuşit să se camufleze atâta vreme. Bravo lui, totuşi, cred că este singurul absolvent de liceu din România care a izbândit să ajungă director de opinie .A reuşit , ce e adevărat, dar cu un tupeu inimaginabil, scriind cărţi cu subiecte culturale care conţin sute de erori de documentare, publicând volume în care face, chipurile, apel la clasici precum Platon, Goethe, Durer, făcând pe doctorul în literatură şi artă , el, care nu a reuşit să urmeze o facultate, picând din prima şi lăsându-se păgubaş până când s-au inventat diplomele pe bani. Tănăsoaica a crezut că dacă va vehicula teme precum cultura indiană sau filosofia greacă, pictura germană sau istoria Ungariei va rupe gura târgului, iar stratagema a reuşit o vreme, atâta doar că „târgul” a înţeles până la urmă despre ce este vorba şi anume despre un panglicar al culturii, un veleitar al literaturii, în fond, un semidoct cu aere. Cărţile lui Tănăsoaica inspiră milă şi jenă,ceea ce sper că nu mi se va cere să dovedesc fiindcă ar fi măcel, iar când omul ia cuvântul pe la reuniuni, profesorii de literatură şi de filosofie din capitala judeţului abia îşi ţin râsul. Chiar şi subalternii săi se ascund sub birouri ţinându-se de burtă când şeful pronunţă vreun cuvânt în engleză sau franceză. "Scriitorul" nostru nu binevoieşte a cunoaşte nicio limbă străină. Şi cum, Doamne iartă-mă, să nu râzi când îl vezi pe absolventul de liceu vorbind despre clasicism şi baroc, despre Vede şi creştinism !? Cultura presupune disciplină şi studiu în tinereţe, nu cărţi frunzărite între două pahare.
Revin la chestiune. Având datorii la fisc şi la bănci, “ziaristul” nostru a intrat în panică. Dacă îi iau creditorii apartamentul şi maşina de fiţe cumpărată pe vremea când încă aveau unii îndoieli dacă omul e genial, aşa cum se pretinde, sau cumva un prost făcut grămadă ? Ce se face el atunci ? În această stare deplorabilă, insul începe să-şi plângă de milă şi să mărturisească precum că în anumite ziare i-a fost terfelită onoarea, ca şi cum ar fi cunoscut în zonă drept un sfânt şi nu ca un contribuabil al tuturor cârciumilor şi lupanarelor. Mă rog, toţi avem păcate, presa nu e mânăstire, dar când eşti şi absolvent de liceu şi şpriţar şi incult şi teatral şi agresiv şi cu pretenţii, totul se leagă şi începe să miroase urât. Când te apuci la 50 de ani să studiezi, chipurile, istoria artei şi nu-ţi mai tace gura vorbind despre Michelangelo şi Rembrandt, despre bazilici şi mozaicuri, aşa, din senin, devii cel puţin de compătimit. De fapt, ce să mai zicem, provincia nu duce lipsă de veleitari, mai ales în presă, unde e simplu ca bună ziua ca tu, rahat cu ochi, să te tragi de şireturi cu cei care au făcut ceva în viaţă.
Citind articolul cu pricina, am înţeles o dată pentru totdeauna că Tănăsoaica ar face bine să se oprească din drumul spre compromiterea totală. Ar fi minunat să nu se mai dea nici critic de artă, nici scriitor, nici deontolog, să înţeleagă că nu este decât un fost bibliotecar care a ieşit în străinătate după vârsta de 40 de ani şi a început o facultate după 50. Faptul întâmplător că are în proprietate un cotidian de vreo două sau trei sute de exemplare vândute pe zi nu trebuie să-l mai facă să creadă că el pune şi destituie prefecţi şi primari, aşa cum se laudă, că el îi face pe unii sau alţii deputaţi sau senatori. Dacă te baţi cu pumnul în piept pe la restaurante, după miezul nopţii, asta nu însemnă că eşti ceea ce spui că eşti, ba din contra.
Cam atât despre stilul „marelui” articol scris de acest personaj tipic provincial. Subiectul, ca să mă refer puţin şi la el, e cusut cu aţă albă. Somaţiile de la Finanţe şi bănci se află, în realitate, la originea acestei izbucniri nervoase, mai ales că „directorul de opinie” a palmat până de curând sume uriaşe pentru „publicitate” de la cea pe care acum o ameninţă, dna Maria Tudor. Vă rog să fiţi atenţi la expresia „până de curând”. În acest moment, „autorul” are nevoie acută de bani, nu o mai găseşte la telefon pe doamna respectivă şi ca atare o critică în ziar cu prefăcută indignare. Comunitatea ar putea însă afla câţi bani a tocat până acum „marele critic” de la familia Tudor. Oare cum va fi atunci interpretat articolul de ieri ? Va fi interpretat ca un caz tipic de harţuială, dacă nu chiar de şantaj.
Zice Tănăsoaica precum că va răsturna el o vidanjă cu rahat la poarta dnei Tudor, la hotelul acesteia şi la postul VTV. Chiar şi această ameninţare cu iz de nebunie e copiată, fiindcă autorul ei nu are imaginaţie, stă rău la capitolul creativitate, ştie doar să combine idei ale altora. Chestia cu vindanja e de la Huidu, cârcotaşul, nu din capul lui Tănăsoaica. Oricum ar fi fost însă, mai bine ar reorienta vidanja spre uşa blocului în care locuieşte şi ştie el de ce spun asta, ori spre sediul redacţiei sale şi ştie lumea de ce. E mult rahat în viaţa şi activitatea acestui personaj şi nu cred că e bine ca tocmai el să vorbească despre funie în casa spânzuratului şi să încerce să mute atenţia spre alţii.
În sfârşit, fiindcă articolul de ieri a făcut ceva valuri, m-am gândit că e bine să fac şi eu un comentariu, unul simplu, după cum observaţi. Chiar am simţit scriindu-l şi silă şi milă şi dorinţa de a mă întoarce la chestiuni mai serioase. Fiindcă dincolo de demagogie şi dezmăţ, de fasoane şi tupeu, cazul Petre Tănăsoaica e unul simplu: omul scrie prost, nu are talent, e un ziarist mediocru şi un autodidact cu mari lacune. Asta trebuie să apară pe Google, restul chiar că nu interesează pe nimeni.
Recomanda articolulLa reclamația unui consătean care vrea să-i ia locul, primarul comunei Șirineasa de Vâlcea a fost verificat de ANI. Agenția i-a găsit lui Dan...
Am primit o poză umoristică în care apare senatorul Emilian Frâncu și nu mă pot abține să nu o public. Ar putea fi făcută afiș electoral...
De câteva zile sunt cuprins de furie împotriva democraţiei . În urmă cu două zile m-am certat, lucru care nu-mi stă în fire, cu un vecin...
Comentariile politice aproape că nu îşi mai au rostul în anumite situaţii legate de USL. Ce să explici, ce să combaţi, ce să aprobi ?Am spus...
Lansarea lui Emilian Frâncu are loc astăzi, de Înălţare, lăngă Catedrala din Ostroveni, bun prilej pentru zvoneri să presupună că nu este...
La reclamația unui consătean care vrea să-i ia locul, primarul comunei Șirineasa de Vâlcea a fost verificat de ANI. Agenția i-a găsit lui Dan...
Am primit o poză umoristică în care apare senatorul Emilian Frâncu și nu mă pot abține să nu o public. Ar putea fi făcută afiș electoral...
De câteva zile sunt cuprins de furie împotriva democraţiei . În urmă cu două zile m-am certat, lucru care nu-mi stă în fire, cu un vecin...
Comentariile politice aproape că nu îşi mai au rostul în anumite situaţii legate de USL. Ce să explici, ce să combaţi, ce să aprobi ?Am spus...
Lansarea lui Emilian Frâncu are loc astăzi, de Înălţare, lăngă Catedrala din Ostroveni, bun prilej pentru zvoneri să presupună că nu este...
Politia Presei spune:
Prostul satului. Aceasta e sintagma folosită când vine vorba de ziaristul poet sau poetul idiot, Florin Siliştescu zis Sile. De când Comuna Primitivă s-a scindat în sate şi oraşe, calitatea de prost al satului a evoluat o dată cu societatea. A ajuns până acolo încât, astăzi, când, prin mila lui Dumnezeu, am ajuns să fim contemporani cu împăratul Guţă manelistul, e o mândrie să răspunzi afirmativ la apelativul ceva mai sus împricinat. E o mare cinste atunci când un om de cultură de talia lui Sile este răsfăţat cu titluri aproape nobiliare precum acela de idiot purtător de palavre la Curtea Palatului de Aramă din îndepărtatul tărâm al Costeştilor. Dar dacă cineva îşi închipuie că toate aceste merite şi recunoştinţe cu care comunitatea l-a blagoslovit pe Sile, se capătă moca, se înşeală iremediabil. Marele poet şi ziarist a trudit din greu pentru toate astea. Dar, cel mai mult l-au ajutat în viaţă calităţile sale native şterpelite în copilărie de la nişte vecini de palier. Pe lângă toate astea, omul a mai fost lovit în moalele capului de o măciucă de talent distrugător care l-a transformat pe Sile într-un veritabil sclav al muzei poezelei decrepite. De atunci, personajul nostru şi-a îndreptat toate eforturile şi scremetele de talent în slujba culturii, a literaturii şi a binelui public făcu cu de-a sila. Pentru cei care n-au altceva de făcut şi sunt dispuşi să-şi irosească vremea cu spicuiri din biografia poetului neîmperecheat, voi încerca să redau câteva bucăţele din sufletul şi activitatea celui care, pe vremea când îl slujea pe regele Tortică, şi-a căpătat apelativul de idiot din cauza multitudinii de idei tembele ce debordau din modesta-i tărtăcuţă. „Curajul este a doua mea natură” Prima e prostia crasă. Nepreţuitul creator de poezele indigeste a avut câteva ocazii în ameţitoarea sa viaţă să facă proba unui curaj vecin cu nebunia. Pilda cea mai elocventă vine din zilele Revoluţiei de la 1989, din mileniul trecut. Atunci, în ziua în care lumea şi-a luat lumea-n cap şi s-a răzvrătit împotriva stăpânirii, ilustrul poet pârât Sile a fost în miezul evenimentelor sângeroase de la Casa Albă din Piteşti. Făcând parte din nucleul de revoluţionari în faşă, eroul nostru a primit misia ca, împreună cu alţi camarazi, să meargă la Bucureşti unde trebuiau să ducă niscai sânge pentru transfuzii. Li s-a motivat că în Bucureşti sunt mulţi răniţi care au nevoie de acel lichid vital. Sile, cu inteligenţa sa tâmpă, a prins şpilul. S-a gândit că foarte curând ostilităţile beligerante vor începe şi la Piteşti şi a pus în aplicare planul B. A furat două eprubete cu sânge şi s-a ascuns în closetul de la etajul 3 al Casei Albe. Întreaga noapte a făcut ce era de făcut. A stat ascuns o noapte pe wc, iar dimineaţa, când a început măcelul în Piteşti, a ieşit cu cele două eprubete salvând câteva vieţi ale răniţilor revoluţiei din Argeş. La acea oră nici nu-şi încchipuia câtă recunoştinţă va primi din partea comunităţii, recunoştinţă garnisită cu o pensie de revoluţionar erou de peste 1.800 lei adevăraţi. O altă mare ispravă a lui Sile îl găseşte pe acesta în ipostaza de corespondent de război în Irak. La acea vreme, Sile, uşuit de pe la toate publicaţiile din cauza calităţilor sale ce trezeau invidia, se aciuase pe la nea Mişu pe la „Argeşul”. Imediat ce a izbucnit războiul din Irak, Sile a organizat o chetă locală pentru a strânge bani să meargă în teatrul de război generat de invazia americană. A strâns o sumă frumuşică după care a purces la drum. Reportajele de război transmise de sufletistul poet semianalfabet au stors oceane de lacrimi din ochii cititorilor argeşeni. Drama poporului irakian a fost surprinsă în pagină, cu mult talent şi melodramă de inegalabilul reporter aflat la faţa locului în miezul măcelului supus în orice clipă iminentului pericol de a fi împuşcat. Cu neînfricare şi devotament, reporterul Sile a transmis în fiecare zi adevărate capodopere ale geniului despre acţiunile beligerante surprinse din strada Tache Ionescu de pe malul drept al Argeşului, ajungând uneori chiar la benzinăria din deşertul lui Dan Săndulescu. Sile marele poet inventator La începuturile sale de mare creaţie poetică incoloră şi insipidă, Sile a întâmpinat, ca orice mare luptător, dificultăţi aproape impenetrabile. Avea în el morgul poezelei dar nu putea să o scoată afară. După eforturi supraomeneşti în încercarea de a determina semnarea unui acord de bună pace şi vecinătate între subiect şi predicat, Sile ca întotdeauna când îşi punea capul la contribuţie a găsit soluţia. A inventat în premieră şi după Nina Cassian, o nouă limbă pe care a botezat-o „ARDUMAŞ”. Acum, ca să fiu cinstit până la capăt, la noi la ţară, tanti Pelaghia o numea cunilimbus (da, da, cu b mic). După această teribilă inovaţie poezelele lui Sile nu mai sufereau nici de cretinism şi cu atât mai puţin de „agramaticalităţi”. Aceiaşi găselniţă, vecină cu neghiobia, i-a adus ilustrului poet recunoaşterea valorii de către breaslă şi împlinirea idealurilor sale monarhice prin numirea de către înşişi regele Tortică în demnitatea de mâncător de căcat regesc la Curtea Imperială de la Costeşti. O dată cu împlinirea celor două deziderate, Sile a devenit mult mai responsabil faţă de semeni, renunţând la activitatea de cerşetorie neoficială şi trecând la acţiunea de rapt intelectual. „Mă doare-n cur de semenii mei, deci sunt altruist!” O altă calitate intrinsecă a poetului bahic Sile este, indubitabil, altruismul. Au existat episoade în viaţa sa când a uitat de sine pentru a se face util semenilor săi, posesori ai unor bunuri care i-ar fi făcut lui trebuinţă. În acest context am putea cita sacrificiul prin care Sile Siliştescu a renunţat la propriul său interes pentru a o ajuta pe prietena sa, doctoriţa Anca Gligor, să scape de povara unui autoturism marca OPEL. Femeia deţinea o maşină şi intenţiona să o înscrie în circulaţie. Cu spontaneitate şi dezinteres, Sile s-a oferit să facă el acest comision pentru „pragmatica” doctoriţă. A luat actele maşinii şi maşina a mers la înscriere unde funcţionarul i-a spus lui Sile că maşina este destul de periculoasă pentru o damă şi astfel, pe loc, altruistul poet şi ziarist imparţial a hotărât să înscrie maşina pe numele său pentru a-şi salva prietena de la dezastru. Tot grija faţă de apropiaţi l-a împins pe inventatorul de limbi să se îngrijească de liniştea şi „securitatea” poetului Aurel Sibiceanu. Prin anii 80, Sile, ştiindu-l pe Sibiceanu sensibil şi vulnerabil, s-a adresat unui lucrător la Securitate pentru a-i cere imperativ acestuia să-i protejeze prietenul şi colegul de la Uniunea Scriitorilor. Lucrătorul de securitate, fiind reticent la sesizările lui Sile, acesta din urmă a revenit cu mai multe note (informative) şi a cerut un pseudonim cu care să-şi semneze înştiinţările. Şi l-a primit. Orex, aşa şi-a semnat în continuare fostul ceasornicar corespondenţa pe care a purtat-o cu conştiinţă şi evlavie cu foştii securişti în „interesul” prietenilor şi apropiaţilor săi. Sile a fost şi rămâne un bun recepţioner Pe lângă toate cele calităţi enumerate până acum, Sile este şi va fi un bun primitor de bunuri şi produse şi un mare depozitar al celor salvate de la vremelnicii lor posesori. Parcurgând această linie a vieţii autorului de poezele am putea aminti cu mândrie şi recunoştinţă episodul în care Sile i-a salvat mentorului său Smeoreanu o frumoasă sumă de bani şi verigheta proprietate particulară. Nobleţea gestului său rezidă în realitatea că, la acea dată, formatorul de ziarişti de accidente şi violuri nu mai poseda soţie iar banii îi prisoseau din plin. Aceiaşi soartă a avut-o şi laptop-ul actriţei poete Ioana Crăciunescu, cea care a intruchipat-o pe Ana în filmul „Ion”. Avem un blog. Ce dracu’ să facem cu el? Sile Siliştescu a evoluat o dată cu renumele său de prost al satului. Şi-a făcut chiar şi blog pe net. Şi pentru că prostul parcă nu e prost destul până nu e şi fudul, marele poet a început să-şi dea cu părerea despre una despre alta. Ceea ce nu i se permite să scrie în cotidianul la care lucrează, postează pe blog. Mai nou, s-a apucat să facă analize pe text ale articolelor scrise în publicaţiile locale. Neînţelegând limba în care sunt scrise materialele vizate de bovină, vorbitorul de cunilimbus atacă tot ce nu e pe placul celor care îl milostivesc cu niscai firimituri de la masa împărţitorilor de pradă. Şi dă-i şi luptă şi luptă până când poetul agramat şi „revoluţionar” va primi ceea ce merită: recunoştinţa şi oprobiul celor ce nu au cu ce onora mâna întinsă a menestrelului cerşetor.