Muzica din anticamera morţii

De Constantin Smedescu (2010-04-25 00:00:00)

Măreşte imaginea Oraşul-lagăr Terezin, descris de Joza Karas în cartea sa „Muzica de la Terezin”, a fost timp de patru ani (1941-1945) nu numai un punct de tranzit al evreilor cehi spre camerele de cazare de la Auschwitz, ci şi un spaţiu al cântecului. Proscrisă la început, silită să se ascundă în poduri şi pivniţe, muzica a fost încurajată ulterior de autorităţile naziste de aici, fie şi numai pentru a înşela vigilenţa Crucii Roşii care, astfel, se putea convinge de „bunul” tratament acordat deţinuţilor. Treptat, muzicienii şi cântăreţii cehi deţinuţi la Terezin, unii dintre ei chiar la cota virtuozităţii (au fost la Terezin şase pianişti de talie internaţională), au făcut din manifestările muzicale principala activitate a celor aproape 20.000 de prizonieri.

Am citit cartea lui Joza Karas şi nu ştiu de ce, pe tot parcursul lecturii, m-a însoţit sentimentul ciudat că o experienţă asemănătoare (desigur, păstrând proporţiile) trăieşte poporul român de 20 de ani încoace, în chiar perioada în care se zice că şi-a cucerit multvisata libertate. Păi, cum să nu trăiască ceva asemănător când se vede aruncat în stradă, ca în mijlocul unui deşert nesfârşit, fără apă şi hrană? Deşertul acesta, în care libertatea nu este reglementată de legi clare, în care te vezi complet dezarmat, sub soarele nemilos al disponibilizărilor, nu este tot lagăr? Şi când vezi că din salariul pe care-l ai (în cazul că-l mai ai) abia dacă-ţi mai rămâne de-o pâine după achitarea facturilor curente? Şi când vezi că tu, ca individ, nu poţi să faci nimic împotriva furtunilor legislative care împrăştie în toate zările orice dună de stabilitate şi normalitate? Ei bine, deşertul acesta în care noii beduini ai corupţiei şi fărădelegii tronează atotputernici în oaze paradisiace de bogăţie, nu este tot lagăr?

A, vreţi să spuneţi că acum cântăm mai frumos? De acord, dar şi păsările cântă mai frumos după ce li se scot ochii...