MAMA

De Constantin Smedescu (2010-03-06 00:00:00)

Măreşte imaginea Mama – etalon al tuturor bucuriilor, al durerilor, al speranţelor ca şi al neliniştilor noastre! De oriunde ne-am afla, mereu ne întoarcem cu gândul la ea, dacă dorim să aflăm rosturi noi şi să înmugurim sub streaşina unui nou orizont. Numai ea ne ştie toate cămările sufletului, căci ea a depus în ele atâta miere cât să ne ajungă pentru toate zilele, în cumpătare şi înţelepciune. La ea ne întoarcem mereu, ori de câte ori avem impresia că ni s-au golit toate “rafturile” şi plecăm minunându-ne de câte rezerve neştiute mai dispunem. Trăim cu mama în gând, deşi unii conştientizează acest lucru foarte târziu sau, din nefericire, chiar niciodată. Imaginea mamei răsare din dreptul porţii casei, strigându-ne de pe uliţele pe care ne-au risipit elanurile vieţii. Ii vedem ochii umeziţi de bucuria revederii, dar şi a despărţirii, privind lung în urma noastră, pentru că ea, mama, chiar şi atunci când plecăm de lângă ea, e fericită că lumea ne-a primit, că suntem în rândul lumii, respectaţi şi cu rosturile împlinite.

Există o viaţă a naturii şi, în cadrul ei, a omului, cele două regnuri se înlănţuie şi în cele din urmă se simt, se cheamă. Pentru că universul comun este mama – tainica legătură care ne face părtaşi fascinantului fenomen al vieţii continue, schimbătoare, inepuizabile în unitatea şi diversitatea ei. Nimic nu ni se pare efemer şi lipsit de rost atunci când ne aflăm în lumina acestui plai însorit al lumii care este inima mamei, mereu însorit pentru noi, ca să ne putem regăsi ori de câte ori ne pierdem sau să ne putem ridica din cea mai adâncă prăpastie în care am căzut la un moment dat. Numai ea ştie, mai mult decât oricine, să aducă în noi liniştea, iar atunci când aceasta îşi aşterne covorul de rouă în inimile noastre, tot mama este cea care veghează să nu se destrame nicio picătură.

Cu ziua de mâine adoarme în gând, deşirând, ca de pe un ghem făcut de ea, firul destinului nostru, pe care a înşirat nemaipomenite victorii, ca nişte mărgele ale dragostei infinite şi necondiţionate faţă de noi. O vedem înrămată în albastrul curat al zărilor, atunci când corabia vieţii ne poartă pe mări îndepărtate, aşteptându-ne în prispa casei, cu bucuria de a ne şti în siguranţă aurindu-i ridurile şi mai vărsând câte o lacrimă din prea plinul potir al singurătăţii. În care distingem, arzând mocnit, dorul nestăvilit de a ne avea lângă ea.

De unde atâta dăruire în sufletul unei mame? Izvorul cald al iubirii de mamă se prelinge perpetuu printre razele unor priviri înfipte fecund în orizontul devenirii noastre ca oameni, veghindu-ne fiecare ţâşnire către zenitul împlinirii speranţelor. În timp ce mâinile ei tremurânde se mai întind o dată înspre noi, ca pentru o mereu amânată îmbrăţişare.