Iarna, ca o femeie cu părul lung

De Constantin Smedescu (2010-02-20 00:00:00)

Măreşte imaginea Oraşul, cu acoperişurile trase bine peste urechi, îşi stinge luminile ca nişte mucuri de ţigară, în zăpada îngheţată. Încă o noapte i se aşează pe umeri, grea ca mai toate nopţile acestei ierni care părea că nu se mai termină. Noroc că dinspre orizont alunecă zvon de muguri făcându-şi loc prin scoarţa groasă a deznădejdilor noastre, aşa încât putem adormi oarecum liniştiţi, gata de a da piept cu ultimele coşmaruri. O iarnă lungă şi grea care, trecând prin noi şi acoperindu-ne cu munţii ei de omăt şi de ger, era cât pe ce să ne strivească, să ne afunde în pământul grijilor de tot felul atât de adânc, încât, la retragerea ei, să nu mai putem ridica în soarele primăverii niciun ghiocel de speranţă.

O iarnă grea datorită mai ales părului ei lung până la călcâie, desfăcut din cocul oricărei autocenzuri şi pe care multă vreme nu l-a mai pieptănat nicio rază de soare. Şi care atât de tare s-a încâlcit, încât numai foarfecele primăverii mai poate rezolva problema. O iarnă tunsă la zero, cheală, e tot ce ne mai dorim în aceste zile, când încă ne mai împiedicăm în părul ei lung şi ne poticnim în avânturile noastre către mai bine.

Şi încă mai vedem cum cerul coboară, în cizme de sticlă, pe scara orizontului, spre inima oraşului în care herghelii de stele îşi scutură din coame gerul. Zgribulindu-şi pielea în somnul de cânepă, cu vise care înţeapă ca nişte ace, oraşul se lasă absorbit în noapte ca de o conductă rece, monstruoasă, la capătul căreia soarele va răsări totuşi. Mă gândesc, în primul rând, la o rezolvare radicală, în acord cu toate exigenţele unei societăţi moderne, a problemei salariilor şi pensiilor. Dar şi a tuturor celorlalte probleme, care făcuseră din societatea românească postdecembristă o „Groapă a Gunoaielor”, în care o mână de profitori îmbuibaţi, fără alte merite decât iuţeala de mână, îşi deversau continuu zoaiele cinismului şi fărădelegii. Atâta inechitate câtă a fost generată odată cu dezlănţuirea crivăţului clientelismului capitalist peste ţara noastră nu s-a mai întâmplat nicăieri, peste tot căutându-se intrarea cât mai repede într-o primăvară a normalităţii tot mai strălucitoare sub domnia legii. Tocmai de aceea mă gândesc, în al doile rând, la o primăvară românească prin ale cărei crânguri, în sfârşit înflorite, toate iernile viitoare ale destinului nostru să-şi pieptene părul de norii atâtor probleme aparent insolubile.