Capitolul 23

De (2010-01-02 00:00:00)

Măreşte imaginea

Ceea ce nu îmi vine nici acum să accept este că nu m-am purtat în acea noapte cu Daniela aşa cum se presupune că ar trebui să se poarte un barbat cu cea mai frumoasă femeie din viaţa lui. Poate a fost o imensă greşeală, poate a fost o şansă fără măsură, nici eu nu ştiu. Cert este doar că, peste ani, am ajuns sa cred că trebuia să o regulez pur şi simplu, că nu a fost bine că s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat.

Atunci însă nu am putut face asta şi nici de aş fi trăit acea noapte de infinite ori nu aş fi putut. De ce ? Mă întreb şi acum.

M-am apropiat de trupul ei gol gandindu-mă la o mierlă. Eram copil si era primavară, zăpada se transforma in suviţe de apă ce curgeau allegro grazioso, iar mierla dansa printre minusculele fluvii. I-am vorbit acelei păsări în gând, mă simţeam înţeles şi i-am marturisit că sunt trist fara niciun motiv aparent, poate doar acela că nu ştiam de unde vin şi unde se duc mierlele, vreau să zic de unde apar şi cine le inghite la final. Mierla ciugulea smocurile ierbii de anul trecut scoase la iveala de sub zăpadă şi din când în când imi arunca o privire ca şi cum mi-ar fi spus: nici eu nu ştiu, nu te pot lămuri de unde venim şi unde dispărem.

Când mierla îşi luă zborul, i-am sărutat Danielei buzele cu un curaj pe care l-aş asemăna cu al celui ce se aruncă într-o prapastie de tema unor urmăritori cruzi. Eram tot un copil, dar mai mare, rătăcind iarna prin pădure pentru a-mi exprima respectul şi admiraţia mea pentru mesteceni, când deodată am auzit un ropot de paşi mărunţi, mulţi, ca şi cum un miriapod s-ar fi aruncat spre mine dorindu-mi carnea pe care încă nu mi-o simţeam coaptă, iar eu am sărit în prăpastie cu intuiţia faptului că zăpada veche de la capătul căderii e mai blândă decât miriapodul. Ah, lupii aceia fricoşi erau departe, rămăseseră pe buza crevasei şi priveau pofticioşi undeva în hăul alb.

Atunci, am remarcat că genunchii Danielei se îndepărtaseră puţin.

Ce se petrece ? Încă nu lăsasem în urmă adolescenţa, când deschideam o carte mică, subţire, semnată de Carnap. Absolutul sau necondiţionatul nu au sens, fiinţa pură sau neantul sunt cuvinte care te pot rătăci în aşa fel încât să nu îţi mai regăseşti niciodată mama, casa, amintirile. Nu înţelegeam. Îmi priveam palma ce se închidea peste un sân al Danielei şi mă străduiam să nu pierd nicio nuanţă, să pricep totul. Apoi, palma se plimba liberă, putea ajunge oriunde, călătorea dintr-un univers într-altul. Îmi întrebam palma ce vede şi îmi spunea: nu ştiu, nu cunosc acest limbaj, pot doar să aproximez, dacă vrei. Lasă, îi spuneam, taci, ţine pentru tine !

La aşa ceva nu puteam lua parte. Fugeam.

Eram tânăr, de la o vreme. Credeam că moartea este foarte aproape, nici nu îmi imaginam cât de lungă e viaţa. Învăţam să trădez în dragoste, să mint, din ce în ce mai conştient de metodă. Descoperisem muzica şi credeam că acest fapt miracolos îmi dă dreptul să înşel, să provoc suferinţă şi dezamăgire.

Limba mea se plimba pe trupul Danielei şi înţelegeam că oriunde ar ajunge nu va ajunge prea departe.

Acum, eram un barbat matur care ştia ca în lume sunt lucruri si fenomene care nu se supun niciunei legi, unicitaţi, cum le-ar spune un astrofizician, iar ceea ce se intampla atunci era o asemenea unicitate. Nimic nu prevestise această pătrundere in corpul ei, nicio teoremă nu putea explica asta, prin ceea ce se întâmpla în acel moment universul îşi ieşea din evoluţia lui fireasca. Cel puţin eu eram convins că aceasta alaturare de coapse şi acele săruturi până sub buza ei de sus, această contopire a apelor ochilor, aceast pod de palmă atingându-i fundul, toate erau un fel de a-i zice lui Dumnezeu: dă-Te la o parte, trecem noi prin viaţă, să nu Te lovim cumva, să nu Te sperii, iartă-ne, dar acum e rândul nostru.

Mă opream din mişcările pe care orice bărbat le cunoaşte şi îmi priveam mâinile, degetele picioarelor, sexul. Aceste pauze erau scurte, de fracţiuni de secundă. Mă miram de vizibilul adevăr că, totuşi, acest antebraţ, această curbă a piciorului, această rotulă sunt ale mele.

Eu aici ?

“Eşti cel mai interesant bărbat pe care l-am cunoscut, nu dintre cei cu cu care am făcut dragoste, dintre cei pe care i-am cunoscut”, spuse Daniela pe neaşteptate , privind într-o parte, cu o nuanţă de tristeţe în glas. Îmi aduc aminte că atunci, a fost pentru întâia oară când m-am bucurat cu adevărat că sunt şi i-am mulţumit în gând mamei. Zâmbesc acum şi cred ca dacă această mulţumire a ajuns în cer i-a provocat acelei femei o mare surpriză, ca atunci când îţi cade la picioare un fruct sau o pasăre.

Ştiam că trecuse mult timp de când faceam dragoste, poate prea mult, îmi era teamă că am exagerat şi îmi va reproşa, fiindcă există o măsură în toate. Sau nu există ?

- Corpul meu a fost mai accesibil decât ceea ce ţi se arată înaintea ochilor când îi deschizi dimineaţa”, zise Daniela. Nu contează ce vezi, numai că nu vrei să posezi nimic din ceea ce ţi se înfăţişează.

- Ce ar trebui să fac ?

- Să faci permanent dragoste cu ceea ce este.

Nu înţelegeam şi nici nu conta. M-am oprit şi am riscat să o întreb:

- Cum se face că tot ce se întâmplă acum seamănă atât de puţin cu a face sex?

- Nu facem sex, facem doar în aşa fel încât să recunoşti că exişti.

Era serioasă fata când spunea asta, foarte serioasă.

După ce am terminat, am întrebat-o:

- Câtă vreme noi am făcut sex, în univers s-au ciocnit galaxii, au apărut şi au dispărut sori şi planete. Ce este un futut pe lângă asta ?

Nimic. Însă un strop de iubire e mai important decât o galaxie…Scuză-mă pentru vorba proastă, zise Daniela.

Am adormit, amândoi deodată. Un scurt repaos, îmi spuneam, înaintea viermuielii ce va urma descoperirii cadavrului lui Fred.