ÎNTOARCEREA LA TRICOLOR

De Constantin Smedescu (2009-12-15 00:00:00)

Măreşte imaginea Majoritatea oamenilor simpli vorbeşte despre un blestem care s-ar fi abătut asupra României după asasinarea „revoluţionară” a soţilor Ceauşescu, în zi sfântă de Crăciun. Suferinţele care au urmat, deversate parcă dintr-o cutie fără fund a Pandorei, par să îndreptăţească ideea că românii au fost blestemaţi să cunoască, încă din timpul vieţii lor, chinurile iadului. În nicio ţară fostă comunistă stihiile nu s-au dezlănţuit cu atâta furie ca în România, încât am putut vedea, pe culoarele sufletului nostru, tropăindu-şi lăcomia şi nesimţirea o clasă politică dedată la un desfrâu fără margini, în uitare totală de Dumnezeu, parcă urmându-l pe acel Karamazov al lui Dostoievski, care a zis: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”. Şi dacă sunt destul de mulţi care admit că aici este vorba de un blestem al lui Ceauşescu, atât de ilogică este toată această înlănţuire de fărădelegi pe seama omului de rând, eu zic că blestemul, dacă există, vine din altă parte. Oricât de nedreaptă i-a fost moartea, Ceauşescu nu avea puterea să abată un blestem atât de cumplit asupra românilor: a fost un ticălos, ca şi călăii săi. Măcar după moarte, celui atât de plin de păcate trebuie ca Dumnezeu să-i fi interzis să mai ridice piatra împotriva poporului român. O singură entitate din lumea aceasta mai era îndreptăţită să ridice piatra. Şi a ridicat-o, lovindu-ne drept în moalele capului. Este vorba de steagul naţional, de Tricolor. De aici ne vine blestemul.

În acele zile de decembrie 1989, mutilând Tricolorul, provocându-i o ditamai gaură în locul în care era desenat trupul ţării, l-am transformat de fapt într-o zdreanţă. Am defilat cu el în această stare, asumându-ne inconştient războiul antiromânesc generalizat care a urmat. Pentru îndrăzneala de a fi privit înainte prin gaura lăsată de cuţit în trupul ţării, ne-am meritat soarta. Ne-a pedepsit însăşi ţara, patria, faţă de care clasa noastră politică, pe care încă o mai tolerăm, nu încetează să-şi manifeste dispreţul. O „pace transpartinică” a caracterizat toate acţiunile acesteia, cele două mari tabere dinăuntrul ei, stânga şi dreapta, alternându-se la guvernare şi iertându-şi reciproc hoţiile. Iar când, dinăuntrul ei, s-a ridicat un om care a fost ales preşedinte al ţării tocmai pentru că şi-a propus să spargă această cârdăşie „sans frontiere”, aproape întreg aliotmanul s-a ridicat împotriva-i. Simţind că „regula” alternanţei la guvernare nu va mai fi aplicată, că nu-i mai vine rândul, PSD a făcut pe dracul în patru ca să evite alegerile anticipate în 2005, s-a făcut preş în faţa guvernului minoritar al lui Tăriceanu şi a încercat o ruşinoasă lovitură pe la spate în direcţia preşedintelui Traian Băsescu organizînd acel referendum pentru demiterea lui. Dar culmea nesimţirii a fost atinsă în săptămâna de după scrutinul din 6 decembrie, nerecunoscând rezultatul şi reclamând la CCR refacerea scrutinului.

Precum potăile de pe uliţă, care se pornesc pe lătrat şi îşi arată colţii printre ulucile gardului ori de câte ori trece măiestuos, prin dreptul lor, un câine mare, de rasă, tot aşa pigmeii politici s-au repezit asupra preşedintelui ţării, târându-şi după ei lanţurile lustruite de şminghelul ipocriziei. Născută după 1989 în asemenea lanţuri, animată doar de interese personale şi de grup, clasa noastră politică se îngrozeşte numai la gândul eliberării din ele – de aici reacţia ei furibundă numai la gândul coabitării încă cinci ani cu Băsescu.. Precum înlănţuiţii din peştera lui Platon, ei confundă starea lor actuală cu adevărata realitate, orice întoarcere, orice răsucire a trunchiului către „Soarele inteligibilului” fiind de natură să-i orbească. Generalizând la maximum şi având în vedere absenţa din inima lor a oricărui licăr de patriotism, ţinând cont şi de reflexul de închidere a ochilor ori de câte ori le apare în faţă, „inteligibilul”, în cazul lor, este de fapt Tricolorul, pe care Al.Ioan Cuza, la 1 septembrie 1863, îl definea astfel: „Steagul este România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii voştri! Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă oastea! Steagul e, totodată, trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.

Cu alte cuvinte, reformarea actualei clase politice, obiectiv asumat de preşedintele Traian Băsescu şi confirmat de votul favorabil din ultimul referendum, poate avea şi această semnificaţie, de întoarcere cu faţa la Tricolor a celor care ne conduc. De fapt, de aici începe totul, de la dragostea faţă de ţară. Dacă dragoste de ţară nu e, nimic nu e. A venit timpul ca, până la urmă, fiecare dintre noi să ne putem revedea chipurile în apele limpezi ale acestui adevăr simplu, cu valoare de axiomă. Fiecare dintre noi şi împreună cu noi o clasă politică nouă, care să rămână tot timpul cu faţa la Tricolor şi să fie în stare să reţină în adâncul inimii lumina lui ziditoare de destin şi de ţară.