Tăvălugul "Băsescu"

De Constantin Smedescu (2009-12-12 00:00:00)

Măreşte imaginea În primăvara lui 1996, cu ocazia unui seminar de presă la Sinaia, l-am auzit pe şeful Opoziţiei de atunci, prof. Emil Constantinescu, profetizând în legătură cu situaţia de la sfârşutul acelui an electoral: „România va fi condusă de un preşedinte CDR şi de un guvern CDR care va înlocui sistemul clientelar cu unul descentralizat şi va face economia rentabilă”. Vreau să spun că încă de pe atunci se conturaseră cât se poate de clar cele două tabere politice din România, care şi acum, după atâţia ani, se regăsesc în aceeaşi încleştare pe viaţă şi pe moarte. Şi dacă atunci forţele democratice au eşuat lamentabil în tentativa lor de restructurare a statului şi societăţii, este pentru că, deşi au câştigat alegerile, Puterea a rămas de fapt în mâinile aceloraşi forţe conservatoare pe care acum le vedem zvârcolindu-se cu ultimele lor puteri după trecerea peste ele a tăvălugului numit „Băsescu”.

Înlocuirea sistemului clientelar cu unul descentralizat este tot ce poate să reprezinte mai rău pentru cea mai mare parte a actualei clase politice, iar cel care acţionează în acest sens reprezintă Răul în persoană. Căci uriaşele castele înălţate la repezeală din nisipul tranziţiei se pot prăbuşi la primele trepidaţii mai puternice. De aici apelul la linişte lansat cu atâta insistenţă de cei pentru care preşedintele-jucător Traian Băsescu apare ca un pericol de moarte; şi pentru care oamenii din spatele Prostănacului, adică Iliescu şi ceilalţi, reprezintă garanţia că şi în viitor, pe bulevardele corupţiei de-a lungul cărora s-au înălţat respectivele castele, nu se va circula decât în papuci şi cu sonorul legii la limită. Tocmai de aceea, pentru că ştiu ce-i aşteaptă, îl susţin cu atâta înverşunare pe Mircea Geoană, sperând ca măcar să moară creştineşte, adică să nu fie, pur şi simplu, aruncaţi în groapa comună a istoriei, ca nişte damnaţi.

Toate scandalurile care s-au ţinut lanţ şi isteria care încă mai continuă au pus încă o dată în reflectorul opiniei publice războiul de douăzeci de ani dintre cele două grupuri de interese: unul - reprezentând vechea birocraţie, înconjurat de o structură de tip mafiot, interesat de perpetuarea sistemului de conducere centralizat, care-i garantează privilegiile, celălalt – cu nimic mai breaz decât primul în ce priveşte lăcomia, are cel puţin decenţa de a susţine aducerea tuturor la numitorul comun al egalităţii de şanse.

Marea greşeală a tuturor guvernărilor postdecembriste este că nu au ştiut să protejeze copacul proprietăţii de stat de omizile corupţiei. Acestea, cum l-au simţit fără apărare, cum au năvălit în haite, acoperindu-l de jos până sus cu nespus de murdara secreţie a fărădelegii. Acum, copacul este aproape uscat, iar omizile, cu toate că sunt gata să pleznească de atâta sevă, încă mai speră într-o minune care să le scutească de scârba de a se târî pe jos. Dar ceasul dreptăţii a sunat! Votul din 6 decembrie a desfundat, în sfârşit, nişte canale. Zoaiele democraţiei originale, care făcuseră din viaţa politică românească o baltă pestilenţială, încep să se scurgă, astfel încât putem spera să distingem curând un început de asanare. Chiar dacă mâlul din străfunduri ne tulbură apa şi ne împiedică să vedem aurul din noi. Sunt ultimele zvârcoliri ale şarpelui care, după o credinţă populară, nu încetează să mişte din coadă decât după apusul soarelui.