CUI ÎI ESTE FRICĂ DE PĂRINŢII FONDATORI AI PRESEI PRIVATE ?

De Gheorghe Smeoreanu (2009-10-31 00:00:00)

Măreşte imaginea

Chestiunea ar părea simplă. În urmă cu 20 de ani, opt oameni au creat primul ziar cu capital privat din România post-decembristă. Dacă acest lucru s-ar fi întîmplat la Bucureşti, cei opt ar fi fost acum în structurile de putere ale sistemului politico-mediatic. Întâmplându-se însă totul la Rm. Vâlcea, toată lumea crede că este o glumă, că e imposibil să fie nişte indivizi provinciali fondatorii acestui uriaş sistem mediatic privat. Nimeni nu e profet în provincie, asta se ştie. Ei bine, în acest moment apare unul dintre ei, Silviu Popescu, şi găseşte această sintagmă cu "Părinţii Fondatori", o expresie cam umflată, dar necesară pentru a-i scăpa pe cei opt de complexe. "Părinţii Fondatori" se vor reuni într-o structură. Ce vor face, cum va arăta structura respectivă, nu ştie încă nimeni, nici măcar ei înşişi. Pare însă o predestinare ca aceşti oameni să fie din nou împreună şi să lucreze, nu la un nou ziar, ci la o nouă direcţie în sistemul politico-mediatic. Care direcţie ? A lor - şi nimic mai mult.

Mă număr printre cei opt. Ce îmi propun să fac alături de ceilalţi şapte ? Să mă sprijin pe ei, să se sprijine pe mine. Pentru cine ? Pentru mine şi pentru ei. Pentru a fi puternici. Iar puternici fiind, sunt sigur că ne vom folosi puterea în sensul binelui şi adevărului.

Voi publica, în continuare, serialul scris de Silviu Popescu în "Curierul de Râmnic" cu privire la reunirea "Părinţilor Fondatori".

Trebuia să se întâmple, pentru că acest moment plutea în aer, se lăsase prea mult aşteptat. După douăzeci de ani de la excepţionalul moment 19 ianuarie 1990, când opt oameni dădeau literă şi spirit primul ziar privat şi independent din această ţară, iată că s-a întâmplat minunea. S-au întâlnit fără emfază, fără gesturi nervoase, au rememorat clipele când erau împreună şi dădeau naştere unei prese spumoase, plină de curaj, de mare calitate, cum Vâlcea nu mai văzuse până atunci. Când s-au întâlnit zilele trecute nu mai erau nişte tinerei care încercau marea cu degetul. Cu părul grizonat, aşa cum le place fetelor tinere, dar cu mult mai multă experienţă căreia poporul român îi spune minte. Au vorbit între ei cum nu o mai făcuseră de ani, s-au redescoperit unul pe altul, au înţeles de ce s-a putut întâmpla minunea numită Curierul de Vâlcea, războiul câştigat al fiecăruia dintre ei, momentul de glorie comun, bucuria la care se întorc separat ca la o primă şi devoratoare iubire, de neuitat, de retrăit, de povestit celorlalţi care nu vor putea niciodată înţelege arderea din aceşti pionieri ai presei vâlcene.

Au înţeles privind retrospectiv realitatea de azi cât de mult au pierdut fiind separaţi, deşi au dovedit , fiecare, că sunt personalităţi. Au pierdut bani, privilegii, funcţii, dar mai ales, au ratat şansa de a-şi pune amprenta asupra societăţii în care au făcut fiecare cât a putut, niciodată pe cât de mult putea face grupul.

Fondatorii de la Curierul de Vâlcea câştigau la începutul anilor ’90 atât de mulţi bani, încât ar fi putut fi împreună dezvoltatorii unui trust media de nivel naţional. Pentru că ziarul vindea tot tirajul. Poate şi a unuia imobiliar. Ar fi putut fi orice, dar s-au despărţit din prea mult orgoliu. Deşi nu s-ar putea spune că nu s-au realizat, fiecare în felul lui, cu norocul şi încrâncenarea lui.

Despărţirea părinţilor fondatori ai Curierului de Vâlcea a dat naştere, spuneau şi Traian Dobrinescu şi apoi Gheorghe Smeoreanu - în cea mai bună emisiune a lui de când conduce VTV- unei prese mediocre, slugarnică politicienilor vâlceni, care au preferat să dea un ban unor mediocri şi nu un milion unei forţe numită Curierul de Vâlcea, adică singurului ziar care se impusese prin talent, mii de ore de muncă, profesionalism. De aceea, cu siguranţă, presa vâlceană a lăsat garda jos şi a promovat nişte politicieni submediocri, uneori nişte pigmei, care nu au servit societatea vâlceană deloc. Bănuiesc că situaţia aceasta nu a fost doar la noi, ci s-a petrecut cam aşa în toată România.

În absenţa unei prese puternice care să tragă politicienii de mânecă, avem ceea ce vedem astăzi. O Românie debilă, lipsită de demnitate, simţ al valorilor, trivială până la cea mai greu de suportat ipostază. Începea Era ticăloşilor.

Despărţirea părinţilor fondatori ai ziarului Curierul de Vâlcea a făcut palidei democraţii vâlcene un rău imens. În absenţa scriiturii militante ale lui Smeoreanu, Ştefănescu, Tănăsoaica, dar şi a lui Barbu până în clipa în care a amuţit şi a hotărât să-şi dea articolele la export pentru o glorie de moment, s-a instalat în Vâlcea vocea unor indivizi sau grupări de indivizi îmbogăţiţi peste noapte. Atunci nu conta cum faci banii, dacă aveai şcoală, dacă erai moral sau furai. Atunci, în anii explozivi 90-92 s-au făcut banii, cei mai mulţi, a fost începutul dezastrului, care se vede cu ochiul liber azi. O societate în care valorile sunt aşezate alandala, construită pe criteriul strâmb al verbului a avea, aproape niciodată pe a fi. Presa noastră, a acelora care făcuserăm Curierul şi care puteau deveni periculoşi pentru noii îmbogăţiţi, deranja. Acei parveniţi s-au constituit apoi în cluburi, şi-au generat şi promovat structurile politice şi administrative, prin reprezentanţii lor, asta după ce au corupt totul, prin sprijin reciproc, care excudea la la regulile fireşti majoritatea. S-a ajuns, la Vâlcea, la cea mai mare polarizare a averilor, o mână de oameni ajungând douăzeci de ani mai târziu să domine copios totul, să impună regulamentele de trăit în Vâlcea şi, mai ales, codul de bune practici al lor, care nu excludea vămuirea bugetelor publice, aranjamentele oculte, minciuna prezentată drept adevăr ori eliminarea fără milă a oricărei opoziţii, fie că era vorba de ziarişti, fie că era cazul unor politicieni încăpăţânaţi care nu respectau noile trenduri.

Noi nu vom şti niciodată dacă despărţirea celor opt a fost opera unor servicii, foarte implicate în anii ‘90 în opera de remodelare a tinerei democraţii româneşti. Când Petre îi reproşa lui Iulian Comănescu, cam prin ’94, că l-a trecut dealul pe el şi pe Smeoreanu, nu exagera. Ceea ce mai rămăsese după plecarea lor, a lui Dobrinescu, Ungureanu, Manolăchescu şi Ştefănescu era mult mai uşor de prostit, de manipulat, de cumpărat.

Din acea echipă am făcut parte eu şi Ioan Barbu, iar asta a fost eroarea carierei mele.

P.S. Scriind aceste rânduri desigur că simt enorm şi văz monstruos acele clipe, care tot minunate mi se par. Am revăzut oameni pe care I-am uitat, deşi i-am iubit sau admirat, cu care, vorba lor, am luptat pe baricade. Pe nea Titi Bulacu, pe Tudor Iosifaru, sfântă fie-le ţărâna, pe Nicolae Nistor, pe Marius Fulga, pe Bilă, pe Nic, pe zeci de oameni care fac parte integrantă din mitologia acelor timpuri şi cu care sunt presărate iluziile mele.

Zilele acestea am discutat cu mai mulţi oameni apropiaţi despre Întoarcerea Fondatorilor. Aşa au înţeles ei, că e vorba de o reunire a Beatlesilor, de un concert de adio, în care nişte adolescenţi cu tâmple de argint dau ochii cu publicul lor, din nostalgie. Nu, nu e vorba aici de nici o nostalgie, ci, poate, de o dorinţă a lor, a mea cu siguranţă, de a-şi spăla păcatele tinereţii, când puteau face pentru ţara lor, pentru concetăţenii lor, mult mai mult. Foarte mult, pentru că spunerea adevărului este singurul job al ziariştilor. Nu adevărul celor interesaţi să parvină, ci adevărul binelui public, lucru obligatoriu pentru oamenii politici, pentru toţi angajaţii statului, din oricare domeniu ar fi.

N-am fost niciodată de acord cu aceia care, în diverse etape, au dat vina pe presă pentru neîmplinirile din România, ba chiar m-au scos din minţi, pentru că a trebuit să accept şi faptul că am făcut tot ceea ce se putea face în meseria mea. Sunt dator să recunosc faptul că nu am făcut totul, că am acceptat compromisul şi nu le-am spus oamenilor care au citit ziarele făcute de mine cât de jalnice erau personajele despre care am scris, în realitate. Că i-am menajat, prin omisiune. Nici nu se putea să lupţi de unul singur contra unor structuri de tip mafiot, împotriva acelora care au preluat comanda socială şi politică. Cu ei, cu Traian, George, Dan, Petrică, Petrinel, Bebe, Nenea, se putea, eram un grup pe care cu greu îl puteai zdrobi.

Da, presa este vinovată de starea naţiunii române, dar în mult mai mică măsură şi, din păcate, ea nu poate invoca scuzele serviciilor secrete care au raportat, dar rapoartele au murit la nivel politic, adică o altă laşitate.

Cei opt fondatori sunt şi astăzi la butoane, deşi operează în medii diverse, au ziarele lor, conduc televiziuni, sunt politicieni, oameni de afaceri. Din poziţiile lor pot face mult mai multe lucruri pentru oamenii de lângă ei, pentru ei înşişi, pentru copiii lor şi, mai ales, dacă nu sună melodramatic, pentru ţara în care toţi au ales să trăiască şi să moară.

SILVIU POPESCU