DAMA DE PARTID

De Dumitru Sârghie (2009-05-11 00:00:00)

Măreşte imaginea Deşi nu sunt şi n-am fost niciodată de acord cu sintagma "organizaţie de femei", în cadrul unui partid anume, recunosc faptul că femeia - pe lângă copii - poate să facă şi politică. Uneori naivă, languroasă, mămoasă, şireată, demolatoare, fermă, sonoră şi aflată la limita dintre arta compromisului şi minciuna gogonată, care - în fond - este esenţa politicii noastre de la Nord de Dunăre. Cam ce am cunoscut eu pe la Olt, privitor la aceste dame politice, mă determină să afirm că lumina viitorului nostru politic depinde şi de fâţâitul din cur al femeilor noastre, de azi şi de ieri. Dacă ne referim la cele mai verzi, putem spune că trupul lor miroase a lună şi a minciună, şi nu de puţine ori se lasă politiceşte pipăite pe sub fustă de către ştabii partidului, că doar pentru partid niciun sacrificiu nu rămâne fără răsplată.

În politică femeia s-ar ogoi (potoli) din vorbă, numai dacă ar muşca-o de gură un cal, aşa cum spunea un simpatic poet basarabean, Nicolae Esinencu. Dacă liderii politici sunt uneori ca nişte cetăţi atrăgătoare, cu fântâni arteziene şi fructe date în pârg, atunci putem spune că - de cele mai multe ori - femeia politică are tentaţia să se plimbe din cetate în cetate, propunând acestora să sară din avion fără paraşută. "Le destin c'est la femme", pare să spună politicianul vrăjit, care, de cele mai multe ori, eşuează lamentabil din cauza unor astfel de muieri cu sâni suciţi sau răsuciţi puternic spre stânga. Femeia intră în fondul nostru naţional de politică şi se pare că, atâtea câte femei sunt într-o formaţiune politică, tot atâtea facţiuni pot fi în acel partid. Ideal ar fi ca bărbaţii să "călărească"... situaţia în celula de partid, dar odată pătrunsă cotoroanţa în alaiul clanului politic, ea întronează Neantul, care n-are fund, n-are uşi, nu ştii pe unde să mai intri, pe unde să mai ieşi, şi nici nu mai poţi răcni, deoarece tot n-are cine să te audă. Intraţi în prizonierat între picioarele femeii, şefii noştri de partid sunt deseori puşi să urce dealul Golgotei, la al cărui capăt nu poate să-i aştepte decât un sfârşit sumbru.

Acum, când poporul e la mare încurcătură, de-i sare pălăria din cap de foame, conducătorii noştri prind în mână sânul fetişcanelor cu "adeziune" şi nu mai pot desface palma pentru o lungă perioadă de timp. În acest timp poporul doarme la marginea patului, în căciulă, pufoaică, bocanci şi cu spatele la ţara în care se simte abandonat. I se fâlfâie doamnei noastre politice de drapelul patriei române şi, colac peste pupăză, trimite din când în când ţăranii cu bâtele la oraş ca să le arate orăşenilor că au fost şi ei cândva ţărani.

De fapt, datorită unor femei, unele partide trăiesc într-o groapă. În stânga perete, în dreapta perete, în faţă perete, în spate perete, sub picioare perete. Deasupra gropii muierea râde sinistru de ceea ce a înfăptuit, călcând în picioare toate ideile cu care fraierii politici au plecat la drum... Ferice de ţara în care preşedintele călăreşte, primul-ministru călăreşte, miniştrii călăresc, prefecţii călăresc, şefii de partid călăresc. Toţi însă uită că se pot încărca de ridicol datorită acestor Minerve nefericite şi păguboase, care-i pot trage înapoi din Olimpul bunăstării lor de astăzi. Întrebarea finală e: poporul de ce mu mai are pe cine călări? La orizont, dama de partid se înalţă pentru o nouă lovitură, pregătind patul pentru a regula poporul...